ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 973/2010

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Judecătoria Tulcea prin

sentința civilă nr. 3513 din 16 decembrie 2008 a declinat în favoarea

Judecătoriei Mangalia competența de soluționare a acțiunii în anularea

certificatului de moștenitor formulată de P.F. în contradictoriu cu R.A., ca

urmare a admiterii excepției ridicată de pârât.

S-a

constatat că acțiunea este privitoare la moștenire și potrivit art. 14 pct. 2

din C. proc. civ. pentru această categorie de acțiune se impune o competență

teritorială exclusivă în favoarea instanței de la ultimul domiciliu al

defunctului.

Or, cum

defuncta R.V. a avut ultimul domiciliu în satul 2 Mai Județul Constanța și

decesul a fost înregistrat în orașul Mangalia, competența aparține Judecătoriei

Mangalia.

Judecătoria

Mangalia prin sentința civilă nr. 946/C din 14 aprilie 2009, și-a declinat, la

rândul său competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanta,

considerând că aceasta din urmă este competentă să judece cauza.

Instanța a

constatat din actele dosarului notarial în care s-a emis certificatul de

moștenitor atacat, că ultimul domiciliu al defunctei R.V. a fost în municipiul

Tulcea, județul Tulcea.

Deși

pârâtul a făcut dovada că ultimul domiciliu al defunctei a fost în satul 2 Mai

Județul Constanta instanța a reținut că domiciliul este acela unde persoana își

are locuința statornică sau principală potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954.

Instanța a

apreciat că adeverința exibată de pârât nu este în măsură să facă dovada

domiciliului defunctei întrucât potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996 cartea

de identitate face dovada identității domiciliului și a cetățeniei române.

Curtea

de Apel Constanța sesizată cu acest conflict negativ de competență prin

sentința civilă nr. 13/C din 15 iunie 2009 1-a soluționat stabilind competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, constatând că ultimul

domiciliu al defunctei R.V. decedată la 29 ianuarie 2000 a fost în Tulcea,

împrejurare care atrage, potrivit art. 14 pct. 2 C. proc. civ. competența

instanței de la acest domiciliu.

Împotriva

acestei decizii pârâtul R.A. a declarat recurs.

Critica

s-a referit la împrejurarea că din toate actele dosarului emanate de la

autoritățile de drept a rezultat că defuncta a locuit din 1969 până la deces în

satul 2 Mai și ca urmare în mod greșit s-a apreciat că ultimul său domiciliu a

fost în Tulcea de unde ea a plecat din 1969.

Criticile

formulate pot fî încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recursul este

fondat și se va admite pentru considerentele următoare:

Situația de

fapt ce rezultă din probele administrate în cauză este necontestată.

R.V.,

identificată potrivit actelor de identitate cu domiciliul în Tulcea, a locuit

de fapt în satul 2 Mai comuna Limanu, figurând în registrele agricole ale

acestei localități, conform adeverinței din 5 aprilie 1996 emisă de Primăria

Comunei Limanu la poziția nr. 186 vol. II cu un imobil de 96 mp construit din

1969 și teren în suprafață de 700 mp.

Instanța

care a soluționat regulatorul de competență avea a răspunde la întrebarea care

din cele două adrese invocate conduc la identificarea persoanei prin domiciliu

și produc consecințele desprinse de lege, prin această identificare, cât

privește competența de soluționare a unei acțiuni referitoare la moștenirea

acestei persoane.

Curtea de Apel

Constanța a făcut o greșită interpretare a textelor incidente pronunțând astfel

o soluție nelegală și netemeinică.

Domiciliul

poate fi definit ca fiind dreptul persoanei fizice de a se individualiza în

spațiu, prin locuința sa statornică.

Această definiție rezultă din

reglementările legale în vigoare:

Art. 13 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice,

prevede că „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința

statornică sau principală", legea definind nu domiciliul însuși ci

criteriul de determinare a acestuia.

Art. 26 alin. (1)

din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de

identitate ale cetățenilor români prevede că „domiciliul persoanei fizice este

adresa la care aceasta declară că are locuința principală". Fără a se

deosebi pe fond de reglementarea anterioară, acest act normativ a abrogat Legea

nr. 105/1996 pentru evidența populației și cartea de identitate.

Art. 24

din O.U.G. nr. 97/2005 prevede în alin. (2) că „cetățenii români au dreptul

să-și stabilească s-au să-și schimbe în mod liber domiciliul sau reședința, cu

excepția cazurilor prevăzute de lege" iar în alin. (3) prevede că

„cetățenii români nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu și o

singură reședință" care poate fi stabilită în oricare dintre ele în caz că

aceștia dețin mai multe locuințe.

Art. 25 alin.

(2) din Constituție consacră dreptul fiecărui cetățean de a-și stabili

domiciliul s-au reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și

de a reveni în tară.

Ca urmare,

pentru ca locuința să fie considerată domiciliu, ea trebuie să fie statornică

și nu temporară, ceea ce presupune faptul că în accepțiunea legiuitorului se

consideră că persoana este totdeauna prezentă la domiciliul său.

Or, în cazul

dedus judecății s-a demonstrat împrejurarea că defuncta nu a avut locuința

statornică (sat 2 Mai) în locuința sa principală (orașul Tulcea), dar a fost

totdeauna prezentă în locuința din satul 2 Mai.

Cât privește

dovada domiciliului,este neîntemeiată interpretarea că aceasta s-ar face în mod

exclusiv cu actul de identitate potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996 - cum a

reținut una din instanțele aflate în conflict - poziție confirmată de instanța

de regulator de competență.

Potrivit art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 (reglementare în vigoare care, cum s-a arătat

mai sus, a abrogat Legea nr. 105/1996), „actul de identitate este documentul

care se eliberează (...) cetățeanului și care face dovada identității, a

domiciliului și după caz, a reședinței titularului acestuia".

Înregistrarea schimbării

de domiciliu are efecte pentru evidența mișcării populației, iar nu efecte

constitutive cât privește determinarea domiciliului.

Nimic nu se

opune ca prin orice mijloc de probă să se dovedească că domiciliul persoanei se

află într-o altă localitate decât aceea care rezultă din cartea sa de

identitate.

Mai mult decât

atât, în O.U.G. nr. 97/2005 în art. 27 de la lit. a) la lit. d) sunt indicate

dovezile prin care se poate proba domiciliul. Printre acestea la lit. d) este

menționat expres: „documentul eliberat de primării, din care să rezulte că

solicitantul sau după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul

agricol.

Or, tocmai

această dovadă făcută în cauză cu adeverința 143 eliberată de primarul Comunei

Limanu a fost în mod greșit înlăturată de Judecătoria Mangalia.

Având în

vedere cele mai sus arătate și anume prezența statornică și continuă a numitei R.V.

la adresa din satul 2 Mai comuna Limanu în care s-a și produs decesul,ultimul

domiciliu al defunctei a fost la această din urmă adresă care, în aplicarea art.

14 alin. (1) C. proc. civ.,față de obiectul acțiunii,atrage competența

obligatorie a instanței în a cărei jurisdicție se află aceasta.

Ca

urmare, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. s-a admis

recursul și s-a modificat sentința civilă nr. 13/C din 15 iunie 2004 al Curții

de Apel Constanța în sensul că s-a stabilit competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei Mangalia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de pârâtul R.A. împotriva sentinței nr. 13/C din data de 15

iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și

de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Modifică

sentința în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Mangalia.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.