ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2136/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la 11.04.2022, reclamantul A a chemat in judecată pe pârâta Academia B solicitând obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial în cuantum de 267.807 lei, aferente dosarelor nr. x/299/2011 și x/299/2015*.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 452/18.04.2023 Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis, în parte, acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 16.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, aferent dosarului nr. x/299/2011, în faza de fond și în faza de recurs, respectiv la plata sumei de 905 lei, reprezentând taxa de timbru aferentă pretențiilor admise.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva sentinței civile nr. 452/18.04.2023 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a declarat apel pârâta Academia B. Prin decizia civilă nr. 150A din 8 februarie 2024, Curtea de Apel București– Secția a IV-a civilă, a respins apelul formulat de pârâtă Academia B, împotriva sentinței civile nr. 452/18.04.2023 pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, ca nefondat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii, la 01 aprilie 2024, pârâta Academia B a declarat recurs, înregistrat pe rolul Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 aprilie 2024, repartizat aleatoriu completului nr. x. În susținere, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În argumentarea celor două motive de casare, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că deși prezenta cauză nu a vizat stabilirea valorii terenului înscris în titlurile de proprietate precizate în cererea reconvențională, instanța de apel a reținut că valoarea și interesele pricinii sunt importante, astfel că se impune acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de tribunal, fără ca din înscrisurile aflate la dosarul cauzei să rezulte această împrejurare. În continuare, a învederat că avocatul reclamantelor din dosarul nr. x/299/2011 a fost prezent la 13 termene de judecată, fond și recurs, depunând întâmpinare față de cererea reconvențională formulată de pârâtă, note scrise și înscrisuri. Or, instanța a realizat, din această perspectivă, o apreciere globală asupra activității apărătorului, fără a ține seama că dintre cele 13 termene de judecată, 9 au vizat chestiuni de procedură care nu au fost în culpa pârâtei. Conchizând, recurenta a susținut că decizia curții de apel cuprinde atât motive contradictorii cât și o greșită aplicare a normelor de drept, din perspectiva în care deși a reținut că pentru acordarea cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții printre care valoarea și complexitatea cauzei, munca depusă de avocat, în pronunțarea soluției nu a ținut cont de aceste criterii, apreciind că suma de 16.000 lei reprezintă o sumă proporțională cu valoarea și complexitatea cauzei.

Apărările formulate în cauză Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Având a analiza cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte o va admite, cu consecința anulării recursului ca nemotivat, pentru următoarele considerente de drept: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procedural aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcende, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea și argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluția pronunțată de instanța de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. În cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurenta-pârâtă expune situația de fapt ce a generat litigiul dedus judecății, dar nu dezvoltă critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate. Recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată cu ocazia soluționării dosarelor nr. x/299/2011 și nr. x/299/2015*, apreciind că, deși obiectul litigiilor nu a vizat stabilirea valorii terenului înscris în titlurile de proprietate precizate în cererea reconvențională, totuși, s-a reținut, în lipsa înscrisurilor care să probeze această împrejurare, că valoarea și interesele pricinii justifică cuantumul cheltuielilor de judecată acordate. În privința acestei critici, subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva existenței unei pretinse motivări contradictorii, Înalta Curte reamintește faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de apel de a motiva decizia pe care a pronunțat-o, privește, în esență, analiza criticilor formulate de către pârâtă prin motivele de apel, cu arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a confirmat soluția primei instanțe, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplinește. Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța de a răspunde tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a formulat susțineri de maximă generalitate prevalându-se, în special, de varianta normativă vizând indicarea unor motive contradictorii de către instanța de apel. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru motivarea contradictorie recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate). Or, în argumentarea acestui motiv de casare, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere de către instanță a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate prin raportare la miza procesului și la obiectul pricinilor deduse judecății, care, în opinia sa, nu a fost probată de înscrisuri, dar și la situația de fapt descrisă de participarea avocatului la cele 13 termene de judecată, din care 9 dintre acestea nu au fost din culpa sa, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței de apel și de decizia pronunțată. Or, aceste aspecte care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Revenind la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat criticile formulate de către pârâtă, procedând, în temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., la verificarea situației de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept și a demonstrat modalitatea de aplicare la speță a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva criteriilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului conturate prin pronunțarea deciziilor în cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin și alții c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006, din care reies criteriile pertinente pentru aprecierea cererilor de rambursare a cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că deși recurenta a indicat ca temei de drept al recursului art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi circumscrise acestui motiv de casare. Nelegalitatea la care se referă acest text trebuie să fie legată de norma juridică aplicabilă, iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8, invocat ca temei de drept al recursului, presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenta nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea eronată a probelor și a situației de fapt ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal care se referă la acele situații în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic, ceea ce, în speță, în mod evident, nu este cazul. În realitatea recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la validarea de către instanța de apel a soluției tribunalului de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea dosarelor nr. x/299/2011 si x/299/2015*, în raport de probele administrate în cauză. Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate. Cu alte cuvinte, susținerile recurentei ce vizează absența înscrisurilor care să probeze valoarea și miza litigiilor și exprimarea propriei opinii cu privire cuantumul exacerbat al cheltuielilor de judecată acordate prin raportare la complexitatea cauzei, nu pot fi subsumate unor motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, unor motive de netemeinicie a acesteia, întrucât nu pun în discuție conformitatea deciziei recurate cu normele de drept aplicabile. Or, așa cum s-a arătat deja, în recurs nu pot fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în calea extraordinară de atac rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același Cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Așa fiind, susținerile recurentei ce nu reprezintă critici de nelegalitate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. În consecință, constatând că susținerile formulate de recurenta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și că, în speța de față, nu pot fi reținute nici motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de pârâta Academia B împotriva deciziei civile nr. 150A din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a IV-a civilă.