ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1205/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, la 29 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A. la restituirea sumei de 66.420,80 euro, reprezentând plată nedatorată, precum și la plata către reclamantă a dobânzii legale calculată la debitul principal, de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data achitării integrale; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția netimbrării sau a insuficientei timbrări, excepția lipsei dovezii de reprezentant legal, iar, în subsidiar, excepția lipsei de reprezentant convențional, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 06.07.2016, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării sau insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Analizând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal, tribunalul, prin sentința civilă nr. 1927/2016 din 13 iulie 2016, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal, invocată de pârâtă și a anulat cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului și anularea sentinței civile atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2063 din 13 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat, a anulat sentința atacată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 1071/2017 din 13 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel principal, iar pârâta Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 853/2018 din 16 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Împotriva deciziei civile nr. 853/2018 din 16 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1238 din 7 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a reluat argumentația primei instanțe, privitoare la neîndeplinirea în cauză a condiției ca plata efectuată de nedebitor să fie făcută din eroare, fără a analiza și înlătura motivat argumentele invocate de reclamantă în conținutul apelului, cu referire la interpretarea literală a textelor legale redate și la folosirea de către legiuitor a conjuncției cu funcție disjunctivă "ori" în cuprinsul art. 1635 alin. (1) din noul C. civ., ceea ce, în opinia apelantei-reclamante, relevă faptul că actuala reglementare nu mai impune existența erorii solvensului drept condiție obligatorie a plății nedatorate. A mai reținut instanța supremă că apelanta-reclamantă a făcut referire la conținutul art. 1341 din noul C. civ., care prevede dreptul la restituire pentru tot ceea ce se plătește fără a fi datorat, sintagma "din eroare" nemaifiind menționată cu caracter de condiție necesară, precum și la faptul că textul art. 1635 alin. (1) din noul C. civ. recunoaște posibilitatea restituirii în cazul plăților care nu sunt făcute din eroare, dar sunt făcute fără drept, ori sunt făcute în temeiul unui act juridic desființat, respectiv a unor obligații care au devenit imposibil de executat din cauza forței majore, a cazului fortuit ori a altui eveniment asimilat acestora. Or, instanța de apel nu a înlăturat motivat criticile aduse de apelanta-reclamantă sentinței pronunțate de prima instanță sub aspectele sus-menționate, ceea ce face ca hotărârea să nu creeze transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispoziția de respingere a apelului declarat de această parte și în raport de care să poată fi realizat controlul judiciar în recurs.

În concluzie, instanța supremă a reținut că acestor argumente, explicit invocate și dezvoltate prin cererea de apel formulată de reclamantă, nu li s-a răspuns prin decizia recurată, omisiunea instanței de apel de a cerceta și verifica toate motivele de apel deduse judecății fiind de natură să atragă aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv casarea hotărârii atacate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 21 august 2019, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 66.420,80 euro debit principal, precum și la plata dobânzii legale calculate asupra debitului principal, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (29.12.2015) și până la achitarea integrală a debitului principal, precum și la plata către reclamantă a sumei de 6.616 RON cheltuieli de judecată în fond, reprezentând taxa judiciară de timbru. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.780 RON cheltuieli de judecată în apel și recurs, reprezentând taxe judiciare de timbru și a luat act că apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu avocat, pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, la 20 ianuarie 2020, a declarat recurs pârâta Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, constatarea aplicării și interpretării greșite a legii de către instanța de apel în rejudecare și, în consecință, respingerea apelului. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și alte cheltuieli pentru pregătirea apărării.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurenta arată că, fără a mai ține cont de o analiză a situației speciale deduse judecății, instanța de apel, în rejudecare, face o confuzie între o plată efectuată între persoane fizice și calitatea de operator aerian, respectiv de aeroport internațional de pasageri a părților din proces, cărora li se aplică norme legale speciale.

Mai arată recurenta că, făcând abstracție de textele legale aplicabile în materie de aviație civilă, instanța de apel enumeră o serie de articole din C. civ. - art. 1216, art. 1217, art. 1341, art. 1635, folosește ca argumente doctrina civilă, citând din lucrări de obligații civile, ajungând evident la interpretări ale acestor texte de lege, la concluzii și soluții total greșite, nelegale, fără nicio legătură cu calitatea de profesioniști specializați a părților din proces, care impunea interpretarea unor norme din Codul aerian, din reglementările de aviație civilă, din cele din Codul fiscal în materie de T.V.A., judecând, practic, o cu totul altă cauză decât cea dedusă judecății.

Totodată, recurenta apreciază că, în aceeași manieră, instanța de apel a ajuns la o concluzie nelegală și în privința accesoriilor, atunci când "analizează" și constată, la pagina 10 din decizie, obligația recurentei la a restitui "dobânda legală aferentă debitului principal", prin raportare la "raporturile juridice cu element de extraneitate".

Mai arată că, deși, în realitate, apelanta-reclamantă se conforma unor norme legale privind plata obligațiilor cu privire la o aeronavă de către operatorul aerian care dorea să plece cu aeronava de pe Aeroportul Internațional, fără de care operatorul aeroportuar nu avea voie să dea liber la decolare, instanța ar fi constatat, în mod nelegal, că ar fi incidente prevederile C. civ. cu privire la eroare.

Recurenta menționează că se invocă faptul că, indiferent că plata nu ar fi fost făcută din eroare, fiind vorba despre profesioniști, totuși, plata ar fi fost făcută deoarece aeronava ar fi fost reținută în mod abuziv de către recurentă. Dar instanța constată că nici acesta nu poate fi un motiv suficient pentru a admite apelul reclamantei și trece la ultimul argument, pe care îl găsește, fără nicio probă, că ar fi "esențial" în cauză (ultimul alineat de la pagina 9 din decizie).

Recurenta critică faptul că instanța a ignorat complet textele legale speciale în materia aviației civile, ca și cum recurenta nu le-ar fi invocat. De asemenea, arată că instanța de apel, în mod nelegal, readuce în discuție un aspect abandonat cu două alineate mai înainte, al caracterului abuziv și prin care se inventează o temere mai degrabă specifică unei persoane needucate din Evul Mediu, nicidecum unui specialist în aviație, care își cunoaște obligațiile legale de plată a cheltuielilor aeroportuare, mai înainte de a pleca cu aeronava, reținându-se că plata unei facturi emise de recurentă nu s-a făcut cu intenția de a achita o obligație legală și că, în concluzie, ar trebui restituită.

Astfel, solicită a se constata că soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare conține motive contradictorii, precum și motive care demonstrează că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii și mai ales cu aplicarea greșită a normelor speciale în materia aviației civile.

La 17.02.2020, recursul a fost comunicat intimatei-pârâte.

La 1 aprilie 2020, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului. Totodată, au fost solicitate și cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepția nulității cererii de recurs, intimata apreciază că recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

La 13.04.2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 25.05.2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

A mai susținut că, așa cum a arătat, creanța cu privire la aeronava în discuție este un drept real, în virtutea legii - art. 31 alin. (5) din Codul aerian și celelalte norme speciale în materie, această creanță fiind garantată cu însăși aeronava, prin faptul că nu i se permite să decoleze - în virtutea prevederilor legale, până când creanțele asupra acesteia, datorate aeroportului de pe care intenționează să decoleze, nu sunt achitate integral.

Concluzionează recurenta că, atâta timp cât criticile nu au fost făcute niciodată asupra conținutului acestor creanțe, care sunt reprezentate prin operațiunile efectuate, de prestațiile ce privesc această aeronavă, ci doar asupra T.V.A.-ului, care, în temeiul art. 307 Codul fiscal, este datorat de entitatea de la momentul respectiv, ca de altfel și de A., ci doar asupra unei "constrângeri" ireale, care este contrazisă și demontată complet de textele legale care reglementează obligațiile operatorului aerian la ridicarea aeronavei de pe un aeroport, este evident că decizia atacată este nelegală, instanța de apel din rejudecare săvârșind erori grave atât cu privire la interpretarea textelor legale folosite, cât și prin neluarea în seamă a normelor legale în materie de aviație, care reglementează obligațiile operatorului aerian față de aeroport, precum și de normele legale speciale în materie de T.V.A. aplicabile entităților juridice din categoria cărora făceau parte în egală măsură B., cât și reclamanta.

Având caracter accesoriu, care urmează soarta obiectului principal al cererii, apreciază că, în egală măsură, se impune ca instanța să anuleze și dispozițiile privitoare la plata dobânzii legale și a tuturor cheltuielilor de judecată încuviințate reclamantei.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

La 30 decembrie 2020, intimata-reclamantă a depus la dosar un înscris intitulat note de ședință cu privire la răspunsul la întâmpinare formulat de recurentă, prin avocat, reiterând solicitarea de anulare a recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestei căi de atac.

Prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A. împotriva deciziei nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilind termen de judecată la 18 mai 2021, ora 10

00

, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică, autoarea recursului susține că, ignorând situația specială dedusă judecății, instanța de apel face o confuzie între o plată efectuată între persoane fizice și calitatea de operator aerian, respectiv, de aeroport internațional de pasageri din proces, cărora li se aplică norme legale speciale. În concret, recurenta arată că instanța de apel a făcut abstracție de la textele de lege aplicabile în materie de aviație civilă, făcând, în schimb, trimitere la o serie de articole din C. civ., fără nicio legătură cu calitatea de profesioniști specializați a părților din proces, care impunea interpretarea unor norme din Codul aerian, din reglementările de aviație civilă, din cele din Codul fiscal în materie de TVA.

Altfel spus, recurenta solicită a se constata că instanța de apel s-a raportat la norme din C. civ., în detrimentul normelor speciale, cum ar fi Codul aerian.

Fără a nega existența unei norme speciale în domeniul rezervat activității aeronautice, se cuvine menționat că, potrivit art. 3 alin. (1) din C. civ. (2009) "Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil."

Așadar, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială cum ar fi, în speță, Codul aerian, raporturilor dintre profesioniști li se aplică dreptul comun, respectiv C. civ.

O mențiune explicită în acest sens se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 49 din Codul aerian al României din 2020, potrivit căruia, "Operațiunile de transport aerian comercial sunt operațiunile aeriene comerciale care constau în efectuarea transportului de pasageri, bagaje, mărfuri și/sau poștă, prin curse regulate sau neregulate, pe bază de contract de transport încheiat între transportatorul aerian și beneficiarul transportului. Transporturile aeriene comerciale executate în spațiul aerian național sunt supuse Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, reglementărilor europene și tratatelor internaționale la care România este parte."

De altfel, chiar și Codul aerian din 1997 face trimitere la dreptul comun în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială. (a se vedea în acest sens dispozițiile art. 47 alin. (2) și art. 53).

Mai mult decât atât, art. 2640 din C. civ. (2009) având ca denumire marginală - Legea aplicabilă obligațiilor contractuale prevede că: (1) Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. (2) În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispozițiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale."

Prin urmare, având în vedere că, în speță, intimata-reclamantă a solicitat restituirea unei sume de bani, invocând efectuarea unei plăți nedatorate, iar singura reglementare a acestei instituții juridice se regăsește în C. civ., în mod firesc, în speță, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, și nu alte norme speciale din cele invocate de recurenta-pârâtă.

Așadar, știut fiind că dispozițiile C. civ. reprezintă dreptul comun pentru toate reglementările speciale relative la raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, simpla calitate a părților de profesioniști într-un anumit domeniu nu atrage de plano aplicarea unei reglementări speciale în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât în acea normă specială nu se regăsește o reglementare cu caracter similar ca cea de care a uzat intimata-reclamantă și care este prevăzută exclusiv de C. civ./dreptul comun.

În continuare, recurenta încearcă să combată soluția instanței de apel, pronunțată în rejudecare, cu argumente care ignoră raționamentul instanței grefat pe instituția plății nedatorate.

În concret, instanța a analizat condițiile plății nedatorate, iar contextul în care intimata-reclamantă a decis să efectueze o plată nu intră în contradicție cu pretențiile clamate, ulterior, prin acțiunea introdusă.

Cu alte cuvinte, împrejurarea în care reclamanta a decis să efectueze o plată pentru a debloca o situație pe care urma să o clarifice în relația cu recurenta-pârâtă nu este de natură a paraliza o astfel de acțiune întemeiată pe instituția plății nedatorate.

Mai mult decât atât, se cuvine amintit faptul că, prin sentința nr. 1071/2017 din 13 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a reținut un aspect foarte important în economia speței, care nu a fost contestat/atacat de pârâtă, și anume că "….datoria pe care reclamanta a vrut să o stingă nu există între solvens și accipines….".

Cum una din condițiile dovedirii existenței plății nedatorate constă în aceea ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, Înalta Curte reține că această condiție a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința mai sus arătată.

De altfel, acest aspect a fost reținut și de instanța de apel, în rejudecare, la pagina 10 a deciziei recurate:

"În ceea ce privește existența în sarcina apelantei reclamante a obligației de-a achita serviciile aferente staționării aeronavei, Curtea reamintește că în cuprinsul sentinței apelate s-a reținut în mod expres că o astfel de datorie nu există, iar împotriva acestor considerente decisive nu s-a formulat apel."

În altă ordine de idei, recurenta pare a exclude de plano existența unei plăți efectuate cu caracter nedatorat între profesioniști, ca și cum însăși calitatea de profesionist exclude o astfel de situație juridică.

Întrucât instituția plății nedatorate este pe deplin aplicabilă și între profesioniști, Înalta Curte reține că autoarea recursului nu a adus niciun fel de argument pertinent în combaterea raționamentului instanței de apel grefat pe această instituție juridică și pe condițiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească conform C. civ.

Invocarea art. 31 alin. (5) din Codul aerian (O.G. nr. 29/1997, în vigoare la data nașterii raportului juridic) nu poate conduce la o altă concluzie. Posibilitatea administratorului aerodromului de a reține la sol o aeronavă, în situația neachitării tarifelor prevăzute de art. 31 alin. (1) nu conduce la concluzia că executarea unei creanțe în legătură cu o aeronavă se poate face împotriva oricărui operator al acesteia. Altfel spus, nu poate conduce la caracterul "datorat" al plății efectuate de către reclamantă.

Nu în ultimul rând, se cuvine menționat faptul că, deși recurenta și-a întemeiat prezentul demers judiciar pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., din cuprinsul memoriului de recurs nu se desprind critici susceptibile de a fi încadrate în cele două motive de nelegalitate mai sus amintite.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A. împotriva deciziei nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională "AEROPORTURI BUCUREȘTI" S.A. împotriva deciziei nr. 1903/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.