ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 13 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Sibiu sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 315.363,51 RON cu titlu de debit restant, compusă din suma de 245.503 99 RON cu titlu de tarif de administrare pentru perioada 22.04.2019-07.08.2020, și suma de 69.859,52 RON cu titlu de penalităti de întârziere pentru perioada 31.07.2019-21.10.2020. A solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 352/2023, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. și a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 245.503,99 RON, reprezentând contravaloarea tarifului de administrare pentru perioada 01.2019-06.2020 și pentru care au fost emise facturile din perioada 29.01.2019-30.06.2020 și a sumei de 53.387,38 RON reprezentând penalități de întârziere calculate asupra sumelor datorate cu titlu de tarif de administrare evidențiat în facturile emise în perioada 30.04.2019-30.06.2020, penalități ce au fost calculate de la data de 30.06.2019 și până la data de 30.09.2020. A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor cheltuieli de judecată: 8.187,8 RON - taxă judiciară de timbru, 8.150,212 RON - onorariu expert și 24.161 RON - onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta B. S.R.L. și reclamanta A. S.A..

Prin apelul formulat, pârâta B. S.R.L. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, doar cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată.

Apelanta-reclamantă A. S.A. a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării pârâtei la plata integrală a penalităților de întârziere în valoare de 63.530,94 RON, în loc de 53.387,38 RON acordate de instanță, calculate asupra sumelor datorate cu titlu de tarif de administrare, pentru perioada 30.04.2019-30.06.2020, penalități calculate de la data de 30.06.2019 și până la data de 30.09.2020, precum și a cheltuielilor de judecată aferente, în cuantumul solicitat la fond în raport cu pretențiile formulate și pentru penalități. În rest a solicitat menținerea hotărârii ca fiind temeinică și legală.

Prin decizia nr. 79/2024 din 13 martie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 352/2023, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2021, și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată doar sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta B. S.R.L. în favoarea reclamantei A. S.A. în sensul reducerii onorariului expertului la suma de 7600 RON și a onorariului avocatului la suma de 13.000 RON. S-a menținut în rest sentința atacată.

A fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva acestei sentințe.

A fost respinsă cererea apelantei B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor în apel, ca nedovedită.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 79/2024 din 13 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

Sub un prim aspect, în argumentarea recursului, a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, care încalcă regulile de procedură și cuprinde motive contradictorii fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deși instanța de apel reține faptul că pârâta datorează penalități de întârziere de 0,1% din valoarea contractului, contrar prevederilor contractuale aceasta reține că prețul contractului nu cuprinde TVA.

Instanța prin hotărârea pronunțată înfrânge garanția conferită de art. 969 C. civ. de la 1864, conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege. Voința părților din contract a fost în sensul că valoarea contractului, respectiv prețul de administrare în cuantum de 1,44 RON/mp/an este cu TVA ambele societăți fiind plătitoare de TVA.

În acest context, consideră, că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 5.1.1 lit. a), art. 5.2.2 lit. a) și ale) art. 6.2 din Contractele de prestări servicii nr. x/2007 și 2008, conform cărora s-au calculat penalitățile de întârziere.

De asemenea, consideră nelegală hotărârea recurată, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. de la 1864, incidente raporturilor contractuale dintre părțile litigante, în ceea ce privește determinarea penalităților de întârziere și calculul acestora la valoarea fără TVA a contractului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, apreciază ca fiind incidente considerentele și soluția pronunțată în cauza C 295/17MEO Servicos de Comunicacoes e Multimedia S.A. prin care s-a reținut că perceperea unor penalități pentru prestări servicii care intră în sfera de aplicare a TVA sunt supuse TVA.

Sub un alt aspect, consideră că hotărârea atacată este nelegală, întrucât încalcă regulile de procedură și cuprinde motive contradictorii, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat regulile de procedură, în sensul că aceasta nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată privind onorariul expertului judiciar, în sensul reducerii onorariului prin motivele de apel ale B. S.R.L..

Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul de drept tantum apellatum, quantum devolutum, art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia obiectele și limitele procesului sunt stabilite prin art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

De asemenea sunt în contradicție considerentele cu dispozitivul hotărârii, respectiv în prima fază se reține în considerente că nu se impune reducerea onorariului expertului, apoi instanța se contrazice pe sine și reține reducerea onorariului expertului, fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, apreciază că instanța de apel a încălcat normele procedurale privind reducerea onorariului de avocat, respectiv prevederile art. 451 C. proc. civ., în sensul că nu a motivat și nu a ținut cont de circumstanțele cauzei atunci când a redus onorariul, îndatorirea sa fiind de a aplica dispoziția legală atât la circumstanțele cauzei, cât și la valoarea pricinii.

Or, instanța a reținut în mod eronat că valoarea pricinii este nesemnificativă, astfel că se impune și din această perspectivă casarea hotărârii.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate cu obligarea părții adverse la cheltuieli de judecată în apel și în recurs.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat formal în susținerea recursului său dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui text de lege indicat.

Se reține că, sub aparența invocării încălcării normelor de drept material, respectiv a dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. de la 1864, ceea ce se impută în realitate recurenta instanței de apel este modul de calcul al penalităților la plata cărora a fost obligată, prin raportare la interpretarea clauzelor art. 5.1.1 lit. a), art. 5.2.2 lit. a) și ale) art. 6.2 din Contractele de prestări servicii încheiate.

Astfel, reclamanta își exprimă dezacordul cu privire la determinarea penalităților de întârziere și calculul acestora la valoarea fără TVA a contractului.

Or, aserțiunile sale reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate, instanța neputând tranșa în calea extraordinară de atac a recursului asupra modului de calcul al sumelor stabilite cu titlu de penalități de întârziere, respectiv dacă penalitățile urmează a fi calculate prin aplicarea procentului la valoare facturii cu sau fără TVA.

Se impune precizarea faptului că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat în Codul de la 1865, prin art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanțial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Astfel, stabilirea voinței reale a părților contractante constituie un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost scopul și natura contractului încheiat de părți, chestiuni la care recurenta face referire. În recurs instanța nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a constata o altă situație de fapt decât cea deja configurată de către instanța de apel.

Prin urmare, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală prin raportare la prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se constată că, deși în raport de acest prim motiv de recurs se invocă și incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a indicat, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate.

Nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței, fără a reclama vreun viciu de legalitate a considerentelor reținute de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanțele de fond (inclusiv a celor cu privire la incidența considerentelor și soluției pronunțate în cauza C 295/17MEO Servicos de Comunicacoes e Multimedia SA), nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 479 C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", față de limitele în care reclamanta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantele au înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură.

În mod greșit, recurenta se prevalează de faptul că instanța de apel a depășit limitele învestirii, întrucât a redus onorariul expertului, susținând, totodată, existența unei contradicții între considerente și dispozitiv în condițiile în care instanța de apel a reținut că nu se impune reducerea onorariului, însă ulterior a reținut reducerea acestuia.

Este de necontestat că, prin apelul formulat, pârâta B. S.R.L. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată, cheltuieli de judecată constând în onorariu expert și onorariu avocat.

Or, câtă vreme instanța devolutivă a apelului a constatat că suma achitată de către reclamantă cu titlu de onorariu expert a fost de 7600 RON, iar nu de 8150,21 RON cât s-a reținut de către prima instanță, în mod corect pârâta a fost obligată la plata sumei de 7600 RON, fiind lipsită de justificare obligarea pârâtei la o sumă mai mare decât cea plătită.

Astfel, recurenta este în eroare atunci când invocă contradictorialitatea, întrucât împrejurarea că instanța de apel nu a obligat pârâta la plata unei sume mai mari decât cea plătită, astfel cum a dispus prima instanță, nu echivalează cu reducerea onorariului expertului în contextul art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici susținerile prin care recurenta-reclamantă contestă valoarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat la plata cărora a fost obligată prin decizia instanței de apel, fiind legal aplicate dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Posibilitatea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată privind onorariu avocat este o facultate a instanței de judecată, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz aplicarea prevederilor art. 451 C. proc. civ., cum în mod legal a procedat și instanța de apel.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului și complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Așa cum a statuat instanța supremă prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că, circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulțumită de soluția instanței de prim-control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluție greșită (instanța de apel "a reținut în mod eronat că valoarea pricinii este nesemnificativă"), nu o îndreptățește să susțină faptul că decizia este nemotivată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 79/2024 din 13 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, menținând hotărârea recurată, ca fiind legală.

Cu privire la solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L..

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 79/2024 din 13 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.