ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1280/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 14 iunie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/299/2021, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezilierea actului de alipire și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. C sub nr. 1234 din 07 iunie 2004, pentru neplata integrală a prețului. La 23 noiembrie 2021, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2578 din 14 martie 2022, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost reînregistrată la data de 11 aprilie 2022, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1897 din 12 decembrie 2022, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității și lipsei de interes ca neîntemeiate; a respins acțiunea, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1010 A din 05 septembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă D (fostă E) împotriva sentinței civile nr. 1897 din 12.12.2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă; a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1010 A din 05 septembrie 2023, pronunțată de către Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul B. Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând dispozițiile art. 478 alin. (2) din același cod, recurentul a susținut că, prin cererea inițială, reclamanta a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP C sub nr. 1234/07.06.2004 pentru neplata integrală a prețului. Deși instanța de apel a reținut, în cadrul deciziei atacate, că referirea la constatarea nulității contractului pentru preț fictiv și vicierea consimțământului din cuprinsul cererii de apel reprezintă o cerere nouă, prohibită de prevederile art. 473 alin. (3) C. proc. civ., în realitate, așa cum reiese din motivarea hotărârii, instanța de apel a încălcat tocmai aceste prevederi, schimbând cadrul procesual. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că, raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare obiect al litigiului, normele de drept material aplicabile speței sunt reprezentate de Codul civil din 1864, respectiv Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În acest sens, a susținut că cererea de rezoluțiune pentru motivul invocat de reclamanta, și anume pretinsa neplata a prețului, este o acțiune prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani. A subliniat că acțiunea în rezoluțiunea vânzării are, în mod evident, un caracter patrimonial. Art. 1368 C. civ. statuează că această acțiune are caracter real. Însă, nu trebuie confundat caracterul real al unei acțiuni (simpla reîntoarcere a bunului în patrimoniu) cu caracterul petitoriu al unei acțiuni (care apără dreptul de proprietate, precum revendicarea). Numai o acțiune petitorie are caracter imprescriptibil, iar nu orice acțiune reală. În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru motivele de nulitate relativă invocate de intimata-reclamanta, recurentul-reclamant a subliniat că acesta este reglementat de dispozițiile art. 7 și 9 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Astfel, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 7 iunie 2007, iar reclamanta nu a indicat vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție și nici nu a solicitat repunerea în termenul de a formula acțiunea (conform art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958), a apreciat că dreptul material la acțiune al reclamantei, pentru motivele de nulitate relativă, s-a stins prin prescripție încă din cursul anului 2007, astfel că acțiunea este formulată tardiv, cu depășirea termenului de prescripție. Mai mult, a subliniat că, și în condițiile în care s-ar fi apreciat că reclamanta ar fi fost în termen să invoce motive de nulitate relativă, în mod greșit, Curtea de Apel București nu a constatat că prețul indicat în contract nu este unul derizoriu și nici disproporționat față de valoarea imobilului la nivelul anului 2004. Pe de altă parte, dovada faptului că prețul vânzării nu ar fi fost plătit în realitate (contrar celor consemnate în actul autentic notarial) nu se putea face cu martori, astfel cum solicită reclamanta, față de dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. (ce statuează inadmisibilitatea administrării unei astfel de probe „împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris") și de împrejurarea că reclamanta nu a indicat vreo situație de excepție care să permită administrarea probei testimoniale pentru teza probatorie referită mai sus. Totodată, față de caracterul consensual al contractului de vânzare cumpărare (reglementat inițial de art. 1295 C. civ. din 1864, menținut de art. 1674 noul C. civ.) în sensul încheierii valabile a vânzării din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat, iar prețul nu a fost plătit, ipoteza susținută de reclamantă, potrivit căreia cumpărătoarea nu ar fi achitat prețul la data încheierii contractului, nu constituie un motiv de nulitate al contractului. A menționat că, în cazul în care una dintre părțile care încheie un contract sinalagmatic nu își execută obligația în mod nejustificat, cealaltă parte are posibilitatea să refuze executarea propriei obligații corelative, să ceară rezoluțiunea contractului sau să ceară executarea silită a obligației, ipoteze ce exced obiectului prezentei cauze. În ceea ce privește pretinsa lipsă a discernământului reclamantei la data încheierii contractului, recurentul a învederat că nici reclamanta nu a arătat modalitatea în care i-a fost viciat consimțământul, și nici instanța de apel nu a motivat decizia recurată sub acest aspect. În continuare, recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 949 C. civ. de la 1864, la principiul nemo auditur propriam turpitudiniem alegans, la principiul bunei-credințe a părților, la garanția contra evicțiunii reglementată de dispozițiile art. 1337 - 1351 C. civ. În ceea ce privește prețul stabilit de părți în contract și achitat de cumpărătoare, a menționat că îndeplinește condițiile generale esențiale, corespunde valorii imobilului vândut, fiind stabilit în bani, determinat, sincer si serios, și a fost achitat în întregime, actele juridice fiind încheiate în fața notarului, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1173 alin. (1) C. civ. de la 1864, art.269 alin. (1) și art. 270 C. proc. civ. Totodată, a subliniat că, potrivit art. 249 C. proc. civ., acela care susține o altă stare de fapt decât cea reținută de notarul public cu ocazia autentificării unui contract de vânzare trebuie să o probeze; or, reclamanta nu a făcut nicio proba în acest sens, prezentul demers fiind unul formal. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, să se mențină sentința civilă nr. 1897 din 12 decembrie 2022, Tribunalul București - Secția a III-a civilă.

Apărările formulate în cauză Intima-reclamantă nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității declarării căii de atac a recursului, invocată de intimata-reclamanta D, Înalta Curte o va respinge, având în vedere cele urmează. În ședința publică din 15 mai 2024, intimata-reclamantă, prin reprezentantul său convențional, a invocat excepția tardivității recursului, susținând că, analizând dosarul la bară, a constatat că recursul a fost declarat pe 27 noiembrie 2023, prin poștă electronică, în condițiile în care decizia contestată a fost comunicată recurentului pe 24 octombrie 2023. Prin urmare, a considerat că recursul a fost formulat peste termenul legal de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. Potrivit art. 485 alin.(1) C. proc. civ., „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2) - (4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.” În cauză, decizia atacată nr. 1010 A din 5 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost comunicată recurentului-pârât la 26 octombrie 2023, astfel cum rezultă din procesul-verbal de înmânare a actelor de procedură aflat la fila 43 din dosarul instanței de apel. Calea de atac a fost formulată la 27 noiembrie 2023, dată poștei electronice, aflată la fila 4 din dosarul de recurs. Calculând termenul de exercitare a recursului, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ultima zi de declarare a recursului a fost 26 noiembrie 2023 (duminică). Conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ., „când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează". Aplicând prevederile legale mai sus evocate, Înalta Curte constată că termenul de declarare a căii de atac a fost prorogat pentru data de 27 noiembrie 2023 (prima zi lucrătoare), recursul fiind declarat în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. Pentru considerentele prezentate, instanța supremă va respinge excepția tardivității recursului declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1010 A din 05 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. Prin demersul său judiciar, reclamanta D (fostă E) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, „rezilierea” actului de alipire și a contractului de vânzare cumpărare nr.1234 din 07/06/2004, pentru neplata prețului, acte încheiate cu F, privind două imobile situate în București. Actul de alipire autentificat sub același număr 1234/07.06.2004 de către BNP C a avut ca obiect alipirea terenurilor de la adresele indicate, care vor forma un singur corp de proprietate compus din teren în suprafață de 720 mp și construcțiile situate pe acesta. Potrivit contractului de vânzare-cumpătare autentificat cu nr. 1234/07.06.2004 a fost achitat un preț în cuantum de 220.000 euro, echivalentul a 896.852 lei, de către cumpărătoare la data autentificării. Reclamanta a invocat că, deși actul notarial menționează că a primit această sumă integral, nici până la momentul formulării acțiunii nu i-a fost achitat prețul. Conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a fost calificată de instanța pe rolul căreia a fost inițial înregistrată, Judecătoria Sector 1 București, ca o acțiune în rezoluțiune. Prima instanță a respins acțiunea, ca prescrisă, reținând că, în privința actelor juridice din litigiu, încheiate în anul 2004, acțiunea în rezoluțiune este prescriptibilă, în termenul de 3 ani reglementat de Decretul-lege nr. 167/1958. Instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a infirmat soluția primei instanțe. Aceasta a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 1368 C. civ. din 1865, aplicabil speței în funcție de data încheierii actelor juridice litigioase, acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării are ca obiect valorificarea unui drept real, respectiv dreptul de proprietate. Prin urmare, i se aplică regimul juridic specific acțiunilor reale, ceea ce implică, printre altele, faptul că nu este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, imputând instanței de apel încălcarea normelor de procedură, prin schimbarea cadrului procesual, și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare. Motivele de recurs astfel formulate, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (2) și (3) din același cod, prin schimbarea cadrului procesual din acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, în constatarea nulității contractului pentru preț fictiv și vicierea consimțământului. Examinând susținerile recurentului-pârât, Înalta Curte constată că acestea nu reflectă realitatea juridică și procesuală a cauzei și sunt străine de reținerile și motivarea deciziei atacate. Potrivit cererii inițiale, reclamanta a solicitat rezilierea actului de alipire și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C sub nr. 1234/07.06.2004, invocând neplata integrală a prețului de către pârât, aspect care, în opinia sa, justifica încetarea efectelor juridice ale contractului. Contrar afirmațiilor recurentului, instanța de apel nu a transformat acțiunea într-una de constatare a nulității contractului, ci a menținut cadrul procesual stabilit de prima instanță, care calificase cererea ca fiind una de rezoluțiune pentru neplata prețului. În acest sens, s-a reținut că referirile reclamantei la aspecte precum prețul fictiv și vicierea consimțământului au fost formulate abia în apel, reprezentând o cerere nouă, prohibită de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În aceste coordonate, instanța de apel a verificat legalitatea sentinței atacate în limitele învestirii sale, stabilind că acțiunea formulată de reclamantă are un caracter real, care vizează valorificarea unui drept real și obținerea acestuia în natură. Prin urmare, soluționarea cauzei s-a realizat în raport cu normele juridice aplicabile, fără a fi modificat obiectul litigiului. Din simpla lecturare a deciziei atacate rezultă că instanța de apel nu a schimbat cadrul procesual, ci a examinat cauza strict în limitele învestirii sale, excluzând din analiză aspectele referitoare la prețul fictiv și vicierea consimțământului, invocate tardiv de către reclamantă. Împrejurarea că recurentul-pârât este nemulțumit de reținerea incidenței în speță a art. 1368 C. civ., ceea ce atrage, în ceea ce privește termenul de prescripție al acțiunii, aplicabilitatea prevederilor art. 1890 C. civ., nu se traduce într-o schimbare a cadrului procesual și o încălcare a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, această nemulțumire nu poate fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu se referă la o încălcare a regulilor de stabilire a cadrului procesual, ci la o chestiune de aplicare a normelor de drept material. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a invocat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamând o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 3, art. 7 și art. 9 din Decretul-lege nr. 167/1958, precum și a art. 1368 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a argumentat că acțiunea în rezoluțiunea vânzării are un caracter patrimonial și că, deși art. 1368 C. civ. o califică drept o acțiune reală, acest aspect nu echivalează cu imprescriptibilitatea acesteia. Recurentul a făcut o distincție între caracterul real al unei acțiuni și caracterul petitoriu, subliniind că doar acțiunile petitorii sunt imprescriptibile, nu și toate acțiunile reale. În aceste condiții, pentru soluționarea cauzei, este esențial să se stabilească natura juridică a acțiunii formulate de reclamant și regimul de prescripție aplicabil acesteia. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că, în vechea reglementare, legiuitorul a stabilit în mod expres caracterul real al acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, prin dispozițiile art. 1368 C. civ. (aplicabil prezentei cauze, în raport de data încheierii contractului, 07.06.2004) potrivit cărora: „Acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală. Cu toate acestea, vânzătorul nu se va putea prevalida de dreptul său, în contra autorității publice, nici în contra adjudecatarilor în vânzări silite, decât conformându-se, pentru acest din urmă caz, regulilor prescrise în procedură”. Aceasta deoarece, acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nu este o simplă acțiune personală, având ca obiect executarea unei obligații contractuale. Deși rezoluțiunea se întemeiază pe neexecutarea obligației de plată a prețului, finalitatea demersului judiciar (efectul său principal), nu constă în obținerea unei sume de bani sau a unei alte prestații, ci în readucerea bunului vândut în patrimoniul vânzătorului. Un argument invocat frecvent împotriva caracterului real al acțiunii în rezoluțiune este confuzia dintre acțiunile reale și acțiunile petitorii. Deși ambele tipuri de acțiuni se referă la drepturi reale, există o distincție fundamentală între ele. Acțiunile petitorii sunt acelea prin care o persoană solicită recunoașterea sau apărarea unui drept de proprietate asupra unui bun, în general împotriva unui posesor sau a unei persoane care pretinde același drept, exemple clasice fiind acțiunea în revendicare sau acțiunea în contestarea unui titlu de proprietate, care sunt imprescriptibile. Pe de altă parte, acțiunea în rezoluțiune, deși este reală, nu este petitorie în sensul strict al termenului, deoarece nu se întemeiază pe o dispută directă asupra dreptului de proprietate, ci pe neexecutarea obligațiilor contractuale care au stat la baza transferului de proprietate. Cu toate acestea, având ca efect principal redobândirea proprietății, este tratată din perspectiva regulilor aplicabile acțiunilor reale. Calificarea corectă a acțiunii influențează nu doar normele de drept material incidente, ci și termenul în care dreptul reclamantului poate fi exercitat în mod valid. Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează prescripția extinctivă, iar art. 3 alin. (1) din acest act normativ stabilește un termen general de prescripție de 3 ani pentru dreptul la acțiune în materie patrimonială. Această normă se aplică exclusiv acțiunilor personale patrimoniale, care derivă din obligații contractuale și vizează executarea unor prestații. Totuși, această normă se aplică doar acțiunilor personale și nu celor reale. Art. 21 din Decretul nr. 167/1958 stabilește că prescripția acțiunilor privitoare la drepturile reale asupra imobilelor este cea prevăzută de Codul civil. Întrucât art. 1368 C. civ. califică acțiunea în rezoluțiune drept una reală, aceasta cade sub incidența normelor specifice acțiunilor reale. Drept urmare, acțiunea în rezoluțiune nu este imprescriptibilă, ca în cazul acțiunilor petitorii, însă se supune termenului special de prescripție de 30 de ani, conform art. 1890 C. civ. de la 1864. Prin urmare, nu poate fi reținută ipoteza de nelegalitate prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că decizia instanței de apel este în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în speță. În ultima parte a cererii, în cadrul aceluiași motiv de recurs, recurentul-pârât a invocat, cu referire la achitarea prețului, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1173 alin. (1) C. civ. și ale art. 269 și art. 270 C. proc. civ., care reglementează valoarea probatorie a actului autentic și sarcina probei, susținând, în esență, că reclamanta nu a prezentat dovezi pentru a demonstra că prețul nu a fost plătit, ceea ce ar face ca cererea sa să nu fie fundamentată juridic. Așa cum s-a precizat anterior, în speța pendinte, acțiunea reclamantei a fost respinsă în primă instanță ca urmare a admiterii unei excepții de drept substanțial, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, ceea ce a făcut imposibilă examinarea pe fond a temeiniciei susținerilor reclamantei privind motivele pentru care solicita rezoluțiunea celor două acte juridice. În apel, instanța de control judiciar a analizat legalitatea soluției pronunțate asupra excepției prescripției și, constatând că prima instanță a aplicat în mod eronat normele de drept material, respingând acțiunea pe baza excepției fără a analiza fondul cauzei, a anulat sentința Tribunalului București și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță. Prin urmare, având în vedere că instanța de apel nu a avut oportunitatea de a examina fondul litigiului în urma respingerii acțiunii pe baza excepției prescripției, iar aspectele invocate în cererea de recurs se referă direct la temeinicia acțiunii și la fondul litigiului, aceste critici nu pot fi luate în considerare în această fază procesuală. Acestea nu constituie critici care se grefează pe analiza instanței de apel cu privire la aplicarea corectă a normelor juridice care reglementează regimul juridic al excepției de prescripție și nu pot face obiectul unei analize în acest context procesual. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.