ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 973/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: Judecătoria Tulcea prin sentința civilă nr. 3513 din 16 decembrie 2008 a declinat în favoarea Judecătoriei Mangalia competența de soluționare a acțiunii în anularea certificatului de moștenitor formulată de P.F. în contradictoriu cu R.A., ca urmare a admiterii excepției ridicată de pârât. S-a constatat că acțiunea este privitoare la moștenire și potrivit art. 14 pct. 2 din C. proc. civ. pentru această categorie de acțiune se impune o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la ultimul domiciliu al defunctului. Or, cum defuncta R.V. a avut ultimul domiciliu în satul 2 Mai Județul Constanța și decesul a fost înregistrat în orașul Mangalia, competența aparține Judecătoriei Mangalia.

Judecătoria Mangalia prin sentința civilă nr. 946/C din 14 aprilie 2009, și-a declinat, la rândul său competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanta, considerând că aceasta din urmă este competentă să judece cauza. Instanța a constatat din actele dosarului notarial în care s-a emis certificatul de moștenitor atacat, că ultimul domiciliu al defunctei R.V. a fost în municipiul Tulcea, județul Tulcea. Deși pârâtul a făcut dovada că ultimul domiciliu al defunctei a fost în satul 2 Mai Județul Constanta instanța a reținut că domiciliul este acela unde persoana își are locuința statornică sau principală potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954. Instanța a apreciat că adeverința exibată de pârât nu este în măsură să facă dovada domiciliului defunctei întrucât potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996 cartea de identitate face dovada identității domiciliului și a cetățeniei române.

Curtea de Apel Constanța sesizată cu acest conflict negativ de competență prin sentința civilă nr. 13/C din 15 iunie 2009 1-a soluționat stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, constatând că ultimul domiciliu al defunctei R.V. decedată la 29 ianuarie 2000 a fost în Tulcea, împrejurare care atrage, potrivit art. 14 pct. 2 C. proc. civ. competența instanței de la acest domiciliu. Împotriva acestei decizii pârâtul R.A. a declarat recurs. Critica s-a referit la împrejurarea că din toate actele dosarului emanate de la autoritățile de drept a rezultat că defuncta a locuit din 1969 până la deces în satul 2 Mai și ca urmare în mod greșit s-a apreciat că ultimul său domiciliu a fost în Tulcea de unde ea a plecat din 1969. Criticile formulate pot fî încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recursul este fondat și se va admite pentru considerentele următoare: Situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză este necontestată. R.V., identificată potrivit actelor de identitate cu domiciliul în Tulcea, a locuit de fapt în satul 2 Mai comuna Limanu, figurând în registrele agricole ale acestei localități, conform adeverinței din 5 aprilie 1996 emisă de Primăria Comunei Limanu la poziția nr. 186 vol. II cu un imobil de 96 mp construit din 1969 și teren în suprafață de 700 mp. Instanța care a soluționat regulatorul de competență avea a răspunde la întrebarea care din cele două adrese invocate conduc la identificarea persoanei prin domiciliu și produc consecințele desprinse de lege, prin această identificare, cât privește competența de soluționare a unei acțiuni referitoare la moștenirea acestei persoane.

Curtea de Apel Constanța a făcut o greșită interpretare a textelor incidente pronunțând astfel o soluție nelegală și netemeinică. Domiciliul poate fi definit ca fiind dreptul persoanei fizice de a se individualiza în spațiu, prin locuința sa statornică. Această definiție rezultă din reglementările legale în vigoare: Art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, prevede că „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală", legea definind nu domiciliul însuși ci criteriul de determinare a acestuia. Art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români prevede că „domiciliul persoanei fizice este adresa la care aceasta declară că are locuința principală". Fără a se deosebi pe fond de reglementarea anterioară, acest act normativ a abrogat Legea nr. 105/1996 pentru evidența populației și cartea de identitate.

Art. 24 din O.U.G. nr. 97/2005 prevede în alin. (2) că „cetățenii români au dreptul să-și stabilească s-au să-și schimbe în mod liber domiciliul sau reședința, cu excepția cazurilor prevăzute de lege" iar în alin. (3) prevede că „cetățenii români nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință" care poate fi stabilită în oricare dintre ele în caz că aceștia dețin mai multe locuințe. Art. 25 alin. (2) din Constituție consacră dreptul fiecărui cetățean de a-și stabili domiciliul s-au reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în tară. Ca urmare, pentru ca locuința să fie considerată domiciliu, ea trebuie să fie statornică și nu temporară, ceea ce presupune faptul că în accepțiunea legiuitorului se consideră că persoana este totdeauna prezentă la domiciliul său.

Or, în cazul dedus judecății s-a demonstrat împrejurarea că defuncta nu a avut locuința statornică (sat 2 Mai) în locuința sa principală (orașul Tulcea), dar a fost totdeauna prezentă în locuința din satul 2 Mai. Cât privește dovada domiciliului,este neîntemeiată interpretarea că aceasta s-ar face în mod exclusiv cu actul de identitate potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996 - cum a reținut una din instanțele aflate în conflict - poziție confirmată de instanța de regulator de competență. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 (reglementare în vigoare care, cum s-a arătat mai sus, a abrogat Legea nr. 105/1996), „actul de identitate este documentul care se eliberează (...) cetățeanului și care face dovada identității, a domiciliului și după caz, a reședinței titularului acestuia". Înregistrarea schimbării de domiciliu are efecte pentru evidența mișcării populației, iar nu efecte constitutive cât privește determinarea domiciliului.

Nimic nu se opune ca prin orice mijloc de probă să se dovedească că domiciliul persoanei se află într-o altă localitate decât aceea care rezultă din cartea sa de identitate. Mai mult decât atât, în O.U.G. nr. 97/2005 în art. 27 de la lit. a) la lit. d) sunt indicate dovezile prin care se poate proba domiciliul. Printre acestea la lit. d) este menționat expres: „documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol. Or, tocmai această dovadă făcută în cauză cu adeverința 143 eliberată de primarul Comunei Limanu a fost în mod greșit înlăturată de Judecătoria Mangalia. Având în vedere cele mai sus arătate și anume prezența statornică și continuă a numitei R.V.

la adresa din satul 2 Mai comuna Limanu în care s-a și produs decesul,ultimul domiciliu al defunctei a fost la această din urmă adresă care, în aplicarea art. 14 alin. (1) C. proc. civ.,față de obiectul acțiunii,atrage competența obligatorie a instanței în a cărei jurisdicție se află aceasta. Ca urmare, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. s-a admis recursul și s-a modificat sentința civilă nr. 13/C din 15 iunie 2004 al Curții de Apel Constanța în sensul că s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul formulat de pârâtul R.A. împotriva sentinței nr. 13/C din data de 15 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică sentința în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.