ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3351/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 66 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea formulată de reclamanta SC "G.P." SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, ca lipsită de interes. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că asupra excepției lipsei de interes, ce a fost soluționată cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum era în vigoare la data introducerii acțiunii - 27 noiembrie 2007, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege, precum și orice persoană interesată care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acestora. Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanță, prevăzându-se în mod imperativ faptul că în urma primirii rezultatului expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî. Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare de cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

Din aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că rezultă necesitatea existenței unui raport juridic premergător soluționării contestației, respectiv stabilirea despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire, și ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii, pe de o parte, sau pe de altă parte, comunicarea faptului că persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situație în care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).

În prezenta cauza, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 58 din 29 octombrie 2007 a fost stabilită o sumă pentru terenul expropriat aparținând reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare, întrucât prin cererea formulată la data de 23 martie 2007, aflată la dosar, reclamanta a declarat în mod expres că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii. Prin urmare, în termenul legal, reclamanta a contestat cuantumul despăgubirii stabilite, cerere ce a fost judecată potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Pe parcursul judecării cauzei, reclamanta a dat declarația autentificată din 05 ianuarie 2009, în care, ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, publicată în M. Of.

nr. 740/31.10.2008, a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, emise în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 681/2007 și H.G. nr. 428/2008, acordate pentru exproprierea unui număr de 22 terenuri situate în intravilanul Mogoșoaia, județul Ilfov, pe tarlaua 605, conform tabelului redactat în cuprinsul declarației, tabel ce include și terenul în litigiu. Prin aceeași declarație, reclamanta a arătat că renunță la judecată în dosarele arătate în tabel, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor precum și la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze, respectiv Dosarele nr. 41939/3/2007 și 41943/3/2007.

Tribunalul a apreciat că această renunțare la judecată, chiar dacă a fost dată în forma autentică nu poate fi avută în vedere, întrucât reclamanta nu a înțeles să o invoce în fata instanței, declarația autentificată fiind depusă de pârât, și nici renunțarea la drepturile rezultate din alte hotărâri, întrucât nu poate fi analizată decât de instanța care a pronunțat acele hotărâri, reclamanta "revocând" această renunțare prin intermediul altei declarații, precum și în fața instanței. Prin adresa din 08 ianuarie 2009 emisă de C.B. SA - Agenția Lipscani, comunicată către G.N.A.D.N.R. SA s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri și consemnate pe numele reclamantei în calitate de persoană expropriată, au fost deblocate și transferate societății reclamante la data de 08 ianuarie 2009. Încasarea sumei stabilite ca despăgubire în prezenta cauză fiind confirmată și de către reclamantă.

Ulterior, reclamanta a dat o nouă declarație din 07 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunță la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declarației, că nu renunță la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate, și că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declarația autentificată din 05 ianuarie 2009 fiind nulă și pe cale de consecință, a înțeles să revoce renunțarea la judecată și la drepturi. Tribunalul a stabilit ce efecte a produs declarația autentificată din 5 ianuarie 2009, cu mențiunea arătată mai sus cu privire la renunțarea la judecată și la drepturi.

Astfel, a constatat că această declarație a fost dată "ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008", dispoziții potrivit cărora despăgubirea consemnată va fi eliberată în baza cereri formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarație autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii. Prin urmare, dacă Legea nr. 198/2004 nu reglementa această ultimă posibilitate, tribunalul a constatat că prin legea de modificare s-a prevăzut posibilitatea acceptării cuantumului despăgubirii chiar anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești, cu condiția de a fi exprimată printr-o declarație autentică.

Or, reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, declarația autentică ce a produs efecte prin primirea sumei consemnate, și în lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, fiind lipsită de relevanță declarația de renunțare la judecată și respectiv "revocarea" acestei renunțări. Așa fiind, tribunalul a apreciat că interesul reclamantei în soluționarea contestației formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, nu mai îndeplinește condițiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim și de a fi actual. Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta SC "G.P." SRL, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv în mod greșit a fost admisă excepția lipsei de interes dat fiind faptul că interesul procesual este legitim, actual și despăgubirea primită nu este dreaptă.

Prin Decizia civilă nr. 480A din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC "G.P." SRL împotriva Sentinței civile nr. 66 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub Autoritatea Ministerului Transporturilor. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate de reclamantă, întrucât în mod corect prima instanță a constatat că este întemeiată excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în condițiile în care aceasta a încasat, după formularea cererii, sumele stabilite ca despăgubiri pentru terenul expropriat, cuantum stabilit prin hotărârea contestată.

Faptul că reclamanta a încasat despăgubirea a rezultat din adresa din 8 ianuarie 2009 emisă de C.B. SA - Agenția Lipscani, aspect confirmat și prin motivele de apel depuse în fața Curții de Apel. S-a mai reținut că în conformitate cu Legea nr. 198/2004, reclamanta a dat o declarație autentică la data de 5 ianuarie 2009 în baza căreia a încasat despăgubirile, astfel încât interesul acesteia în soluționarea contestației nu mai este legitim și actual. Împotriva deciziei respective, la data de 26 noiembrie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC "G.P." SRL București, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând casarea acesteia cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță, în vederea soluționării pe fond a cererii formulate, având ca obiect despăgubiri decurgând din expropriere.

Prin motivele de recurs s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se faptul că instanța de apel nu și-a întemeiat în drept decizia recurată, presupunerile și extrapolările doctrinei sau jurisprudenței neputând constitui un asemenea temei; în mod greșit s-a considerat ca fiind o cerere legală declarația autentificată din data de 5 ianuarie 2009, care însă a fost revocată pe data de 7 ianuarie 2009, în condițiile în care în mod constant a subliniat faptul, prin toate actele procesuale îndeplinite, că voința sa a fost aceea de a continua judecata; decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs s-au arătat următoarele critici: 1. Consemnarea valorii minime acordate de stat reprezintă o despăgubire parțială, astfel încât nu poate valora o despăgubire prealabilă, întrucât au fost lipsiți de folosința banilor.

Pentru acest motiv și pe fondul crizei economice, coroborate cu o acută nevoie de numerar au început demersurile pentru eliberarea sumelor consemnate, iar în cursul acestor demersuri au fost forțați să declare că renunță la o serie de drepturi, fapt ce rezultă din corespondența purtată cu expropriatorul. 2. Declarația autentificată din 5 ianuarie 2009 este lipsită de efecte juridice sub mai multe aspecte în ceea ce privește revocarea actului juridic unilateral, a succesiunii actelor și în privința interesului. Astfel, s-a arătat că nu există nicio normă juridică care să interzică revocarea declarației din data de 5 ianuarie 2009, revocare ce a avut loc pe data de 7 ianuarie 2009 și abia apoi au fost ridicați banii, care trebuiau plătiți de la început și nu doar consemnați.

Sub acest aspect s-a arătat că în luna decembrie a anului 2007 asupra imobilului expropriat nu exista niciun litigiu, dată la care Legea nr. 198/2004 nu fusese modificată de Legea nr. 184/2008, prin consemnarea sumelor de bani expropriatorul procedând nelegal, nelegalitatea fiind oprită prin procedura efectului constând în încasarea sumei consemnate. În ceea ce privește succesiunea actelor, s-a arătat că sumele consemnate au fost încasate după revocarea declarației inițiale și după comunicarea către expropriator, iar interesul promovării acțiunii este actual și evident, urmărindu-se obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, și nu o plată parțială.

S-a mai arătat că interesul a subzistat pe tot parcursul promovării și susținerii acțiunii, interes ce reiese și din actul exproprierii și dispozițiile Legii nr. 33/1994, ale Constituției României prin art. 44 și ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional alături de prevederile art. 6 din aceeași Convenție. S-a mai arătat că cele două instanțe nu și-au motivat în drept hotărârile pronunțate, iar recurenta-reclamantă are dreptul de a primi o justă despăgubire, ce reprezintă valoarea terenurilor expropriate.

Analizând recursul declarat de reclamantă din perspectiva criticilor formulate și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, și-l va respinge, avându-se în vedere considerentele ce vor urma: Astfel, în primul rând se va constata faptul că prin hotărârea primei instanțe, menținută prin decizia atacată, acțiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantă a fost respinsă, pe excepție, reținându-se ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes a cererii promovate, motivat de faptul că au fost încasate despăgubirile consemnate, astfel încât motivele de recurs invocate vor fi analizate numai prin prisma acestei excepții. Ori, această excepție a lipsei de interes a fost reținută corect de către cele două instanțe, potrivit următoarelor considerente: Interesul reprezintă o cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune.

Astfel spus, interesul conferă calitatea de parte. Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească o serie de condiții precum: să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, în sensul în care se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege, și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut; interesul să fie născut și actual, trebuind să existe la data formulării cererii și să subziste pe tot parcursul soluționării acesteia. Raportând aceste dispoziții de ordin teoretic la datele speței, cele două instanțe în mod corect au reținut că atâta vreme cât reclamanta a încasat despăgubirile consemnate ce au decurs din actul exproprierii, interesul acesteia nu mai este legitim și actual.

Aceasta întrucât, atunci când instanța este învestită cu o cerere având ca obiect contestarea despăgubirilor stabilite de către expropriator prin hotărârea contestată, expropriatul poate reveni asupra deciziei de a contesta despăgubirile propuse, acceptând să primească suma stabilită, așa cum s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, acceptarea de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de expropriator reprezintă un act unilateral de voință ce are drept consecință eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar prin încasarea acestora de către persoana îndreptățită se stinge orice litigiu dintre părți, legat de acest cuantum, conform prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004.

Această manifestare de voință a contestatoarei, prin acceptarea sumei stabilite drept despăgubire, manifestare arătată pe parcursul soluționării contestației, face ca să nu mai subziste condiția prealabilă a interesului, existentă la data promovării cererii, în ceea ce privește contestarea cuantumului despăgubirii stabilite prin hotărârea de expropriere - în condițiile în care actul prealabil de acceptare a despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral și irevocabil, atâta vreme cât despăgubirile au fost încasate. Se poate spune în acest sens că oferta s-a întâlnit cu acceptarea, astfel încât, ulterior încasării despăgubirilor, acceptarea ofertei nu mai poate fi retractată. O eventuală retractare, așa cum s-a întâmplat în cauză, prin declarația autentificată din data de 7 ianuarie 2009, prin care s-a revocat declarația autentică inițială de acceptare a ofertei despăgubirilor din data de 5 ianuarie 2009, nemaiputând să producă efecte juridice.

Pe de altă parte, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 8 și 9 din Legea nr. 198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008, nu reiese faptul că este permisă o plată parțială, pentru suma oferită ca despăgubire, pentru ca ulterior să se plătească o eventuală diferență stabilită în urma admiterii contestației, situație ce ar putea justifica interesul recurentei în continuarea acțiunii. În același timp, din interpretarea pe ansamblu a celor două legi menționate, nu rezultă faptul că există posibilitatea revocării ulterioare a declarațiilor de acceptare a sumei oferite de expropriator.

În consecință, Înalta Curte va reține aplicabilitatea principiului irevocabilității actului juridic unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel încât se va constata că, prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din expropriere reclamanta-recurentă este lipsită de interes în continuarea judecății, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii. Pe baza acelorași argumente, se va reține faptul că prin decizia recurată, care a menținut hotărârea primei instanțe, care a soluționat cauza pe baza excepției lipsei de interes, nu au fost încălcate prevederile art. 44 din Constituția României, ale art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la aceeași Convenție.

Față de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva Deciziei nr. 480 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2010. Procesat de GGC - NN