ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3351/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3351/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 66 din 16 ianuarie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de

interes și a respins cererea formulată de reclamanta SC "G.P." SRL,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului

Transporturilor, ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că asupra excepției lipsei de interes, ce

a fost soluționată cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut

următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum era în vigoare la data

introducerii acțiunii - 27 noiembrie 2007, expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege, precum și orice persoană interesată

care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se

poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 15 zile de la

data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins în

tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu

prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21

- 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. În

acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30

zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile de stabilire a cuantumului acestora.

Tribunalul a reținut

că dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea de

stabilire a despăgubirilor de către instanță, prevăzându-se în mod imperativ

faptul că în urma primirii rezultatului expertizei, instanța îl va compara cu

oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî. Despăgubirea acordată

de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și

nici mai mare de cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

Din aceste dispoziții

legale, instanța a apreciat că rezultă necesitatea existenței unui raport

juridic premergător soluționării contestației, respectiv stabilirea

despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire, și

ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării

despăgubirii, pe de o parte, sau pe de altă parte, comunicarea faptului că

persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situație în

care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va

mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege

(art. 8 din Legea nr. 184/2008).

În prezenta cauza,

prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 58 din 29 octombrie 2007 a

fost stabilită o sumă pentru terenul expropriat aparținând reclamantei,

acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare, întrucât prin

cererea formulată la data de 23 martie 2007, aflată la dosar, reclamanta a

declarat în mod expres că nu este de acord cu oferta și condițiile

exproprierii.

Prin urmare, în

termenul legal, reclamanta a contestat cuantumul despăgubirii stabilite, cerere

ce a fost judecată potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Pe parcursul

judecării cauzei, reclamanta a dat declarația autentificată din 05 ianuarie

2009, în care, ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 184/2008, pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004,

publicată în M. Of. nr. 740/31.10.2008, a declarat că este de acord cu

cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform

hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, emise în baza Legii nr. 198/2004,

H.G. nr. 681/2007 și H.G. nr. 428/2008, acordate pentru exproprierea unui număr

de 22 terenuri situate în intravilanul Mogoșoaia, județul Ilfov, pe tarlaua

605, conform tabelului redactat în cuprinsul declarației, tabel ce include și

terenul în litigiu.

Prin aceeași

declarație, reclamanta a arătat că renunță la judecată în dosarele arătate în

tabel, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor precum și la

drepturile ce rezultă din hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze,

respectiv Dosarele nr. 41939/3/2007 și 41943/3/2007.

Tribunalul a apreciat

că această renunțare la judecată, chiar dacă a fost dată în forma autentică nu

poate fi avută în vedere, întrucât reclamanta nu a înțeles să o invoce în fata

instanței, declarația autentificată fiind depusă de pârât, și nici renunțarea

la drepturile rezultate din alte hotărâri, întrucât nu poate fi analizată decât

de instanța care a pronunțat acele hotărâri, reclamanta "revocând"

această renunțare prin intermediul altei declarații, precum și în fața

instanței.

Prin adresa din 08

ianuarie 2009 emisă de C.B. SA - Agenția Lipscani, comunicată către

G.N.A.D.N.R. SA s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri și consemnate

pe numele reclamantei în calitate de persoană expropriată, au fost deblocate și

transferate societății reclamante la data de 08 ianuarie 2009. Încasarea sumei

stabilite ca despăgubire în prezenta cauză fiind confirmată și de către

reclamantă.

Ulterior, reclamanta

a dat o nouă declarație din 07 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunță

la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declarației, că nu

renunță la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate, și că nu este de

acord cu cuantumul despăgubirii, declarația autentificată din 05 ianuarie 2009

fiind nulă și pe cale de consecință, a înțeles să revoce renunțarea la judecată

și la drepturi.

Tribunalul a stabilit

ce efecte a produs declarația autentificată din 5 ianuarie 2009, cu mențiunea

arătată mai sus cu privire la renunțarea la judecată și la drepturi.

Astfel, a constatat

că această declarație a fost dată "ca efect al obligației instituite prin

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008", dispoziții potrivit cărora

despăgubirea consemnată va fi eliberată în baza cereri formulate în acest sens,

însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de

declarație autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în

hotărârea de stabilire a despăgubirii.

Prin urmare, dacă

Legea nr. 198/2004 nu reglementa această ultimă posibilitate, tribunalul a

constatat că prin legea de modificare s-a prevăzut posibilitatea acceptării

cuantumului despăgubirii chiar anterior pronunțării unei hotărâri

judecătorești, cu condiția de a fi exprimată printr-o declarație autentică.

Or, reclamanta a

acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză,

declarația autentică ce a produs efecte prin primirea sumei consemnate, și în

lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la

pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, fiind lipsită de

relevanță declarația de renunțare la judecată și respectiv

"revocarea" acestei renunțări.

Așa fiind, tribunalul

a apreciat că interesul reclamantei în soluționarea contestației formulate,

interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, nu mai

îndeplinește condițiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim și de a

fi actual.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel apelanta SC "G.P." SRL, criticând-o pe

motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv în mod greșit a fost admisă

excepția lipsei de interes dat fiind faptul că interesul procesual este

legitim, actual și despăgubirea primită nu este dreaptă.

Prin Decizia civilă

nr. 480A din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta SC "G.P." SRL împotriva Sentinței civile nr. 66 din 16

ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a III-a

civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Compania de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub Autoritatea Ministerului

Transporturilor.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate

de reclamantă, întrucât în mod corect prima instanță a constatat că este

întemeiată excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în condițiile în

care aceasta a încasat, după formularea cererii, sumele stabilite ca

despăgubiri pentru terenul expropriat, cuantum stabilit prin hotărârea

contestată.

Faptul că reclamanta

a încasat despăgubirea a rezultat din adresa din 8 ianuarie 2009 emisă de C.B.

SA - Agenția Lipscani, aspect confirmat și prin motivele de apel depuse în fața

Curții de Apel.

S-a mai reținut că în

conformitate cu Legea nr. 198/2004, reclamanta a dat o declarație autentică la

data de 5 ianuarie 2009 în baza căreia a încasat despăgubirile, astfel încât

interesul acesteia în soluționarea contestației nu mai este legitim și actual.

Împotriva deciziei

respective, la data de 26 noiembrie 2009, în termen legal, a declarat recurs

reclamanta SC "G.P." SRL București, criticând-o ca fiind nelegală și

solicitând casarea acesteia cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță,

în vederea soluționării pe fond a cererii formulate, având ca obiect

despăgubiri decurgând din expropriere.

Prin motivele de

recurs s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

susținându-se faptul că instanța de apel nu și-a întemeiat în drept decizia

recurată, presupunerile și extrapolările doctrinei sau jurisprudenței neputând

constitui un asemenea temei; în mod greșit s-a considerat ca fiind o cerere

legală declarația autentificată din data de 5 ianuarie 2009, care însă a fost

revocată pe data de 7 ianuarie 2009, în condițiile în care în mod constant a

subliniat faptul, prin toate actele procesuale îndeplinite, că voința sa a fost

aceea de a continua judecata; decizia recurată este lipsită de temei legal și a

fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-au arătat următoarele critici:

valorii minime acordate de stat reprezintă o despăgubire parțială, astfel încât

nu poate valora o despăgubire prealabilă, întrucât au fost lipsiți de folosința

banilor. Pentru acest motiv și pe fondul crizei economice, coroborate cu o

acută nevoie de numerar au început demersurile pentru eliberarea sumelor

consemnate, iar în cursul acestor demersuri au fost forțați să declare că

renunță la o serie de drepturi, fapt ce rezultă din corespondența purtată cu

expropriatorul.

autentificată din 5 ianuarie 2009 este lipsită de efecte juridice sub mai multe

aspecte în ceea ce privește revocarea actului juridic unilateral, a succesiunii

actelor și în privința interesului.

Astfel, s-a arătat că

nu există nicio normă juridică care să interzică revocarea declarației din data

de 5 ianuarie 2009, revocare ce a avut loc pe data de 7 ianuarie 2009 și abia

apoi au fost ridicați banii, care trebuiau plătiți de la început și nu doar

consemnați.

Sub acest aspect s-a

arătat că în luna decembrie a anului 2007 asupra imobilului expropriat nu

exista niciun litigiu, dată la care Legea nr. 198/2004 nu fusese modificată de

Legea nr. 184/2008, prin consemnarea sumelor de bani expropriatorul procedând

nelegal, nelegalitatea fiind oprită prin procedura efectului constând în

încasarea sumei consemnate.

În ceea ce privește

succesiunea actelor, s-a arătat că sumele consemnate au fost încasate după

revocarea declarației inițiale și după comunicarea către expropriator, iar

interesul promovării acțiunii este actual și evident, urmărindu-se obținerea

efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, și nu o

plată parțială.

S-a mai arătat că

interesul a subzistat pe tot parcursul promovării și susținerii acțiunii,

interes ce reiese și din actul exproprierii și dispozițiile Legii nr. 33/1994,

ale Constituției României prin art. 44 și ale Convenției pentru Apărarea

Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional alături de prevederile

art. 6 din aceeași Convenție.

S-a mai arătat că

cele două instanțe nu și-au motivat în drept hotărârile pronunțate, iar

recurenta-reclamantă are dreptul de a primi o justă despăgubire, ce reprezintă

valoarea terenurilor expropriate.

Analizând recursul

declarat de reclamantă din perspectiva criticilor formulate și a motivelor de

recurs invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, și-l va respinge,

avându-se în vedere considerentele ce vor urma:

Astfel, în primul

rând se va constata faptul că prin hotărârea primei instanțe, menținută prin

decizia atacată, acțiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantă a fost

respinsă, pe excepție, reținându-se ca fiind întemeiată excepția lipsei de

interes a cererii promovate, motivat de faptul că au fost încasate

despăgubirile consemnate, astfel încât motivele de recurs invocate vor fi

analizate numai prin prisma acestei excepții.

Ori, această excepție

a lipsei de interes a fost reținută corect de către cele două instanțe,

potrivit următoarelor considerente:

Interesul reprezintă

o cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune. Astfel spus,

interesul conferă calitatea de parte.

Pentru a justifica

sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească o serie de

condiții precum: să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și

procesuale, în sensul în care se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept

subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege, și

potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut; interesul

să fie născut și actual, trebuind să existe la data formulării cererii și să

subziste pe tot parcursul soluționării acesteia.

Raportând aceste

dispoziții de ordin teoretic la datele speței, cele două instanțe în mod corect

au reținut că atâta vreme cât reclamanta a încasat despăgubirile consemnate ce

au decurs din actul exproprierii, interesul acesteia nu mai este legitim și

actual.

Aceasta întrucât,

atunci când instanța este învestită cu o cerere având ca obiect contestarea

despăgubirilor stabilite de către expropriator prin hotărârea contestată,

expropriatul poate reveni asupra deciziei de a contesta despăgubirile propuse,

acceptând să primească suma stabilită, așa cum s-a întâmplat în cauză.

Prin urmare,

acceptarea de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de către intimată

a ofertei de despăgubire propusă de expropriator reprezintă un act unilateral

de voință ce are drept consecință eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire,

iar prin încasarea acestora de către persoana îndreptățită se stinge orice

litigiu dintre părți, legat de acest cuantum, conform prevederilor art. 5 alin.

(5) din Legea nr. 198/2004.

Această manifestare

de voință a contestatoarei, prin acceptarea sumei stabilite drept despăgubire,

manifestare arătată pe parcursul soluționării contestației, face ca să nu mai

subziste condiția prealabilă a interesului, existentă la data promovării

cererii, în ceea ce privește contestarea cuantumului despăgubirii stabilite

prin hotărârea de expropriere - în condițiile în care actul prealabil de

acceptare a despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral și irevocabil,

atâta vreme cât despăgubirile au fost încasate.

Se poate spune în

acest sens că oferta s-a întâlnit cu acceptarea, astfel încât, ulterior

încasării despăgubirilor, acceptarea ofertei nu mai poate fi retractată.

O eventuală

retractare, așa cum s-a întâmplat în cauză, prin declarația autentificată din

data de 7 ianuarie 2009, prin care s-a revocat declarația autentică inițială de

acceptare a ofertei despăgubirilor din data de 5 ianuarie 2009, nemaiputând să

producă efecte juridice.

Pe de altă parte, din

interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 8 și 9 din Legea nr.

198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008, nu reiese faptul că este permisă

o plată parțială, pentru suma oferită ca despăgubire, pentru ca ulterior să se

plătească o eventuală diferență stabilită în urma admiterii contestației,

situație ce ar putea justifica interesul recurentei în continuarea acțiunii.

În același timp, din

interpretarea pe ansamblu a celor două legi menționate, nu rezultă faptul că

există posibilitatea revocării ulterioare a declarațiilor de acceptare a sumei

oferite de expropriator.

În consecință, Înalta

Curte va reține aplicabilitatea principiului irevocabilității actului juridic

unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a

revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel încât se va

constata că, prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din

expropriere reclamanta-recurentă este lipsită de interes în continuarea

judecății, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii.

Pe baza acelorași

argumente, se va reține faptul că prin decizia recurată, care a menținut

hotărârea primei instanțe, care a soluționat cauza pe baza excepției lipsei de

interes, nu au fost încălcate prevederile art. 44 din Constituția României, ale

art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la aceeași

Convenție.

Față de cele arătate,

se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate, astfel încât, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva Deciziei nr. 480 din 12 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2010.

Procesat

de GGC - NN