ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2025

Ședința publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 19.01.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română RA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 818.968 RON reprezentând prejudiciu creat ca urmare a concedierii nelegale a numitului B..

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011, C. civ. și contractul de mandat nr. x/10.07.2017.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1022/12.07.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât la plata, către reclamantă, a sumei de 818.968 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciul cauzat prin concedierea nelegală a directorului B. prin decizia nr. 866/11.09.2017; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată de 12.306 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 95A/27.01.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului A. împotriva sentinței civile nr. 1022/12.07.2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și a luat act că intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1323/21.09.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtului A. împotriva deciziei civile nr. 95/A/27.01.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia civilă atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 381/A/29.03.2024 pronunțată în rejudecare în dosar nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul pârâtului A. împotriva sentinței civile nr. 1022/12.07.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021. A schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 409.484 RON reprezentând prejudiciul adus ca urmare a concedierii directorului B. prin decizia nr. 866/11.09.2017. A obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a taxei judiciare de timbru aferente datorate în fața primei instanțe de fond de 7.699,84 RON. A menținut în rest sentința civilă apelată. A obligat intimata-reclamantă la plata, către apelantul-pârât, a cheltuielilor de judecată de 17.022,34 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat în apel și în recurs.

Împotriva deciziei nr. 381/A/29.03.2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă Autoritatea Aeronautică Civilă Română RA a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că statuările instanței de apel potrivit cărora aprobarea, prin pct. 7 din Hotărârea nr. 12/05.07.2017 emisă de Consiliul de Administrație al recurentei, a organigramei propuse prin Raportul nr. x/03.07.2017, nu are caracter exonerator pentru pârât, că directorul general a ignorat dispozițiile punctului B din nota privind situația salariaților ale căror atribuții ale postului au suferit modificări prin adăugarea sau diminuarea unor atribuții, că regula era încadrarea pe noile posturi, iar nu punerea la dispoziție a listei cu posturile vacante și ulterior concedierea dacă nu optează pentru un post vacant (așa cum s-a procedat) și că decizia de desființare a Direcției Securitatea Aeronautică a fost implementată de pârât cu depășirea și încălcarea notelor de fundamentare emise de consiliul de administrație sunt contradictorii cu concluzia instanței în sensul incidenței în cauză a unei culpe concurente.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, se arată că instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că hotărârile adoptate de către consiliul de administrație înregistrate sub nr. x/05.07.2017 și sub nr. x/12.07.2017, deși au fost și ele supuse cenzurii instanței în dosarul nr. x/2017 soluționat prin decizia civilă nr. 3539/2019, nu au fost anulate.

Recurenta învederează că sunt contradictorii și cele două ipoteze reținute de instanța de apel, una potrivit căreia apelantul-pârât nu a respectat criteriile aprobate de către consiliul de administrație la lit. B) din nota de fundamentare nr. x/12.07.2017, iar cealaltă potrivit căreia reorganizarea regiei autonome a fost decisă la nivelul consiliului de administrație defectuos, în lipsa unor criterii transparente. În realitate criteriile au fost stabilite de către consiliul de administrație prin pct. 2 din hotărârea nr. 13/12.07.2017, respectiv prin lit. B) din nota de fundamentare nr. x/12.07.2017, numai că acestea nu au fost implementate de către apelantul-pârât.

Mai arată recurenta că modalitatea de punere în aplicare a organigramei, și nicidecum criteriile stabilite de consiliul de administrație prin hotărârile adoptate, a condus la concedierea d-lui B. în mod nelegal și a generat prejudiciul în patrimoniul acesteia. În acest sens, deși instanța de apel reține că ar fi trebuit ca aceste criterii stabilite de consiliul de administrație să fie mai clare, nu indică textul de lege care prevede o astfel de obligație. Singura prevedere legală care stabilește criterii pentru structura organizatorică a recurentei este cea din cuprinsul art. 5 din Regulamentul de organizare și funcționare a Autorității Aeronautice Civile Române, anexă la H.G. nr. 405/1993, în forma aflată în vigoare în 2017. Or, anularea deciziei de concediere nu s-a dispus pentru nerespectarea criteriilor impuse de actul normativ, ci din cauza modalității defectuoase de implementare a hotărârii consiliului de administrație și încadrare a personalului în noile funcții.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1370 C. civ., prejudiciul fiind cauzat exclusiv prin decizia directorului general nr. 866/11.09.2017, anulată ca nelegală prin decizia civilă nr. 3539/2019 de către Curtea de Apel București.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că hotărârile consiliului de administrație nr. 12/05.07.2017 și nr. 13/12.07.2017 reprezintă elemente care conduc la exonerarea de răspundere a pârâtului, chiar și doar parțială. Cauzele exoneratoare de răspundere sunt strict reglementate de dispozițiile art. 1351-1356 C. civ. și nu sunt incidente în cauză.

Reținerea culpei comune a consiliului de administrație cât și a pârâtului este greșită și din perspectiva faptului că potrivit art. 8 pct. 1 din Contractul de mandat nr. x/10.07.2017, contract care stă la baza răspunderii patrimoniale în cauză, părțile au convenit că "Răspunderea mandatarului este angajată în cazul nerespectării prevederilor legale, ale actului constitutiv, ale contractului de mandat și a hotărârilor adoptate de Consiliul de Administrație al mandantului". Or, pârâtul nu a respectat prevederile legale prin emiterea deciziei nr. 866/11.09.2017 anulată de instanță prin decizia civilă nr. 3539/2019, nu a respectat nici prevederile contractului de mandat (art. 3 lit. B) pct. 21 lit. K), art. 3 lit. B) pct. 1, art. 3 lit. B) pct. 14) și nici pe cele ale hotărârilor consiliului de administrație (nr. 12/05.07.2017 și nr. 13/12.07.2017).

Dauna reprezentând despăgubirea a fost achitată d-nului B. de către recurentă și a fost cauzată prin emiterea nelegală a deciziei nr. 866/11.09.2017 de către directorul general, iar nu prin emiterea hotărârilor consiliului de administrație anterior menționate.

În raport cu dispozițiile art. 1350 C. civ. și art. 8 din contractul de mandat nr. x/10.07.2017, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită este reprezentată de emiterea, de către pârât, a deciziei de concediere cu încălcarea dispozițiilor contractului de mandat; prejudiciul constă în despăgubirile achitate de recurentă d-nului B. și a contribuțiilor către bugetul de stat aferente acestor despăgubiri; legătura de cauzalitate este reprezentată de faptul că obligația de plată satbilită în sarcina recurentei față de d-nul B. derivă din concedierea nelegală a acestuia de către pârât; vinovăția aparține pârâtului, care, deși putea să respecte prevederile art. 65 Codul muncii și prevederile hotărârilor consiliului de administrație nr. 12/2017 și nr. 13/2017, implicit și criteriile stabilite în nota de fundamentare nr. x/12.07.2017, și să-i ofere d-lui B. postul nou înființat în urma reorganizării, acest lucru nu s-a întâmplat, pârâtul acceptând astfel producerea prejudiciului și săvârșirea faptei ilicite.

Recurenta mai arată că soluția pe care instanța de fond a dat-o cheltuielilor de judecată solicitate de către apelantul-pârât este una nelegală întrucât, pe de o parte, deși instanța a modificat în parte sentința civilă apelată, a acordat cheltuielile de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în totalitate, deși atunci când a dispus cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de către recurentă la fondul cauzei, reprezentând taxă judiciară de timbru, acestea au fost reduse la jumătate, corespunzător cuantumului pretențiilor admise, ceea ce contravine prevederilor art. 451 alin. (4) și a art. 452 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, la termenul în care a fost dezbătut apelul, apelantul-pârât a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu un ordin de plată care nu era vizat de instituția de credit plătitoare, or instanța ar fi trebuit să respingă ca nedovedite cheltuielile de judecată în condițiile art. 452 C. proc. civ.

Totodată, instanța a acordat cheltuielile de judecată presupus a fi efectuate de apelantul-pârât în cadrul recursului anterior casării cu trimitere spre rejudecare, fără ca acestea să fi fost cerute în cadrul acelei faze procesuale, instanța de apel neavând posibilitatea să aprecieze asupra activității desfășurate de avocat în calea de atac a recursului, astfel încât soluția pe care a pronunțat-o contravine art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Apelul promovat de către pârât a fost exercitat cu asistența unui alt avocat, avocatul care l-a reprezentat în cadrul apelului după casare neredactând niciun act de procedură, ci doar a reprezentat apelantul la singurul termen acordat pentru soluționarea apelului după casare.

Or, în aceste condiții, instanța de apel nu a făcut o aplicare justă a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că onorariul avocatului pretins ca și cheltuială de judecată de către apelantul-pârât este vădit disproporționat cu activitatea depusă de către avocat în apel după casare.

Recurentul-pârât A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ., respectiv reclamanta a învestit instanța cu analiza unei fapte ilicite pretins săvârșite de către pârât la 11.09.2017, iar în rejudecarea apelului au fost analizate fapte pretins ilicite săvârșite anterior datei de 22.08.2017, când s-a produs desființarea postului angajatului B.. De asemenea, prin acțiunea formulată reclamanta a invocat prevederile art. 3 lit. B) pct. 1, pct. 14, pct. 21 lit. k) din contractul de mandat, însă instanța de apel a reținut prevederile art. 3 lit. B) pct. 21 lit. h), depășind limitele sesizării.

Mai arată recurentul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 224, art. 389 și art. 14 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că în rejudecare instanța de apel a soluționat cauza prin raportare la împrejurări de fapt și de drept neinvocate de părți și nepuse în discuție. Astfel, instanța de apel se raportează la fapte pretins ilicite și săvârșite de recurent anterior emiterii deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, la caracterul de acțiune în regres a cererii de chemare în judecată și la culpa de 50% a recurentului împreună cu cea a consiliului de administrație.

De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 și art. 247 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive cu motivarea că nu poate fi invocată în rejudecare în afara motivelor de apel, instanța a încălcat dispozițiile privind caracterul absolut al acestei excepții. Totodată, întrucât instanța de dreptul muncii a stabilit că este nelegală concedierea urmare a nelegalității desființării postului, este evident că nu recurentul avea asemenea atribuții, ci consiliul de administrație al reclamantei.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 C. proc. civ., întrucât recurentul nu a fost parte în litigiul având ca obiect anularea deciziei nr. 866/11.09.2017, dar cu toate acestea, în mod nelegal și cu încălcarea textului legal menționat, a reținut ca fiind chestiune tranșată faptul că, la data emiterii deciziei de concediere, contractul individual de muncă nu încetase, deși fusese anterior comunicată decizia de pensionare. Acest aspect fusese însă analizat în cadrul litigiului finalizat prin decizia nr. 2623/07.09.2020, în cadrul căruia s-a încercat de către reclamantă fără succes revizuire soluției de anulare a deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017. Prin urmare, dacă s-a stabilit că nu există autoritate de lucru judecat a deciziei nr. 3539/12.07.2019 privind anularea deciziei de concediere, pentru aceleași motive nu poate exista autoritate de lucru judecată față de decizia nr. 2623/07.09.2020.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. întrucât a reținut că prin decizia nr. 3539/12.07.2019 instanța specializată în dreptul muncii a stabilit că ar fi existat o culpă concurentă a angajatorului RA AACR prin membrii consiliului de administrație, care au omis să prevadă în hotărârea nr. 13/12.07.2017 criterii obiective, clare și strict determinate în funcție de care să se stabilească diferența de tratament între salariații care ocupă posturile reconfigurate și cele desființate și a directorului general A., care a procedat la stabilirea acestor criterii împreună cu sindicatele din unitate. Or, concluzia acestei decizii a fost aceea că măsura concedierii contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii, nesocotindu-se cerința esențială a cauzei reale și serioase. Raportat la limitele competenței jurisdicției muncii și la condițiile cauzei reale și serioase a desființării postului angajatului, orice alte considerente ale deciziei nr. 3539/12.07.2019 nu reprezintă considerente decizorii și nu pot fi invocate în prezenta cauză.

Instanța de apel a încălcat art. 435 alin. (2) și art. 264 alin. (1) C. proc. civ., întrucât deși a reținut că în privința recurentului decizia nr. 3539/12.07.2019 nu este obligatorie și nu produce efecte, deoarece recurentul nu a fost parte în acel dosar, ulterior reia argumentele din cuprinsul acelei decizii. Pe de altă parte, instanța de apel s-a limitat să constate că recurentul nu a făcut o probă contrară celor statuate prin acea decizie, fără să analizeze înscrisurile depuse de către recurent potrivit cărora în ce privește directorii de direcție, prin hotărârea nr. 13/13.07.2017, pct. 2 s-a aprobat organigrama, în care postul de director Direcție Securitate Aeronautică este desființat iar pentru noile posturi s-a aprobat scoaterea la concurs. Aceste probe făceau dovada contrară celor reținute prin decizia nr. 3539/12.07.2017, inopozabilă recurentului.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Astfel, conform notei de fundamentare privind structura organizatorică a RA-AACR, aprobată în baza hotărârii nr. 12/07.07.2017 și confirmată prin hotărârea nr. 13/13.07.2017, Cap. B pct. 2.4 - "se desființează Direcția Securitate Aeronautică (21 posturi, din care 3 de conducere), atribuțiile acesteia regăsindu-se în Direcția Securitate Aeronautică și Cibernetică". Fiind desființată direcția condusă de angajatul B., este evident că postul acestuia s-a desființat, ceea ce, conform art. 65 din Codul muncii, a condus la concedierea angajatului pentru motive care nu țin de persoana acestuia. În aceste condiții, în decizia recurată se reține nelegal că "simpla desființare a Direcție de Securitate Aeronautică, decisă la nivelul consiliului de administrație, nu ar fi fost suficientă pentru concedierea directorului salariat", Faptul că în urma consultării cu sindicatele, s-a decis ca, în anumite cazuri, cu acordul salariaților, să se procedeze la încadrarea unor salariați pe noile posturi, fără concurs, nu conduce la concluzia că ar fi fost nelegală concedierea. Analiza condițiilor în care au fost adoptate și aplicate măsurile din minuta nr. 20237/26.07.2017, dincolo de faptul că excedează limitelor stabilite în prezenta cauză de reclamantă, reprezintă un element extrinsec măsurii concedierii, deoarece se referă la tratamentul angajaților concediați.

Recurentul mai arată că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, coroborat cu art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a AACR.

Conform art. 1 din contractul de mandat nr. x/10.07.2017, directorul general este obligat "să acționeze în conformitate cu hotărârile Consiliului de Administrație".

Prin hotărârea nr. 12/07.07.2017, pct. 7, consiliul de administrație a aprobat noua structură organizatorică, sub rezerva îndeplinirii de către conducerea executivă a obligației ce revine angajatorului privind consultarea cu sindicatele.

Prin hotărârea nr. 13/13.07.2017, consiliul de administrație a aprobat noua formă a structurii organizatorice prezentate în anexa la nota de fundamentare nr. x/12.07.2017 și a avizat scoaterea la concurs a posturilor de conducere de director de direcție. Prin urmare, consiliul de admnistrație a indicat expres recurentului, director general, obligația de a consulta sindicatele și obligația de a organiza concurs pentru ocuparea noilor posturi de directori de direcție. În aceste condiții, rezultă că recurentul a respectat întocmai hotărârile organului colectiv de conducere, neexistând vreo culpă în executarea obligațiilor ce-i reveneau conform contractului de mandat.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 30 alin. (1) din Codul muncii.

Conform art. 30 alin. (1) din Codul muncii, "încadrarea salariaților la instituțiile și autoritățile publice și la alte unități bugetare se face numai prin concurs sau examen, după caz". În același sens este Regulamentul-cadru din 23 martie 2011 privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcțiilor contractuale și a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, aprobat prin H.G. nr. 286/2011, în vigoare din anul 2017. Conform H.G. nr. 405/1993, reclamanta funcționează ca regie autonomă de interes public național, fiind organismul tehnic specializat cu exercitarea atribuțiilor de autoritate competentă în domeniul aviației civile. În aceste condiții, susținerea instanței de apel că "regula era încadrarea pe noile posturi, fără a se face distincție între posturile de conducere ale unităților structurale și posturile de execuție" este nelegală.

Conform notei de fundamentare nr. x/12.07.2017, încadrarea pe noile posturi se referă numai la salariații "ale căror atribuții ale postului au suferit modificări prin adăugarea sau diminuarea unor atribuții". În privința postului de director al Direcției Securitate Aeronautică, s-a decis explicit, de către consiliul de administrație, desființarea direcției și deci desființarea acestui post. Crearea noului post de director al Direcției Securitate Aeronautică și Cibernetică a presupus organizarea unui concurs pentru ocuparea acestuia. Conform hotărârii nr. 13/13.07.2017, posturile de conducere la nivel de director de direcție se scot la concurs. Prin urmare, cu privire la postul de director de direcție, recurentul, director general, nu a avut nicio atribuție privind încadrarea fostului angajat pe noul post, acesta fiind scos la concurs conform hotărârii consiliului de administrație.

Totodată, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1350 C. civ.. În acest sens, recurentul arată că, deși instanța de apel reține că ar fi fost răspunzător pentru că a aprobat concluziile grupului de lucru privind compararea atribuțiilor de specialitate cuprinse în fișele posturilor din vechea și noua structură organizatorică, indiferent de concluziile acestui grup de lucru, recurentul nu putea decide încadrarea fostului angajat fără concurs pe noul post. Prin urmare nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a concedierii nelegale dispusă prin decizia nr. 866/11.09.2017 și concluziile raportului nr. x/27.07.2017 întocmit de grupul respectiv de lucru.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1456 alin. (2), art. 1384 alin. (4) și art. 1534 C. civ.

Subsumat acestei critici, se arată că susținerile instanței de apel că ar exista o culpă a recurentului privind punerea în executare a deciziei de reorganizare a regiei autonome este nelegală, de vreme ce punerea în executare trebuia făcută obligatoriu cu respectarea deciziei consiliului de administrație de a desființa postul angajatului și de a scoate la concurs noul post de director direcție. Orice ar fi încheiat/săvârșit recurentul înainte de emiterea deciziei nr. 866/11.09.2017, dincolo de faptul că nu formează obiectul cauzei, nu au contribuit la producerea prejudiciului. Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare, numai consiliul de administrație are competența să stabilească structura organizatorică, respectiv să desființeze și să înființeze posturi. Contrar susținerilor instanței de apel, consiliul de administrație a decis, în concret, nominal, desființarea postului fostului angajat, prin aprobarea organigramei ce prevedea, conform notei de fundamentare, desființarea direcției unde angajatul deținea funcția de director direcție. Instanța de dreptul muncii a reținut că această desființare a postului nu are o cauză reală și serioasă, deoarece, concomitent, noua organigramă prevedea înființarea unui alt post de director direcție, cu atribuții lărgite. În aceste condiții, fapta recurentului, de a fi emis decizia de concediere urmare desființării postului este imputabilă 100% angajatorului care, prin consiliul de administrație - singurul organ competent - a decis desființarea unui post și înființarea altui post.

Mai arată recurentul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1533 C. civ. și învederează că la momentul încheierii contractului de mandat, a avut prefigurarea că, în calitate de director general, nu are atribuții în domeniile rezervate exclusiv competențelor consiliului de administrație și deci nu putea prevedea că emiterea deciziei de concediere pentru desființarea postului ar putea produce ea însăși prejudicii angajatorului, câtă vreme, prin emiterea deciziei de concediere, se executa o hotărâre a organului decizional, iar executarea nu suferea de niciun viciu de legalitate.

Prin urmare, previzibilitatea prejudiciului este în legătură cu prejudiciile cauzate de nerespectarea hotărârilor adoptate de consiliul de administrație, nicidecum cu respectarea întocmai a acestora. În acest sens, deși conform contractului de mandat, mandantul are obligația să evalueze anual activitatea directorului general vizând atât execuția contractului de mandat, cât și a planului de management, reclamanta AACR nu a considerat obligația executată de recurent ca fiind peste limitele mandatului sau cu nerespectarea contractului de mandat.

De asemenea, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1364 C. civ. privind ordinul superiorului. În acest sens, recurentul arată că instanța de apel a reținut că aprobarea, prin pct. 7 din hotărârea nr. 12/05.07.2017 a organigramei propuse prin raportul nr. x/03.07.2017 nu are caracter exonerator pentru pârât. Contrar acestor argumente, recurentul arată că nu a făcut decât să execute această hotărâre și nu a avut reprezentarea caracterului ilicit al măsurii desființării postului de vreme ce nu avea atribuții cu privire la modificarea organigramei, acest lucru fiind rezervat exclusiv consiliului de administrație. Pe de altă parte, însăși instanța de dreptul muncii, în fond, a apreciat ca fiind legală măsura desființării postului și concedierea salariatului. Contrar susținerilor instanței de apel, desființarea unei direcții presupune automat desființarea postului de conducere - director de direcție. Faptul că această desființare are sau nu o cauză reală și serioasă este o chestiune imputabilă exclusiv consiliului de administrație, care a decis reorganizarea reclamantei în acest sens. Prin urmare, recurentul nu putea să prevadă faptul că, procedând la concedierea angajatului al cărui post a fost desființat, și organizând concurs pentru nou post înființat, ar putea să se considere că nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de contractul de mandat și că ar fi cauzat un prejudiciu.

O ultimă critică o reprezintă faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv teoria instanței de apel că data încetării de drept a contractului de muncă ar fi data plății pensiei "în lipsa cunoașterii de către angajator a cauzei extinctive" este nelegală. Textul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este extrem de clar cu privire la data la care intervine încetarea contractului de muncă, și anume data comunicării deciziei de pensie anticipată. În jurisprudență s-a reținut că sintagma "încetează de drept" din textul legal menționat trebuie interpretată în sensul că raporturile de muncă cu angajatorul încetează în temeiul legii, fără a fi avută în vedere opțiunea salariatului. Independent de data constatării încetării, conform art. 56 alin. (2) din Codul muncii, intervenția voinței angajatului de a solicita acordarea pensiei anticipate parțiale conduce automat la data încetării contractului de muncă.

Prin întâmpinarea înregistrată la 30.12.2024, recurentul-pârât A. a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Prin întâmpinarea înregistrată la 31.12.2024, recurenta-reclamantă Autoritatea Aeronautică Civilă Română RA a solicitat respingerea recursului pârâtului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul declarat de către recurentul pârât A., se constată că au fost invocate atât nereguli procedurale, referitoare la modul de analiză a prezentei cauze de către instanța de apel în rejudecare, la încălcarea principiilor procesului civil, la efectele pe care le produce hotărârea judecătorească, cât și aspecte de drept substanțial privitoare la interpretarea greșită a normelor de drept material apreciate ca fiind incidente speței.

Dat fiind faptul că recursul declarat de către recurenta reclamantă Autoritatea Aeronautică Civilă Română S.A. vizează soluția de admitere parțială a pretențiilor, criticile aduse deciziei recurate fiind îndreptate asupra modului de redare a considerentelor și a modalității în care instanța de apel a înțeles să stabilească situația de fapt și să aplice dispozițiile legale, urmează a fi analizat subsecvent.

Revenind la recursul declarat de către recurentul pârât, într-un prim palier de critici, subsumate normelor de drept procedural și încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât a înțeles să invoce încălcarea art. 9 alin. (2) și art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., în contextul în care prin acțiunea introductivă reclamanta a înțeles să supună analizei litigioase o faptă ilicită săvârșită la data de 11.09.2017, în rejudecarea apelului, analiza a fost extinsă la fapte săvârșite anterior datei de 22.08.2017, fiind încălcat, în acest fel, principiul disponibilității.

Analizând conținutul cererii de chemare în judecată, considerentele expuse de către instanța de fond, criticile aduse prin cererea de apel, cu trimiteri la contextul factual extins, argumentele pentru care, în primul ciclu procesual, calea ordinară de atac a fost respinsă, motivul de casare apreciat ca fiind întemeiat și limitele trasate de către instanța supremă în rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu se justifică afirmațiile părții referitoare la încălcarea principiului disponibilității.

Chiar dacă demersul judiciar nu excelează în prezentarea detaliată a situației de fapt, cu indicarea concretă a acțiunilor și deciziilor luate de pârât, în calitatea sa oficială, reclamanta face trimitere la o serie de circumstanțe concrete și relevante pentru prezenta cauză (decizia civilă nr. 3359/12.07.2019 pronunțată în dosar nr. x/2017, la contractul de mandat nr. x/10.07.2017), atașând și înscrisuri în probațiune, astfel încât instanța de judecată, cu aplicarea principiului rolului activ, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., era datoare să identifice toate aspectele factuale relevante dezlegării pricinii, aranjându-le într-o ordine cronologică desfășurării lor, modalitatea în care au influențat lanțul cauzal și au condus la cauzarea prejudiciului, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De altfel, chiar pârâtul în calea de atac a apelului a înțeles să facă o prezentare detaliată a circumstanțelor factuale, făcând trimitere la acțiuni petrecute anterior datei de 11.09.2017, apreciate ca fiind relevante din perspectiva înțelegerii întregului context faptic, afirmând o neîntrunire a condițiilor răspunderii civile contractuale, astfel că nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității și o vătămare a drepturilor procesuale, chiar partea pretins prejudiciată solicitând concursul instanței de judecată în lămurirea întregului cadru factual.

Aceleași considerente urmează a fi avute în vedere și în ceea ce privește încălcarea art. 224, art. 389 și art. 14 alin. (6) din C. proc. civ. referitoare la reținerea unor împrejurări de fapt anterioare datei de 11.09.2017 ce nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Principiul contradictorialității implică dreptul părților de a formula cereri, de a propune și administra probe, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului. Verificând parcursul litigiului și actele procedurale depuse sau întocmite, Înalta Curte reține că acest principiu a fost respectat, iar instanța de apel, în rejudecare, nu avea obligația de a pune, în mod suplimentar, în discuția părților aspecte factuale invocate pe parcursul soluționării litigiului chiar de partea pretins prejudiciată.

Este evident că o astfel de susținere nu se circumscrie încălcării principiului contradictorialității, al cărui conținut a fost identificat, fără echivoc, în cuprinsul art. 14 C. proc. civ.

Nici susținerile privitoare la încălcarea acestui principiu din perspectiva lipsei dezbaterilor în cazul analizei acțiunii în regres sau a procentului de culpă reținut în sarcina pârâtului nu se confirmă. Acțiunea în regres, în cazul de față, chiar reținută de către instanța de apel, nu beneficiază de o reglementare distinctă, cu individualitate proprie, care să oblige la aplicarea art. 14 alin. (5) C. proc. civ., apreciindu-se ca fiind o recalificare de acțiune. Această tipologie se întemeiază pe raporturi juridice directe între părțile litigante, rezultate din contractul de mandat, adică răspundere civilă contractuală.

Cât privește reținerea culpei concurente în săvârșirea faptei ilicite, chestiune care s-a reflectat în reevaluarea întinderii prejudiciului, Înalta Curte constată că nu era un aspect necesar dezbaterii contradictorii a părților, față de soluția instanței de fond care stabilise o culpă exclusivă în sarcina pârâtului. Această împrejurare s-a circumscris analizei motivelor de apel invocate privitoare la lipsa de vinovăție în emiterea deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, determinându-se conduita ilicită a pârâtului în lanțul cauzal care a condus la stabilirea prejudiciului, astfel că nu exista o obligație suplimentară de dezbatere contradictorie.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 247 și art. 36 din C. proc. civ., referitoare la posibilitatea părții de a invoca în rejudecarea apelului excepția lipsei calității procesuale pasive, având caracter absolut, de ordine publică.

O atare critică este formulată cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., care impune în sarcina instanței de rejudecare caracterul obligatoriu al problemelor dezlegate. În contextul în care instanța de recurs a reținut, în prim ciclu procesual, caracterul inadmisibil al unei astfel de excepții, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nefiind o chestiune invocată în prealabil în etapele precedente ale judecății, deși pârâtul avea această posibilitate, instanța de apel a procedat în mod corect la neanaliza ei, limitele casării fiind trasate în mod neechivoc.

Astfel, recurentul pârât nu se poate prevala în calea extraordinară de atac de caracterul absolut al aceastei excepții procesuale, solicitând concursul instanței de control judiciar în analiza incidenței ei, căci o atare măsură ar fi contrară cadrului procesual trasat, în mod obligatoriu, prin decizia de casare.

Într-un ultim aspect de critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 435 alin. (2) și art. 264 alin. (1), afirmând administrarea unor probe contrare, în calitatea sa de terț față de litigiul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 3539/12.07.2017.

Trebuie menționat că o atare critică nu vizează o încălcare a unor norme procedurale, săvârșită de către instanța de apel, prin care să se fi cauzat o vătămare părții, ce nu poate fi reparată decât prin casarea hotărârii și reluarea judecății cu respectarea dispozițiilor legale. Prin afirmațiile sale, partea recurentă solicită o reapreciere a probatoriului pentru a se stabili o altă situație de fapt, decât cea reținută de instanța de apel, contrar limitelor în care este subsumată judecata în calea de atac a recursului conform art. 488 C. proc. civ.

Recurentul pârât a invocat și încălcarea prevederilor art. 430 din C. proc. civ., față de statuările instanței de apel cu privire la excepția nulității deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, apreciind că o atare critică atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Dincolo de faptul că o atare argumentare nu se încadrează în motivul de casare invocat, întrucât exigențele procedurale reclamă aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 7 din actul normativ, este și neîntemeiată. Împrejurarea că instanța de apel s-a prevalat de o situație factuală reținută în cuprinsul în considerentelor deciziei civile nr. 2623/07.09.2020, pronunțate în dosar nr. x/2020, cu privire la care recurentul pârât are calitatea de terț nu schimbă raționamentul juridic expus, relativ la efectele pe care le produce o hotărâre judecătorească. Instanța de apel a făcut trimitere și la decizia civilă nr. 4371/21.07.2022 pronunțată în dosar nr. x/2020, în care pârâtul a avut calitatea de intervenient în interes accesoriu, formulând apărări cu privire la încetarea contractului individual de muncă ca efect al emiterii deciziei de pensionare anticipată, anterior deciziei de concediere.

În cuprinsul acestui act jurisdicțional s-a prezentat întreaga situație factuală și modul de interpretare a prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, față de emiterea deciziei de pensionare anticipată și maniera în care se reflectă asupra derulării contractului individual de muncă, când o atare decizie nu a fost comunicată și angajatorului. Participarea în cadrul litigiului ca intervenient în interes accesoriu, dobândind în acest fel calitatea de parte, nu îi mai permite să susțină o lipsa de obligativitate a hotărârii judecătorești, aceasta fiind impusă prin aplicarea prevederilor art. 435 din C. proc. civ.

Partea recurentă a înțeles să expună aceleași critici și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Însă, acestea nu vor fi avute în vedere, căci nu este permisă o evaluare distinctă de cea efectuată în conținutul unei alte hotărâri judecătorești care a analizat aspectele invocate, tranșând, cu autoritate de lucru judecat că "În condițiile în care angajatorul a dovedit că a luat cunoștință de emiterea deciziei de pensie anticipate parțiale nr. 214528/18.07.2017 și de comunicarea acesteia către salariat, abia la data de 29.01.2020, după ce a emis decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă al apelantului-reclamant nr. RU09/08.01.2020 - contestată în cauză, constatarea încetării de drept a raporturile de muncă dintre părți la data de 24.07.2017 ar echivala cu nesocotirea premiselor de aplicare și scopului prevederilor art. 56 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Codul Muncii, modificându-se realitatea faptică dintre părți și voința lor de la momentul intervenirii actelor și faptelor juridice".

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 430 alin. (2), în contextul în care instanța de apel a conferit valoare decizorie unor considerente din cuprinsul deciziei civile nr. 3539/12.07.2019, în detrimentul său, invocând în susținerea poziției procesuale o hotărâre judecătorească pronunțată cu privire la un alt salariat.

Trebuie menționat că argumentele pentru care instanța specializată a apreciat caracterul nelegal al deciziei de concediere emise în baza art. 65 din Codul muncii au fost expuse, detaliat, în cuprinsul deciziei civile menționate, făcându-se trimitere la toate actele interne întocmite de angajator în cadrul procesului de reorganizare, inclusiv la cele care au prezentat deficiențe de întocmire și implementare și care au condus la pronunțarea soluției. Instanța de apel a extras considerentele apreciate ca fiind relevante pentru soluționarea prezentei cauze, din perspectiva cererilor și apărărilor formulate de către părțile litigante, dându-le valoare juridică în prezenta cauză, conform prevederilor art. 435 din C. proc. civ.

Calificarea acestor considerente ca fiind decizorii sau supraabundente nu semnifică o încălcare a dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ., ci o modalitate de stabilire a situației de fapt și a încadrării acesteia în prevederile art. 1350 C. civ., în absența unor probe contrare administrate de partea recurentă, aspect reținut de instanța de apel. Considerentele expuse într-o altă decizie de speță, chiar dacă vizează același proces de reorganizare și același angajator, nu pot conduce la o altă soluție, decât cu încălcarea principiilor și normelor de drept procedural, pe care chiar partea o reclamă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a înțeles să formuleze mai multe critici privitoare la modalitatea eronată de aplicare a prevederilor legale, apreciate ca fiind incidente cauze.

Prealabil analizării acestor critici, se impun a fi lămurite limitele în care are lor judecarea căii extraordinare de atac, ținând cont de prevederile art. 456 din C. proc. civ., prin care calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea. Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei (art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.)

Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, text constituțional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de lege. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel și analizate ca atare de către instanța de control judiciar. Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect raționamentul juridic care fundamentează soluția pronunțată în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări ori susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.

În atare manieră a fost reglementat alin. (2) al art. 488, prin care "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", dispoziție legală ce succede principiului tantum devolutum quantum iudicatum, reglementat de art. 478 din C. proc. civ., ambele transpunând principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, ale cărui obiect și limite sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În acest cadru teoretic, Înalta Curte reține că modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 30 alin. (1) din Codul muncii, art. 1364 din C. civ., nu pot constitui obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind aspecte deduse judecății în etapa apelului și fondului, astfel încât să permită instanței de recurs o reevaluare a raționamentului juridic. Dimpotrivă, o astfel de evaluare ar avea loc pentru prima dată în recurs, în al doilea ciclu procesual, aspect care contravine principiilor enunțate anterior.

Referitor la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 65 din Codul muncii, recurentul pârât formulează, exclusiv, aspecte de temeinicie, referitoare la situația de fapt, așa cum apreciază că rezultă din probele administrate. Un atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță, consecința fiind aceea că, instanța de recurs, nu poate proceda la o reexaminare a situației de fapt și la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, deoarece nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Determinat de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nici încălcarea prevederilor art. 1350 din C. civ., referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate nu pot fi analizate, recurentul pârât neafirmând o modalitate eronată de aplicare a dispozițiilor legale la o situație de fapt clară și neechivocă, ci o reinterpretare a probelor administrate care au fundamentat cadrul factual și încadrarea juridică a acestuia.

În același registru vor fi avute în vedere și criticile referitoare la încălcarea art. 1456 alin. (2), art. 1384 alin. (4), art. 1533 și art. 1534 din C. civ., care vizează considerentele instanței de apel referitoare la modul de stabilire a contribuției părții recurente în determinarea prejudiciului și caracterul previzibil al acestuia. Faptul că recurentul pârât înțelege să conteste maniera de angajare a răspunderii civile contractuale, apreciind că răspunderea pentru desființarea postului fostului angajat revine integral consiliului de administrație nu echivalează cu o aplicare nelegală a dispozițiilor enunțate, ci cu reevaluarea situației factuale, astfel cum a fost stabilită de către instanța de apel.

Concluzionând, Înalta Curte reține recursul formulat de către recurentul pârât ca nefondat.

Prin recursul declarat de reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română S.A., se afirmă existența unor motive contradictorii în ceea ce privește reținerea situației de fapt încadrată juridic, precum și reținerea culpei comune în ceea ce privește producerea prejudiciului pretins, atât a pârâtului A. cât și a Consiliului de Administrație.

Raportat la primul motiv de casare subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a afirmat că atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului s-a realizat în temeiul contractului de mandat, astfel că emiterea nelegală a deciziei de concediere a atras cauzarea prejudiciului și nu hotărârile Consiliului de Administrație, apreciate ca parțial exoneratoare de răspundere.

Deși se reclamă un viciu de formă al hotărârii judecătorești, care afectează calitatea acesteia, Înalta Curte constată că nu se verifică o asemenea critică. Este evident că nemulțumirea recurentei nu decurge din maniera în care a fost redactată decizia recurată, ci din raționamentul judiciar, expus într-o manieră clară, logică, cursivă, omogenă, cu prezentarea, în detaliu a situației de fapt, rezultată din probele administrate, inclusiv la solicitarea părții recurentă și modul în care s-au constatat a fi îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile contractuale și repararea parțială a prejudiciului.

Ceea ce critică recurenta reclamantă nu privește ipoteza unor considerente care se exclud reciproc, chestiune ce se reflectă în dispozitivul hotărârii judecătorești, împiedicând înțelegerea argumentației juridice, ci manieră în care instanța de apel a înțeles să soluționeze cauza dedusă judecății, să stabilească, pe baza probelor administrate, circumstanțele factuale ale speței și în ce măsură poate fi admisă acțiunea formulată, prin raportare la cererile și apărările formulate.

O atare modalitate de lucru transpusă în cadrul deciziei recurate nu afectează calitatea acesteia, nemulțumirea reclamantei referitoare la reținerea unei culpe comune și nu exclusivă, așa cum înțelege partea să o prezinte din aprecierea probelor administrate, nefiind încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Recurenta reclamantă încearcă să afirme o aplicare eronată a prevederilor art. 1370 C. civ., prevederi care vizează răspunderea solidară în caz de imposibilitate de individualizare a autorului faptei ilicite și care nu se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că în situația în care persoana prejudiciată a contribuit la producerea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă. În cauza pendinte, nu s-a putut determina întinderea răspunderii pentru fiecare dintre cei apreciați ca fiind responsabili, ținând cont și de cadrul procesual trasat prin acțiunea introductivă, astfel că a fost stabilită o contribuție la producerea prejudiciului în cote egale, reclamanta recuperând de la pârât numai jumătate din prejudiciul creat prin concediere