ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea din data de 19.01.2021, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îl oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 818.968 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând prejudiciu cauzat prin concedierea nelegală a numitului B., concediere constatată a fi nelegală în mod definitiv prin decizia civilă nr. 3539/2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1022/12.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă în dosar nr. x/2021, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a fost admisă cererea de chemare în judecată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 818.968 RON cu titlu de pretenții reprezentând prejudiciu adus Autorității Aeronautica Civilă Română R.A. ca urmare a concedierii numitului B. prin decizia nr. 866/11.09.2017 și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.306 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei, reprezentând taxă de timbru. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 95A din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile r. 1022/12.07.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă și a luat act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile 95A din 27 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 3, 7 și 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, recurentul pârât a solicitat casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, respectiv la instanța competentă material procesual; în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în terțiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu indicația de a respecta autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3539/12.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017; în cuaternar, admiterea apelului formulat de pârât și respingerea cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată. După prezentarea pe larg a situației de fapt și a litigiului dintre reclamantă și numitul B., recurentul a dezvoltat motivele de casare invocate. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ., recurentul a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției civile, apreciind că a fost încălcată competența materială procesuală a secției specializate în litigii între profesioniști. În susținerea acestui motiv de casare arată că prin Decizia nr. 17/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a reținut că "necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică". În motivare s-a arătat că "Normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiție, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea și numărul cauzelor. Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției". Conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, "În cadrul tribunalelor funcționează, în raport de complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cause civile, cause cu profesioniști, …". Conform art. 2 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, "în cadrul instanțelor, în raport cu competența acestora, funcționează secții sau, după caz, complete specializate …". Conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, "Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport de numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: … b). cererile în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; …". Prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat că "Competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare". În motivare s-a reținut că "toți profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfășoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăți, companii naționale, asociații, fundații, societăți agricole, liber-profesioniști ori societăți profesioniste), sunt supuși regulilor de drept civil și nu unor reguli speciale. … Rezultă că, potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției. … Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit". Prin art. 5 din Hotărârea CSM nr. 760/2011 s-a aprobat înființarea, începând cu 01.01.2011, a 28 complete de apel specializate în materiile prevăzute de art. 226 alin. (1) lit. b). – d). din Legea nr. 71/2011. În virtutea dispozițiilor art. 3 din C. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, art. 3 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării și art. 1 din H.G. nr. 405/1993 privind înființarea Autorității Aeronautice Civile Române, reclamanta este un agent economic, iar raportul juridic între această regie autonomă și directorul general este un raport între profesioniști. De asemenea, în acord cu dispozițile art. 2 și 21 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice și raportat la obiectul cauzei – răspundere contractuală a directorului general al unei regii autonome -, rezultă că litigiul este unul cu profesioniști, astfel că soluționarea cauzei era în competența unuia dintre completele specializate. În condițiile art. 497 C. proc. civ., solicită casarea deciziei instanței de apel, casarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București – secția a VI-a Civilă. De asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 36 C. proc. civ. privind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, absolută și peremptorie. Fiind absolută, se poate invoca în orice stare a pricinii, chiar și în căile de atac, deci și în recurs. În cauză se solicită atragerea răspunderii pârâtului, în calitate de director general, pentru prejudiciul suferit de reclamantă constând în valoarea despăgubirilor acordate angajatului, valoarea taxelor și a contribuțiilor aferente "ca urmare a concedierii nelegale dispusă prin Decizia Directorului General al AACR nr. 866/11.09.2017". Deși concedierea domnului B. a fost dispusă prin decizia emisă de pârât, viciul de nelegalitate nu se regăsește în această decizie, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 3539/12.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017. Așa cum rezultă din decizia de concediere, încetarea raporturilor de muncă s-a dispus "ca urmare a reorganizării AAACR", "luând în considerare noua structură organizatorică", reținându-se expres în art. 2 din decizia de concediere că "încetarea contractului individual de muncă este determinată de desființarea, începând cu data de 22.08.2017, a locului de muncă". Constatarea nelegalității concedierii s-a făcut pentru motive de nelegalitate a măsurii desființării postului, instanța reținând că "concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii, nesocotindu-se cerința esențială a cauzei reale și serioase". Conform lit. B) pct. 21 lit. k) din Contractul de mandat, directorul general "angajează și concediază personalul Regiei", însă, conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare, Consiliul de Administrație are competența să stabilească structura organizatorică, respectiv să desființeze și să înființeze posturi. Întrucât instanța de dreptul muncii a stabilit că este nelegală concedierea, ca o consecință a nelegalității desființării postului, rezultă că are calitate procesuală pasivă Consiliul de Administrație. Raportul juridic dedus judecății vizează răspunderea persoanei care, așa cum a reținut instanța de dreptul muncii, a decis "desființarea postului ocupat de apelant (care) nu este reală și serioasă atât timp cât, concomitent cu această măsură, a fost înființat un alt post de aceeași natură, pe același nivel ierarhic, cu atribuții lărgite prin detalierea și extinderea conexă a atribuțiilor". Pârâtul, în calitate de director general, nu a avut nicio atribuție privind înființarea sau desființarea posturilor, ci numai atribuții privind angajarea și concedierea persoanelor care ocupă posturile din structura organizatorică aprobată de consiliul de administrație. Prin urmare, raportul juridic dedus judecății nu implică o obligație existentă în sarcina pârâtului și/sau dreptul corelativ al reclamantei. Obligația invocată de reclamantă – aceea de angajare și concediere a personalului Regiei cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile – nu are legătură cu cauza, deoarece concedierea nu s-a dispus pentru motive ținând de persoana angajatului. Atribuția pârâtului privind concedierea personalului Regiei se referă la concedierea pentru motive ce țin de persoana angajatului, deoarece directorul general nu are atribuții privind structura organizatorică. Conform art. 1 din Contractul de mandat, "mandantul împuternicește pe mandatar ca, în calitate de Director general, să conducă, să organizeze și să gestioneze activitatea RA-AACR în conformitate cu prevederile legale în vigoare, actul constitutiv al Regiei, hotărârile Consiliului de administrație și prevederile prezentului contract ...". Totodată, conform cap. B pct. 2 din Contractul de mandat, mandatarul are obligația "să ia toate măsurile ce revin conducerii mandantului, în limitele acordate de prezentul contract și ale obiectului de activitate al Regiei, cu respectarea competențelor Consiliului de Administrație prevăzute de lege sau de actul constitutiv". În aceste condiții, rezultă evident că nu există identitate între subiectele raportului juridic dedus judecății, care sunt AACR și Consiliul de administrație, și părțile din proces, care sunt AACR și Directorul General. Conform art. 40 alin. (1) C. proc. civ., "în cazul lipsei calității procesuale ..., instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate", astfel încât solicită casarea deciziei instanței de apel și a sentinței primei instanțe și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Un alt motiv de casare invocat de către recurentul-pârât este cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. și constă în încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 3539/12.07.2019, pronunțată în dosarul x/2017 Prin decizia recurată s-a reținut că "Prima instanță a indicat prevederea contractuală nesocotită, a arătat că prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit culpa directorului general, domnul A., și a reținut că actul mandatarului a cauzat un prejudiciu cert în patrimoniul mandantului" și că "hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, deoarece mandatarul nu a fost executat mandatul cu prudența și diligența unui bun manager, încheind un act juridic care a cauzat un prejudiciu mandantului și care a fost considerat nelegal de instanțele judecătorești". Însă, prin decizia nr. 3539/12.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, având ca obiect anularea deciziei de concediere, Curtea de Apel București a reținut, printre altele, următoarele aspecte: - "Chiar dacă se menționează că Direcția Securitate Aeronautică se desființează, se observă că această direcție practic este inclusă într-o nouă structură mai mare, cu păstrarea tuturor atribuțiilor și este redenumită compartimentul audit de securitate aeronautică, cu preluarea tuturor salariaților"; - "s-a ajuns la concluzia că în fapt, Direcția de Securitate Aeronautică nu a fost desființată, ci redenumită (Compartimentul Audit de Securitate Aeronautică) și absorbită într-o structură organizatorică nou înființată"; - "Dacă angajatorul ar fi avut intenția de a transforma anumite posturi în altele noi, prin adăugarea unor atribuții, ar fi trebuit să prevadă o procedură cu criterii obiective, clare și strict determinate în funcție de care să se stabilească dacă atribuțiile modificate, prin ponderea lor, conduc în concret la desființarea vechilor posturi"; - "Consiliul de administrație, organ abilitat să stabilească structura organizatorică, conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare" - "Curtea constată că desființarea postului ocupat de apelant nu este reală și serioasă, atât timp cât, concomitent cu această măsură, a fost înființat un alt post de aceeași natură, pe același nivel ierarhic, cu atribuții lărgite prin detalierea și extinderea conexă a atribuțiilor. În consecință, concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii, nesocotindu-se cerința esențială a cauzei reale și serioase". Prin urmare, prin decizia nr. 3539/12.07.2019, instanța nu a stabilit vreo culpă în sarcina recurentului și nici nu a constatat că ar fi încheiat vreun act prin care a prejudiciat mandantul, ci a stabilit nelegalitatea deciziei de concediere prin analiza cauzei reale și serioase a desființării postului deținut de B.. Instanța învestită cu anularea deciziei de concediere nu a analizat condițiile de fond (lipsă de motivare) și de formă (forma scrisă) ale actului emis de pârât, ci a analizat dacă desființarea postului a avut o cauză reală și serioasă. Or, de vreme ce instanța de dreptul muncii a anulat concedierea pentru motive ce țin de desființarea postului și înființarea unui alt post, reținând totodată competența Consiliului de admininistrație în stabilirea structurii organizatorice, este evident că o concluzie în sensul că ar fi fost stabilită culpa directorului general și că decizia de concediere ar fi cauzat un prejudiciu angajatorului este contrară și încalcă autoritatea de lucru judecat. Invocarea acestei prezumții este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu ulterior, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., și indiferent de calitatea soluției anterioare. În primul proces s-a stabilit nelegalitatea deciziei de concediere pentru că s-a nesocotit cerința esențială a cauzei reale și serioase a desființării postului. Prin urmare, în prezenta cauză, instanța nu putea reține o altă cauză de nulitate a concedierii, care să aibă legătură cu actul juridic emis de recurent. Reținând că recurentul a emis un act juridic care a fost considerat nelegal de către instanțele judecătorești, instanța a reanalizat cauza nelegalității concedierii, apreciind că aceasta se regăsește intrinsec în decizia de concediere, deși anterior instanța a constatat că nelegalitatea se regăsește în hotărârea consiliului de administrație privind reorganizarea regiei și, respectiv, modifucarea structurii organizatorice. Recurentul nu a emis niciun act juridic ce ar putea avea legătură cu desființarea postului domnului B., deoarece nu avea această competență. Prin urmare, instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 3539/12.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Un alt motiv de recurs invocat de către recurent constă în încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de drept material privind răspunderea contractuală – incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Fiind învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, instanța trebuia să își verifice îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii, respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și cauzalitatea. Fapta ilicită imputată recurentului constă în "emiterea deciziei de concediere cu încălcarea prevederilor legale", apreciindu-se că această faptă ar fi fost reținută prin hotărârea definitivă a instanței de dreptul muncii. În realitate, instanța de dreptul muncii a reținut că "concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii". În sentința civilă nr. 5670/05.07.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, instanța de dreptul muncii a reținut, cu referire la Hotărârile Consiliului de Administrație din datele de 05.07.2017 și 13.07.2017, că "aceste acte decizionale nu au produs efecte, în mod direct, asupra raporturilor de muncă dintre părți, ci încetarea contractului individual de muncă s-a produs ca urmare comunicării deciziei de concediere. În aceste condiții, în raport de scopul urmărit de reclamant, de a-și relua raporturile de muncă cu pârâta, pe postul pe care l-a deținut, anularea măsurilor luate de angajator de organizare a activității, prin raportare la temeiurile legale invocate, nu se justifică, întrucât deciziile luate în Consiliul de Administrație au vizat întreaga structură organizatorică a societății și nu au afectat contractul său individual de muncă, măsura reorganizării din perspectiva afectării postului său urmând a fi analizată în cadrul contestației formulată împotriva deciziei de concediere ce i-a fost comunicată." În acest context, trebuie constatat faptul că ilicitul s-a produs la momentul desființării postului, nu prin decizia de concediere, care nu reprezintă decât executarea măsurii desființării postului. În acest sens, la pct. 2 din Hotărârea nr. 13 a Consiliului de Administrație se arată că "CA aprobă noua formă a structurii organizatorice" și "responsabilitatea implementării noii structuri organizatorice îi revine conducerii executive". Rezultă că măsura desființării postului domnului B. s-a aprobat de Consiliul de administrație și s-a implementat de Directorul General, prin emiterea deciziei de concediere. Instanța de apel încalcă grav autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3539/12.07.2019 atunci când reține că "decizia de concediere nr. 866/11.09.2017 trebuia luată de apelantul-pârât cu respectarea legii, ceea ce, așa cum indubitabil și definitiv s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul în speță". În realitate, prin decizia civilă nr. 3539/12.07.2019 s-a stabilit că "desființarea postului ocupat de apelant nu este reală și serioasă" și "concedierea apelantului contravine art. 65 alin. (1) din Codul muncii". Niciunde în cuprinsul deciziei civile nr. 3539/12.07.2019 nu se stabilește că ar exista motive de nulitate intrinsecă ale deciziei de concediere. Singura faptă ilicită constatată de instanța de dreptul muncii constă în desființarea nelegală a postului, măsură care nu s-a adoptat prin decizia emisă de recurent. Contrar susținerii instanței de apel, decizia de concediere nu a fost "luată" de recurent, ci a fost implementată de acesta, în acord cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 și cele ale art. 5 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare al Autorității Aeronautice Civile Române S.A.. În raport de condiția vinovăției, arată că la momentul emiterii deciziei de concediere acest demers era singurul posibil întrucât, fiind aprobată noua organigramă, contractul de muncă al domnului B. nu putea continua, iar recurentul, în calitate de Director General, nu avea competența sau posibilitatea de a aprecia oportunitatea desființării postului și nici să analizeze cauza reală și serioasă a acestei desființări. Împrejurarea că nu a acționat cu vinovăție rezultă din faptul că instanța de dreptul muncii nu a reținut niciun motiv de nulitate intrisecă a deciziei de concediere și din împrejurarea că instanța de dreptul muncii a reținut, prin sentință, îndeplinite condițiile art. 65 din Codul Muncii. Apreciază că nu este îndeplinită nici condiția prejudiciului în condițiile în care actul vătămător a fost Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 13/13.07.2017, astfel că reclamanta este singura răspunzătoare de prejudiciul creat. În raport de legătura de cauzalitate, ca și condiție de atragere a răspunderii civile, arată că nu poate fi reținută o astfel de legătură între fapta recurentului, de emitere a deciziei de concediere, și prejudiciul suferit de reclamantă, motivat de faptul că prejudiciul este consecința unei fapte exterioare contractului de mandat, respectiv este consecința faptei Consiliului de Administrație de a aproba noua structură organizatorică ce presupunea desființarea unor posturi fără să existe "o cauză reală și serioasă". Nu este îndeplinită nici condiția impusă de art. 1533 din C. civ., prejudiciul nefiind previzibil în contextul în care la momentul încheierii contractului de mandat recurentul a avut prefigurarea că, în calitate de Director General, nu are atribuții în domeniile rezervate exclusiv Consiliului de Administrație și nu putea prevedea că emiterea deciziei de concediere poate atrage prejudicii angajatorului.

Apărările efectuate în cauză Intimata Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ. solicită respingerea acestuia, ca nefondat, motivat de faptul că recurentul nu este un profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) și (3) C. civ., ci a procedat la încheierea contractului de mandat cu reclamanta în calitate de persoană fizică. De asemenea, și din perspectiva obiectului și naturii litigiului acesta este unul guvernat de dreptul comun, în cauză contractul de mandat încheiat între cele două părți fiind unul care se supune regulilor contractului de mandat, astfel cum acestea sunt stabilite în C. civ. În concluzie, apreciază că instanța competentă să soluționeze cauza în fond este Tribunalul București, secția a IV-a civilă și nu instanța specializată în litigiile dintre profesioniști. În raport de excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului arată că aceasta este neîntemeiată în condițiile în care în cuprinsul Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 13/12.07.2017 se reține faptul că "responsabilitatea implementării noii structuri organizatorice îi revine conducerii executive", iar Curtea de Apel București, în decizia 3539/2019, pronunțată în dosarul x/2017, a reținut că modalitatea de punere în aplicare a noii structuri organizatorice a fost defectuoasă și că recurentul ar fi trebuit să îi ofere postul nou înființat domnului B. și nicidecum să îl concedieze. Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. este nefondat, decizia nr. 95A/2022 a Curții de Apel București respectând considerentele deciziei nr. 3539/2019 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Curtea de apel, în decizia recurată, a reținut în mod corect faptul că s-a stabilit că fapta ilicită constă în încălcarea de către recurent a obligației asumate de acesta prin art. 3 lit. B) pct. 21 lit. k) din Contractul de mandat nr. x/10.07.2017, prin emiterea de către acesta, în calitate de Director General, a Deciziei de concediere nr. D866/11.09.2017 cu încălcarea prevederilor legale, respectiv pe cele ale Codului muncii, faptă ilicită constatată în mod definitiv de către Curtea de Apel București, secția a VII-a prin decizia nr. 3539/2019. Prin decizia nr. 3539/2019, Curtea de Apel București nu a constatat nelegalitatea organigramei aprobate la momentul 2017, ci doar a deciziei de concediere a domnului B., decizie emisă de recurent. Prin aceeași decizie s-a reținut faptul că nu aprobarea noii structuri organizatorice a generat nelegalitatea deciziei de concediere cauzatoare de prejudicii, ci modalitatea în care recurentul-pârât a înțeles să o implementeze. Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. Fapta ilicită imputată recurentului constă în emiterea deciziei de concediere nr. D866/11.09.2017 cu încălcarea art. 65 din Codul muncii. Această faptă contravine dispozițiilor art. 3 lit. B) pct. 21 lit. k) din Contractul de mandat nr. x/10.07.2017. Atât timp cât Curtea de Apel București a reținut, cu putere de lucru judecat, încălcarea prevederilor art. 65 din Codul muncii, concedierea dispusă de recurent este nelegală. Concedierea nelegală reprezintă încălcarea obligației asumată de către recurent de a concedia personalul cu respectarea prevederilor legale. Încălcarea aceste obligații a atras și încălcarea obligațiilor expres prevăzute în contractul de mandat, respectiv cele ale art. 3 lit. B) pct. 1, așa cum au reținut corect instanțele de fond și de apel. Hotărârea Consiliului de Administrație prin care s-a aprobat noua structură organizatorică nu a dispus în sarcina recurentului obligația de a emite decizia de concediere a domnului B.. De altfel, așa cum au reținut și instanțele de fond, prin decizia civilă nr. 3539/2019 s-a reținut faptul că în hotărârea de reorganizare nu se prevede nimic cu privire la desființarea postului deținut de domnul B. și că Direcția de Securitate Aeronautică doar a fost redenumită. În aceste condiții, este evident că fapta ilicită aparține recurentului și constă în emiterea deciziei de concediere cu încălcarea prevederilor Codului muncii. Și condiția vinovăției este îndeplinită în condițiile în care prevederile contractuale îl obligau pe recurent să procedeze la concedierea personalului Regiei cu respectarea dispozițiilor legale. Din considerentele deciziei nr. 3539/2019 reiese că instanța a reținut că modul de acțiune al pârâtului nu face dovada acționării cu prudența și diligența unui bun manager în interesul regiei a cărei conducere o asigura și nici în scopul administrării legale și eficiente a patrimoniului acesteia, ceea ce a condus la emiterea unei decizii de concediere nelegale. Prejudiciul este cert și constă în valoarea despăgubirilor achitate domnului B. și a contribuțiilor achitate către bugetul de stat/bugetul asigurărilor sociale aferente acestor despăgubiri. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat este dovedită, concedierea domnului B. producând un prejudiciu regiei. Față de toate argumentele expuse, solicită respingerea recursului ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurentul A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de către reclamantă și admiterea recursului declarat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la 17 martie 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme. Prin rezoluția de primire a dosarului a fost stabilită o taxă de timbru în cuantum de 5998 RON, achitată de către recurent, dovada regăsindu-se la dosar. Prin rezoluția din 17 iunie 2022 a fost stabilit termen de judecată la data de 17 noiembrie 2022, termen la care Înalta Curte a dispus amânarea cauzei în vederea emiterii unei adrese către Casa Locală de Pensii a Sectorului 1 București, căreia i s-a solicitat comunicarea deciziei de pensionare nr. x din 18 iulie 2017, emisă pentru angajatul B., aspect complinit, potrivit înscrisurilor transmise prin e-mail în data de 10 ianuarie 2023. Totodată, i s-a pus în vedere intimatei–reclamante să depună la dosar și eventualele hotărâri judecătorești pronunțate în dosarul la care partea a făcut referire și care au legătură cu tranșarea litigiului, obligație complinită în data de 25.11.2022, înscrisurile fiind comunicate recurentului-pârât în data de 06.12.2022 . De asemenea, în ședință publică, recurentul-pârât A. a depus la dosarul cauzei un înscris prin care a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017, emisă nelegal din culpa exclusivă a angajatului B.. La termenul din 9 februarie 2023 s-a dispus amânarea cauzei pentru emiterea unei adrese către Casa de Pensii Locală a Sectorului 1 București pentru a comunica dacă decizia de pensionare nr. x din 18 iulie 2017, emisă pentru domnul B., a fost sau nu pusă în plată, iar, în caz afirmativ, începând cu ce dată. De asemenea, cauza a fost amânată și pentru a da posibilitatea părților să pregătească un punct de vedere asupra admisibilității primului motiv de recurs din perspectiva invocării pentru prima dată în fața instanței de recurs a excepției necompetenței materiale procesuale a secției civile a Tribunalului București în soluționarea în primă instanță a cauzei, precum și cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prin care s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, respectiv dacă acesta a fost invocat în prealabil sau este un motiv invocat pentru prima oară în recurs. Pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A. a depus punct de vedere cu privire la excepția nulității absolute a deciziei de concediere nr. 866/11.09.2017 prin care a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă. Pentru termenul din data de 4 mai 2023, părțile au pregătit puncte de vedere cu privire la admisibilitatea primelor două motive de recurs, recurentul formulând și o cerere prin care a solicitat ca, în ipoteza în care s-ar constata inadmisibilitatea invocării motivelor de casare de ordine publică ce formează obiectul primelor două motive de recurs, instanța de recurs să invoce, din oficiu, aceleași motive de casare. De asemenea, recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Prin încheierea din 4 mai 2023, față de lipsa răspunsului de la Casa Locală de Pensii a Sectorului 1 București, a fost amânată soluționarea cauzei pentru a se reveni cu adresă către această instituție. La termenul din data de 21 septembrie 2023, față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurent, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune amânarea cauzei și revenirea cu adresă către Casa Locală de Pensii a Sectorului 1 București, care a recomunicat decizia de pensionare nr. x din 18 iulie 2017, emisă pentru angajatul B., a constatat că părțile nu au cereri noi, astfel că a acordat părților cuvântul în susținerea și combaterea recursului și a rămas în pronunțare pe recursul declarat în cauză. Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost soluționată, la aceeași dată, în dosarul x/2021 II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea normelor de competență materială de către prima instanță, în sensul că prezentul litigiu ar fi trebuit soluționat în primă instanță de către secția specializată în litigii cu profesioniști. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii". Aceste dispoziții legale îngăduie, așadar, invocarea prin cererea de recurs a încălcării normelor de ordine publică privitoare la competența instanțelor judecătorești, sub condiția însă ca excepția de necompetență să fi fost invocată "în condițiile legii", deci cu respectarea riguroasă a cerințelor legale privitoare la regimul juridic de invocare a respectivei excepții. Astfel fiind, este de avut în vedere, sub aspectul regimului de invocare a excepției de necompetență materială a unei instanțe judecătorești, că potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe". Rezultă că excepția necompetenței materiale trebuie invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, legea neîngăduind invocarea excepției ulterior acestui moment procesual, sub sancțiunea decăderii părților din dreptul de a invoca necompetența. Față de impunerea prin lege, cu forță obligatorie, a acestui regim juridic, rezultă, de asemenea, și că sintagma "invocată în condițiile legii" conținută în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vizează tocmai acest regim de invocare a excepției de necompetență materială, în sensul evocatelor prevederi ale art. 130 alin. (2) C. proc. civ. În egală măsură și în mod similar, toate cele de mai sus sunt în totul aplicabile și în situația în care se invocă excepția de necompetență a unei secții specializate a unei instanțe judecătorești, zicându-se că ar fi competentă să soluționeze cauza o altă secție a respectivei instanțe; în acest sens sunt, fără echivoc, prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere". Față de toate cele de mai sus, arată Înalta Curte că prin raportare la regimul legal de invocare a excepției de necompetență materială a unei secții din cadrul unei instanțe judecătorești, invocarea în recurs de către pârâtul A. a necompetenței materiale a secției a IV-a civile a Tribunalului București de a soluționa prezentul proces, zicându-se că ar fi fost competentă material secția specializată în litigii cu profesioniști a aceluiași tribunal, apărea ca posibilă numai sub condiția ca, mai întâi, această excepție procesuală să fi fost invocată înaintea primei instanțe, la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate. Or, înaintea primei instanțe excepția în discuție nu a fost invocată, astfel că, în aceste circumstanțe, invocarea necompetenței materiale a secției a IV-a civile a Tribunalului București abia prin cererea de recurs trimite la concluzia că acest motiv de recurs este inadmisibil, neaflându-se îndeplinită exigența impusă prin prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., anume aceea ca excepția să fi fost, în prealabil, "invocată în condițiile legii". b) În legătură cu motivul de recurs prin care se invocă lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte înțelege a arăta că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al acestui articol "… nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Aceste dispoziții nu lasă nici un echivoc cu privire la faptul că, excepție făcând situațiile în care, prin norme speciale, deci de strictă interpretare și aplicare, s-ar stabili altfel, principiul legal este acela că un motiv de recurs trebuie considerat inadmisibil atunci când, deși este invocat prin cererea de recurs, nu a fost mai întâi invocat pe calea apelului ori în cazul judecării apelului, deși partea avea posibilitatea de a-l invoca. Această condiție legală este obligatorie, nerespectarea ei îngăduindu-i instanței de recurs să invoce, chiar și din oficiu, inadmisibilitatea respectivului motiv de recurs. În prezentul proces pârâtul a invocat prin cererea de recurs lipsa calității sale procesuale pasive, raportându-se la prevederile art. 36 C. proc. civ., însă această excepție procesuală nu a fost în prealabil invocată în precedentele etape ale judecății, respectiv nici în primă instanță, nici în apel, deși, cu evidență, pârâtul avea acestă posibilitate. Pe cale de consecință, constată Înalta Curte că prin raportare la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și la exigențele asociate lor, acest motiv al recursului trebuie considerat inadmisibil. c) În legătură cu motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privitor la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 3539 din 12.07.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă pronunțată în dosarul nr. x/2017. Cu caracter preliminar, Înalta Curte găsește oportun să precizeze că potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat la care se referă alin. (1) al art. 431 C. proc. civ. ("Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect"), și care poate fi reținut și lăsat să-și producă efectele specifice numai dacă între procesele purtate succesiv există identitate de părți, obiect și cauză a cererii deduse judecății, în situația efectului pozitiv condițiile minimale, dar ireparabile, cerute de lege vizează: 1) identitatea de părți între procesele purtate succesiv; existența unei legături între lucrul anterior judecat și procesul pendinte, de natură a influența soluționarea acestuia din urmă. Astfel fiind, când cel puțin una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, efectul pozitiv al lucrului judecat nu ar mai putea fi avut în vedere, instanța învestită cu soluționarea celui de-al doilea proces nemaiputându-și întemeia hotărârea (și) pe chestiuni dezlegate în primul proces. Rezultă, totodată, că atunci când în fața unei instanțe se invocă efectul pozitiv al lucrului anterior judecat ori, după caz, când instanța îl invocă din oficiu, este necesar a se analiza, cu prioritate, dacă sunt întrunite, în sensul celor menționate mai sus, condițiile impuse prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. În prezentul proces, pârâtul invocă, prin cererea de recurs, forța obligatorie a unor dezlegări conținute în decizia civilă nr. 3539/12.07.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care, în procesul deschis de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Aeronautică Civilă Română R.A., s-a admis apelul declarat de reclamantul B., dispunându-se schimbarea în parte a sentinței civile nr. 5670 din data de 05.07.2018 a Tribunalului București, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, anulării deciziei de concediere nr. 866 din 11.09.2017 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei Regia Autonomă Aeronautică Civilă Română la reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior concedierii. Totodată, a fost obligată pârâta la a-i plăti reclamantului despăgubiri civile, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În esență, recurentul-pârât apreciază că prin această decizie civilă nu s-a stabilit nicio culpă în sarcina sa și nici nu s-a constatat că pârâtul ar fi încheiat un act prin care ar fi prejudiciat, în calitatea lui de mandatar, Regia Autonomă Aeronautică Civilă Română R.A., în calitatea acesteia de mandant, stabilindu-se nelegalitatea deciziei de concediere pentru inexistența unei cauze reale și serioase a desființării postului deținut de B.. Fără a menționa aici toate aspectele de fapt și drept cu privire la care recurentul afirmă că se impun, în beneficiul său, prin acțiunea efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte consideră însă necesar să observe că decizia civilă nr. 3539 din 12.07.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost avută în vedere în prezentul proces încă de către prima instanță, aceasta reținând, între altele, că această decizie civilă, intrată fiind autoritatea lucrului judecat, afirmă în considerentele sale între altele, că: actualul pârât, domnul A., "nu face dovada acționării cu prudența și diligența unui bun manager în interesul regiei AACR a cărei conducere o asigură și nici în scopul administrării legale și eficiente a patrimoniului acesteia"; "... având în vedere că decizia de concediere a numitului B. a fost găsită nelegală de o instanță judecătorească, se apreciază că pârâtul nu a respectat obligația de concediere menționată în art. 3 pct. 21 lit. k) din contractul de mandat în limita dispozițiilor legale aplicabile. Concedierea nelegală constatată de o instanță judecătorească echivalează cu încălcarea obligației asumată de către pârât de a concedia personalul AACR cu respectarea prevederilor legale"; "s-a reținut în hotărârea judecătorească sus menționată că A. a apelat la următoarea manevră: a desființat Direcția Securitate Aeronautică, condusă de B., și a reînființat-o sub o denumire aproape identică și cu sarcini similare, ca Direcția de Securitate Aeronautică și Cibernetică". Se poate, constata că prima instanță a avut în vedere, considerându-le decisive în virtutea lucrului judecat ce le-ar fi atașat, dezlegări cuprinse în decizia civilă nr. 3539/12.07.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport de care a apreciat că există o vinovăție civilă a pârâtului A., care justifică admiterea acțiunii de față. Deși prima instanță a recunoscut efectul pozitiv al menționatei decizii și, totodată, în pofida faptului că prin întâmpinarea depusă înaintea Tribunalului București pârâtul invocase, între altele, că " subsemnatul NU a fost parte în acest dosar … ", precum și că "Prin decizia nr. 3539/2019 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a soluționat acțiunea promovată de domnul B., care nu a avut ca obiect executarea Contractului de Mandat nr. x/2017 de către subsemnatul și care NU s-a judecat în contradictoriu cu subsemnatul ci cu reclamanta", prima instanță nu a analizat îndeplinirea condiției privitoare la identitatea de părți între precedentul proces și cel de față. Această apărare formulată de pârât se afla într-o directă și necesară legătură cu reținerea, în cauză, a efectului pozitiv al lucrului judecat ce privește decizia civilă nr. 3539/2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, căci prin intermediul ei pârâtul solicita a nu fi folosite în contra lui dezlegări cuprinse în respectiva decizie, câtă vreme el nu fusese parte în acel proces. Prin aceasta, era pusă în discuție îndeplinirea uneia dintre fundamentalele condiții impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru a se putea reține existența lucrului judecat, în planul efectului său pozitiv, anume aceea a identității de părți între procese. Altfel spus, lucrul judecat îi poate fi opus doar aceluia care a fost parte în primul proces (ori, eventual, succesorilor săi în drepturi), însă nu și aceluia care nu a avut calitatea de parte în precedenta judecată. O asemenea condiție legală își are justificare în faptul că acela care nu a fost parte în primul proces nu a putut să formuleze apărări, ceea ce trimite, cu evidență, la concluzia că ar fi injust să-i fie opuse dezlegări făcute într-un proces în care, nefiind parte, nu a putut răspunde celorlalte părți și nici nu a putut exercita căile de atac. Acesta este, așadar, motivul hotărâtor în raport de care precedările art. 431 alin. (2) C. proc. civ. condiționează realizarea efectului pozitiv al lucrului judecat de existența identității de părți, ceea ce înseamnă și că ori de câte ori o instanță de judecată este pusă în situația de a reține efectul pozitiv al lucrului judecat, ea trebuie, cu prioritate, să verifice dacă sunt întrunite condițiile impuse de lege, între care se regăsește și aceea a identității de părți. Or, în prezentul proces prima instanță, deși a dat valoare hotărâtoare unor dezlegări făcute prin decizia civilă nr. 3539/2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a verificat și dacă pârâtul A. a avut calitatea de parte în respectivul proces, pentru că doar în acest caz îi puteau fi opuse, zicându-se că sunt protejate de efectul pozitiv al lucrului judecat, respectivele dezlegări și că ele nu ar putea fi nici ignorate, nici refuzate în prezentul proces inclusiv în ceea ce privește existența unei culpe a pârâtului A.. La rândul ei, instanța de apel a confirmat raționamentul judiciar de care a uzat prima instanță, statuând, că decizia civilă nr. 3539/2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă se impune cu autoritate de lucru judecat inclusiv în contra actualului pârât, în ceea ce privește culpa acestuia: "Prima instanță a indicat prevederea contractuală nesocotită, a arătat că prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit culpa directorului general, domnul A., și a reținut că actul mandatarului a cauzat un prejudiciu cert în patrimoniul mandantului". La fel ca prima instanță, instanța de apel, deși a reținut, conferindu-i puternice implicații în legătură cu soluționarea acțiunii de față și a apelului declarat de pârât, efectul pozitiv al lucrului judecat, nu a procedat însă la a verifica îndeplinirea condițiilor ce rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întâi de toate pe cea a identității de părți. Observă Înalta Curte că această condiție ar fi putut fi considerată îndeplinită numai în situația în care actualul pârât, domnul A., ar fi fost parte în celălalt proces. În caz contrar, împotriva pârâtului nu se puteau reține, cu autoritate de lucru judecat, dezlegările făcute cu privire la vinovăția lui civilă și nu se putea face preluarea lor, fără alte verificări jurisdicționale, în actualul proces, apreciindu-se că sunt un suficient temei al admiterii acțiunii reclamantei. Neprocedând în acest fel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în relație cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, pentru acest motiv, se va dispune admiterea recursului declarat de pârât, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeași curte de apel. Are în vedere Înalta Curte și că deși viciul procedural care afectează decizia dată în apel afectează în egală măsură și hotărârea pronunțată în primă instanță, prin cererea de apel nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, ci judecarea cauzei pe fond de către instanța de apel. În rejudecare, se va ține seama de statuările făcute de prezenta instanță prin cele ce preced, urmând ca în cazul în care se ajunge la concluzia că efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate fi reținut deoarece A. nu a fost parte în primul proces, să fie analizate pe fondul lor și prin raportare la probele administrate sau, eventual, și la noi probe ce s-ar administra, apărările acestuia. În fine, precizează Înalta Curte că prin raportare la toate cele de mai sus, apare ca inutilă analiza, în cadrul deciziei de față, a celorlalte motive de recurs, chestiunile de fond ale cauzei urmând a fi examinate, în mod specific, în rejudecare. Se va admite, deci, recursul, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., în sensul celor arătate în precedent.