ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6905/2009

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin hotărârea nr. 9 din 27 octombrie 2005, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA București a aprobat acordarea unei despăgubiri în sumă de 2165,60 RON (echivalentul a 722,35 dolari SUA) pentru suprafața de 722,35 mp teren expropriat din proprietatea numiților P.V.T. și P.C.A. Prin cererea înregistrată la data de 15februarie 2006, reclamanții P.V.T. și P.A. au cerut anularea hotărârii mai sus arătate și obligarea emitentei să îi acorde o despăgubire calculată în conformitate cu prevederile art. 25, art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, în moneda Euro, în scopul acoperirii în întregime a prejudiciului cauzat prin expropriere, precum stabilirea unui termen de plată a acestei despăgubiri, conform art. 30 din Legea nr. 30/1994.

Prin încheierea de ședință din 4 aprilie 2006, instanța a respins excepția in admisibilității cererii în anularea parțială a hotărârii și excepția netimbrării cererii de despăgubire, constatând că întreaga acțiune este scutită la plata taxelor de timbru. In cauză a fost întocmit un raport de expertiză de către o comisie de experți constituită conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994 (fila 80). Pârâta C.N.A.D.N. a formulat obiecțiuni la data de 1 septembrie 2006 (fila 103), contestând metodele de evaluare și datele avute în vedere de experți la evaluare, solicitând refacerea raportului de expertiză, obiecțiuni la care comisia de experți a răspuns la data de 13 octombrie 2006 (fila 106). La data de 3 octombrie 2006, pentru omisiunea deplasării experților în vederea vizionării terenului în litigiu, instanța a dispus anularea expertizei și refacerea în totalitate a lucrării.

Noul raport de expertiza a fost depus la data de 27 noiembrie 2006, comisia statuând, prin concluziile finale, că valoarea terenului expropriat scos din circuitul agricol este de 12641 RON (3607 Euro) și a producției pe ultimii 3 ani de 387 RON (110 Euro). Pârâta a formulat din nou obiecțiuni, la data de 10 noiembrie 2006, contestând metoda de evaluare după prețul pieței, pentru lipsa unei grile de prețuri care să fi fost atașată expertizei, precum și cuantumul despăgubirii stabilite pentru lipsa de folosință a terenului, obiecțiuni care au fost respinse prin încheierea din 14 noiembrie 2006 ca, de altminteri, și cererea pentru încuviințarea unei contraexpertize, solicitată de pârâtă la același termen.

Prin sentința civilă nr. 2448 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Călărași a admis în parte cererea, a anulat dispozițiile art. 2 din hotărârea contestată și a stabilit cuantumul despăgubirii la suma de 3607 Euro care se va achita echivalent în lei la data plății, în loc de 722,35 dolari SUA, cât s-a stabilit prin hotărârea atacată, respingând capetele de cerere prin care reclamanții solicitau stabilirea unui termen de plată și plata contravalorii lipsei de folosință. Prin aceiași sentință pârâta a fost obligată la plata sumei de 900 RON, cheltuieli de judecată. In motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanții, în conformitate cu prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 9 din Legea nr. 198/2004, sunt îndreptățiți să primească o despăgubire echitabilă pentru terenul care le-a fost expropriat de stat.

Ca atare, instanța a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata sumei de 3607 Euro, arătând că își însușește, ca metodă de calcul a despăgubirii, metoda de evaluare după prețul pieței, aceasta întrucât metoda indicilor este exagerată și nejustificată, folosind elemente ale formulei de calcul din mai multe acte normative. Totodată, instanța a reținut că termenul de plată a despăgubirii este cel prevăzut de art. 9-10 din Legea nr. 198/2004, anume 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și faptul că, în lipsa administrării unor probe cu privire la momentul deposedării, nu poate fi primită solicitarea reclamanților de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Împotriva acestei sentințe a declarat ^/pârâta criticând sentința în ceea ce privește modul de calcul al despăgubirii. In motivarea apelului pârâta susține că în mod greșit prima instanță a respins contrexpertiza solicitată deși experții nu au avut în vedere, la calculul despăgubirii și nu au atașat o grilă a prețurilor, cu mențiunea că prețurile indicate în cuprinsul expertizei sunt fictive întrucât se raportează doar la valoarea terenurilor care se scot din circuitul agricol, fiind comise grave erori, cu consecința stabilirii unui preț de 5 Euro/mp de teren expropriat. Referitor la metoda indicilor, apelanta susține că aceasta nu poate utilizată în cauză, în raport de prevederile art. 2 din H.G.

nr. 746/1991 coroborate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Totodată apelanta solicită a se observa că, în mod nelegal, reclamanții au invocat că prin hotărârea de despăgubire emisă în anul 2005 s-a avut în vedere evaluarea terenului realizată la nivelul anului 2001, împrejurare de fapt care nu justifica admiterea cererii. Pârâta reiterează excepția inadmisibilității cererii, motivat de faptul că legea nu prevede posibilitatea anulării parțiale a hotărârilor de evaluare, cu mențiunea că pentru localitatea Vâlcele evaluarea s-a făcut în dolari. I n termenul de judecată din 29 martie 2007, instanța a încuviințat apelantei proba cu expertiză, cu obiectivele propuse și anume: stabilirea valorii despăgubirii în raport de momentul exproprierii.

Prin raportul de expertiză depus de experți la data de 27 februarie 2008, s-a statuat că la data emiterii hotărârii de despăgubire de către pârâtă, 27 octombrie 2005, după metoda de evaluare după prețul pieței, reclamanții sunt îndreptățiți la o despăgubire de 2889,40 Euro iar, după metoda venitului net, la o despăgubire de 2176,40 Euro în timp ce, raportat la momentul efectuării expertizei, cuantumul despăgubirii stabilit conform celor două metode mai sus arătate este de 5.778,80 Euro și, respectiv, de 5117,50 Euro. Apelanta a formulat obiecțiuni și la acest raport de expertiză, prin care contestă metoda de calcul a despăgubirii, obiecțiuni la care experții au răspuns la data de 28 august 2008. Prin sentința civilă nr. 492/A din 9 iunie 2008, Curtea de Apel bucurești a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a reținut și faptul că deși a omologat raportul de expertiză întocmit în apel, în condiții de contradictorialitate și cu participarea expertului desemnat de expropriator, concluziile sale nu pot fi avute în vedere, întrucât cuantumul despăgubirii stabilite prin acesta este mai mare decât cel stabilit în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanțe, situație în care, acordarea acestei despăgubirii ar contraveni principiului neagravării situației unei părți în propria cale de atac. Prin încheierea din 11 septembrie 2008, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de experții S.B.R.G., O.A. și P.F. și a dispus, în baza art. 213 C. proc. civ., ca pârâta să le achite diferența de onorariu în sumă de 633 lei (RON) pentru fiecare.

Împotriva deciziei mai sus arătate a declarat recurs pârâta, invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta susține că hotărârile instanțelor de fond au fost date cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. (prin care se instituie principiul rolului activ al judecătorului), art. 9 și art. 10 din Legea nr. 198/2004 (prin care se reglementează procedura în caz de contestare a cuantumului despăgubirii de către expropriat), art. 2-27 și art. 28 din Legea nr. 33/1994 și art. 212 și urm. C. proc. civ. (referitoare la administrarea probei cu expertiză). În dezvoltarea criticilor de nelegalitate pârâta reiterează excepția inadmisibilității cererii deduse judecății, motivat de faptul că legea nu prevede o astfel de sancțiune (nulitatea parțială) a hotărârii de despăgubire ci doar posibilitatea revocării acesteia pentru motive temeinice, motiv pentru care nu era scutită la plata taxei de timbru.

Totodată, în argumentarea criticii întemeiată pe dispozițiile art. 129 C. proc. civ., pârâta susține că hotărârea recurată se întemeiază pe „gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate" care este „în speță proba cu expertiză tehnică cu mențiunea că instanța de apel și-a ignorat propriile dispoziții stabilite la data de 29 martie 2007, prin care a statuat că se impune stabilirea valorii imobilului expropriat la momentul exproprierii, pentru ca, ulterior, să ignore obiecțiunile pe care le-a formulat la adresa raportului de expertiză, care adăuga în mod nepermis obiectivelor stabilite de instanță. Analizând critici le formulate de pârâtă, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fii primite pentru următoarele considerente: In drept, potrivit art. 9 din Legea nr. 198 din 25 mai 2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Potrivit dispoziției legale menționate "Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru, cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii' și "În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia". Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din legea menționată, "Cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia sunt scutite de taxă judiciară de timbru." Totodată, potrivit art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane îndreptățite,

luând în considerare si dovezile prezentate de aceștia. In raport de conținutul dispozițiilor legale menționate, rezultă cu evidență, că expropriatul poate contesta cuantumul despăgubirii, care se poate compune din valoarea reală a imobilului expropriat și prejudiciul cauzat prin expropriere (care include și lipsa de folosință) stabilit de către expropriator, prin intermediul unei acțiuni în instanță care este scutită de plata taxelor judiciar de timbru. Cum, potrivit art. 7 din Legea nr. 198 din 25 mai 2004, stabilirea despăgubirii se face de expropriator printr-o hotărâre, pe cale de consecință, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii are deschisă în justiție calea acțiuni împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de art. 9 din lege, acțiune care îmbracă caracterul unei contestații și care, în caz de admite, atrage anularea sau modificarea hotărârii sub aspectul contestat.

Soluția se impune, de altminteri, și în baza principiului accesului liber la justiție, consacrat prin dispozițiile art. 25 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca atare, invocarea de către pârâtă a excepției inadmisibilității cererii prin care expropriatul, care „a refuzat cuantumul despăgubirii", solicită „anularea" hotărârii prin care acesta a fost stabilit și, pe cale de consecință, a netimbrării acestei se dovedește a fi un a formală. De altminteri, este de observat că pârâta nu expune într-o manieră logico-juridică argumentele pentru care expropriatul ar putea contesta cuantumul despăgubirii nu și hotărârea prin care acesta se stabilește de către expropriator și, respectiv, considerentele pentru care o astfel de hotărâre ar putea fi doar revocată de către expropriator nu și anulată, în justiție, la cererea expropriatului care este prejudiciat prin adoptarea sa.

Totodată, potrivit dispoziției art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, rezultă cu evidență că, în caz de contestare a despăgubirii, cuantumul acesteia se va stabili „la data întocmirii raportului de expertiză și nu „la data exproprierii" ori la „data hotărârii de despăgubire", astfel cum dezvoltă recurenta, într-o manieră confuză, critica de nelegalitate formulată. Așa fiind, cât timp prin dispozițiile pretins încălcate nu se instituie cerința invocată de recurentă, critica formulată de aceasta nu poate fi primită, sub acest aspect fiind irelevant faptul că, în apel, instanța a încuviințat ca obiectiv pentru experți și cerința evaluării despăgubirii în raport de datele solicitate de pârâtă, aspect asupra căruia a revenit ulterior, în respectarea cerințelor prevăzute de art. 26 alin. (2) menționate.

Așa fiind, instanța nu poate primi solicitarea pârâtei de a se omologa, contrar dispozițiilor legale menționate, doar raportul de expertiză care a evaluat imobilul la data exproprierii, și care ar fi data de 25 noiembrie 2005. Pentru aceste considerente de drept, care le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte urmează a constata ca în cauză, nu este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., caz în care, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. La data de 9 martie 2009, pârâta a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel București, solicitând să se constate că aceasta este lovită de nulitate.

În motivarea recursului pârâta susține că încheierea menționată, prin care s-a majorat cuantumul onorariului experților care au efectuat lucrarea în apel a fost pronunțată după închiderea dezbaterilor și în lipsa unei dovezi de înștiințare a sa, la sediul reprezentantului său legal, despre desfășurarea acestei ședințe, caz în care, în condițiile art. 105 C. proc. civ., se impune anularea actului de procedură mai sus arătat. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru. următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se poate cere, pe calea recursului, casarea unei hotărâri judecătorești, categorie în care se încadrează și încheierea supusă analizei, „când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)" din cod.

În speță, nu este incident motivul de recurs invocat de pârâtă. încheierea atacată cu recurs a fost pronunțată în conformitate cu prevederile art. 281 2 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile prezentului articol, referitoare la completarea hotărârilor judecătorești, se aplică și în cazul când instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

In cauza supusă analizei, cererea de majorare a onorariilor de expertiză de la 500 lei/fiecare la 800 lei fiecare, formulată de cei 3 experți, a fost pusă în dezbaterea publică a părților litigante, inclusiv a pârâtei, la data de 6 martie 2008, când reprezentantul parchetului a fost de acord cu majorarea iar avocatul pârâtului a cerut termen pentru a lua la cunoștință de conținutul expertizei și a-și spune părerea cu privire la această cerere, cauza fiind amânată la data de 17 aprilie 2008. Pârâta a formulat obiecțiuni la data de 11 aprilie 2008, omițând însă să își spună părerea cu privire la cererea menționată.

La 17 aprilie 2008, s-au luat în dezbatere obiecțiunile formulate de pârâtă iar discutarea și pronunțarea asupra cererii de majorare asupra onorariului de expertiză a fost amânată de instanță pentru termenul din 29 mai 2009, când au avut loc dezbaterile în fond asupra cauzei și când, instanța a omis să reia discuția și să se pronunțe asupra cererii menționate. Așa fiind, în mod just instanța de apel, în complinirea omisiunii de a se pronunța cu privire la cererea de majorare a onorariului, luată în dezbatere la data de 6 martie 2008, a dispus, prin încheierea din 11 septembrie 2008, conform art. 281 2 alin. (3) C. proc. civ., completarea deciziei sub acest aspect.

Este de observat și faptul că pentru termenul de judecată din 11 septembrie 2008, pârâta C.N.A.D.N.R SA a fost citată la sediul său social, din București, citația fiind primită sub semnătură de funcționarul de la serviciul registratură la data de 1 septembrie 2008. Or, prin cererea de recurs pârâta nu a arătat în ce anume constă vătămarea sa, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., și care i-ar fi fost cauzată prin pronunțarea încheierii mai sus arătate, prin care s-a soluționat o cerere accesorie de care avea cunoștință din data de 6 martie 2008, și pentru soluționarea căreia a fost înștiințată, sub semnătură, la sediul său social și nu la sediul reprezentantului său legal. Așa fiind, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii menționate se dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA reprezentantă a Statului Român împotriva deciziei nr. 492 A din 19 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și împotriva încheierii din 11 septembrie 2008 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 608/116/2006. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2009.