Decizia nr. 1923/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 73 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauze 1. Obiectul cauzei Prin decizia civilă nr. 73 IR din 7 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2/2022, a fost respinsă contestația în anulare împotriva deciziei civile nr. 384R din 11 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, formulată de către contestatorul A, în contradictoriu cu intimata Asociația de Proprietari Bl. (...), ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul A, înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, la data de 27.12.2022, sub nr. y/2/2022.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia civilă nr. 783R din 11 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București — Secția a IV-a civilă în dosarul nr. y/2/2022, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A împotriva împotriva deciziei civile nr. 731/07.10.2022 pronunțate de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2/2022, în contradictoriu cu intimații Asociația de Proprietari bl. (...) și Executor Judecătoresc B.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 783R din 11 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr. y/2/2022 a formulat recurs revizuentul A. Prin cererea de recurs, recurentul și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului de fond, reclamând interzicerea accesului său la justiție, neadministrarea unui probatoriu adecvat și arătând că, prin decizia recurată, Curtea de Apel respins, ca netimbrată, cererea de revizuire. Recurentul a susținut că instanțele anterioare nu au dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, inclusiv cu cea care vizează dispoziția din Legea nr. 230/2007, prin care asociațiile de proprietari sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, acest aspect creând inechitate între părți, de vreme ce în sarcina sa s-a stabilit obligația de a plăti taxă judiciară de timbru.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 4 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie (filele 1 și 2 din dosarul de recurs).

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că recursul nu este semnat, astfel că s-a pus în vedere recurentului să semneze cererea de recurs sau să comunice un exemplar semnat al cererii de recurs, sub sancțiunea anulării cererii. Totodată, s-a reținut că urmează să aprecieze asupra admisibilității în principiu a căii de atac și din perspectiva îndeplinirii condițiilor de formă ale recursului, pentru lipsa semnăturii, cât și din perspectiva posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul întocmit în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost comunicat părților la 29 iulie 2024, 30 iulie 2024 și 2 august 2024. Nu s-au formulat puncte de vedere la raport. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Față de dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, analizând excepția nulității recursului, pentru lipsa semnăturii, Înalta Curte constată următoarele: Conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. Alin. (3) al aceluiași text de lege dispune că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanțelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că „Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (…) semnătura.” În același sens, dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condițiile de formă aplicabile acțiunilor introductive, incidente în privința oricăror cereri adresate instanțelor, arată că: „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă.” Conform art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală „Rolul semnăturii”, semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre consimțământul părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată. Nulitatea fiind expresă, consecința este că sancțiunea va putea fi aplicată în condițiile art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (2) C. proc. civ. Analizând înscrisurile aflate la dosar, Înalta Curte constată că cererea de recurs depusă la 3 martie 2024, nu poartă semnătura olografă a părții iar, prin rezoluția instanței din 8 aprilie 2024, s-a dispus citarea acesteia cu privire la obligația de a complini lipsa semnăturii, sub sancțiunea anulării cererii, conform dispozițiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, prin raportul întocmit în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a reiterat obligația recurentului de a semna cererea de recurs sau de a comunica un exemplar semnat al cererii de recurs, sub sancțiunea anulării cererii. Recurentul nu s-a conformat dispozițiilor instanței de a comunica un exemplar al cererii de recurs care să îi poarte semnătura și nici nu s-a prezentat la instanță, pentru a complini această lipsă. Or, în lipsa semnăturii părților, o atare cerere, privată de unul dintre elementele necesare și esențiale pentru asigurarea unei minime discipline procesuale, nu poate determina o legală învestire a instanței de judecată. Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul sa nu fi fost afectat în substanța sa. O limitare a dreptului la acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat că nu au fost încălcate de către Statul Român prevederile art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță, reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată. Deși în speța redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare în judecată în faza de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziția, de principiu, a instanței de contencios european al drepturilor omului cu privire la soluțiile de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, cum este cazul în speță, atunci când limitările impuse îndeplinesc condițiile enunțate și standardele Curții în această materie. Având în vedere normele procesuale stabilite de legiuitor, care statuează condițiile în care poate fi formulată orice cerere adresată instanței, constatând lipsa semnăturii recurentului, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., respectiv anularea cererii de recurs. În raport de toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că în cazul în care au fost invocate mai multe excepții simultan, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc, Înalta Curte va constata prioritară excepția nulității pentru lipsa semnăturii și, admițând excepția, va anula recursul declarat în cauză.