ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1923/2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 217 din 27 noiembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Satu Mare – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 79/2024 - A din 25 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a fost admis apelul reclamantei, fiind schimbată în parte sentința primei instanțe.

A fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.000 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

A fost obligată intimata – pârâtă la plata către apelanta – reclamantă a sumei de 6.257,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel, reprezentând taxă judiciară de timbru raportat la pretențiile admise și onorariu avocațial parțial.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ. raportat la art. 272 și art. 268 alin. (1) C. proc. civ., în opinia sa fiind incident cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în mod greșit s-a constatat existența consimțământului său la încheierea contractului de vânzare nr. x/11.10.2018.

Argumentându-și susținerile, partea a arătat că acest document nu poartă semnătura reprezentantului său legal, astfel încât acesta nu are natura juridică a unui înscris sub semnătură privată, nefiind făcută dovada consimțământului asupra clauzelor contractuale. S-a învederat că aplicarea ștampilei societății pe contract sau simpla mențiune a unui nume cu majuscule la rubrica "cumpărător" nu echivalează cu semnarea acestuia.

De asemenea, a invocat recurenta-pârâtă și încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.182 alin. (1) și alin. (2) C. civ., precum și ale art. 273 C. proc. civ., greșit apreciindu-se validitatea contractului de vânzare-cumpărare prin raportare la factura nr. x/11.10.2018 și la contractul de comodat nr. x/14.12.2018. Astfel, în opinia pârâtei, emiterea facturii atestă numai livrarea mărfii iar semnarea acesteia de către un gestionar al părții nu echivalează cu acceptarea clauzei penale.

Tot astfel, în ceea ce privește contractul de comodat nr. x/14.12.2018, recurenta-pârâtă a susținut că simpla menționare în cuprinsul său a contractului de vânzare nr. x/11.10.2018 nu semnifică acceptarea raporturilor specifice vânzării. Sub acest aspect, s-a reproșat instanței de apel și faptul că nu a înlăturat argumentele prin care prima instanță a reținut că, din contractul de comodat nr. x/14.12.2018, nu rezultă elementele esențiale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018, fiind incidente, astfel, și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a invocat, totodată, greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 7 din contractul nr. x/11.10.2018, în mod greșit stabilindu-se că restituirea mărfii s-a realizat în temeiul acestei clauze, aspect care a determinat concluzia instanței în sensul asumării contractului.

În cele din urmă, s-a criticat soluția de acordare a cheltuielilor de judecată, care s-ar fi pronunțat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 452-453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că se impunea compensarea cheltuielilor sau diminuarea cuantumului acestora.

La data de 25 octombrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, argumentarea în concret a viciilor pretinse, precum și relevanța acestora în economia cauzei.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control judiciar devolutiv.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sunt sancționate cu anularea recursului. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că recurenta-pârâtă a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.179 alin. (1) pct. 2 C. civ. raportat la art. 268 alin. (1) C. proc. civ. respectiv ale art. 1.182 alin. (1) și (2) C. civ. raportat la art. 273 C. proc. civ.. Partea contestă, astfel, existența consimțământului său, în calitate de cumpărătoare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018 și susține, întocmai ca și în fazele procesuale anterioare, că reprezentantul legal al acesteia nu și-a însușit prin semnătură înscrisul pretins constatator al înțelegerii părților. În opinia sa, contractul dedus judecății nu are natura juridică a unui înscris sub semnătură privată, nefiind făcută dovada consimțământului și, în consecință, nici dovada formării acordului de voință.

Se argumentează că aplicarea ștampilei societății sau simpla mențiune a unui nume cu majuscule la rubrica "cumpărător" din contract nu echivalează cu semnarea lui. De asemenea, recurenta-pârâtă pune în discuție valoarea probatorie a facturii fiscale nr. x/11.10.2018 și a contractului de comodat nr. x/14.12.2008, înscrisuri care, în opinia părții, au fost în mod greșit valorificate de instanța de apel în cadrul procesului de apreciere a probelor. Totodată, invocă și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 7 din contractul nr. x/11.10.2018, în mod eronat apreciind instanța de apel că a acceptat clauzele contractului ce i-a fost opus în cadrul prezentului litigiu.

Instanța de recurs impune observația că, deși recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării dreptului material respectiv procesual, fiind indicate, totodată, textele de lege pretins încălcate, în cauză nu este relevat modul concret în care, prin raționamentul expus în decizia recurată, s-ar fi înfrânt normele legale evocate.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel, ca urmare a aprecierii și valorificării probelor din dosar (contracte, factura, dovezi retur marfă) și a aplicării dispozițiilor legale referitoare la libertatea formei de a contracta la situația de fapt stabilită, a reținut, contrar primei instanțe, că pârâta și-a dat consimțământul la încheierea contractului nr. x/11.10.2018, acesta reprezentând un înscris sub semnătură privată, în accepțiunea art. 272 C. proc. civ.. Ca urmare, a procedat la analiza pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, raportat la prevederile contractului nr. x/11.10.2018, prilej cu care a constatat că numai o parte dintre aceste pretenții sunt întemeiate.

Or, în calea extraordinară de atac, recurenta-pârâtă, prevalându-se de o pretinsă încălcare și aplicare greșită a unor prevederi legale, se limitează numai să contrazică dezlegările instanței de apel privind existența consimțământului său la încheierea contractului, pretinzând contrariul, cu trimitere la probele dosarului.

Prin urmare, concluzia care se desprinde din analiza memoriului de recurs este că partea nu pune în discuție aplicarea regulilor de drept pretins ignorate cu ocazia soluționării apelului.

Împrejurarea că instanța de apel a oferit o anumită interpretare înscrisurilor administrate, stabilind existența consimțământului părții la încheierea contractului și că această interpretare a condus la schimbarea soluției primei instanțe, în defavoarea recurentei-pârâte, cu consecința admiterii în parte a acțiunii, ține de temeinicia hotărârii. Se tinde, astfel, la cenzurarea modului de valorificare a probelor administrate, cu scopul răsturnării soluției, deși aprecierea acestora conform art. 264 C. proc. civ. este sustrasă controlului de legalitate în recurs.

Ca o consecință, nici susținerile privitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi înlăturat motivat considerentele primei instanțe referitoare la relevanța juridică a contractului de comodat nr. x/14.12.2018 din perspectiva încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.10.2018, nu reflectă în mod real

o critică de nelegalitate a deciziei din apel.

Asupra acestora, în raport cu faptul că în apel a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de penalități, reduse ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. civ., se reține simpla nemulțumire a părții în raport cu raționamentul propriu expus de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia instanței de apel asupra formării valabile a acordului de voință a părților materializat prin contractul nr. x/11.10.2018, cu consecința obligativității clauzelor acestuia, nu poate conduce însă la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în cele din urmă, modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a făcut aplicarea prevederilor art. 7 din contractul dedus judecății la situația de fapt reținută nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 care vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, respectiv a legii.

De altfel, Înalta Curte reține că întreaga construcție a recursului prezintă valențele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extraordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de recurenta-pârâtă este de a se obține o nouă verificare a susținerilor sale, deși litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs, însă, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformității acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, așa încât partea avea obligația să se raporteze la considerentele instanțele de apel, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve greșita aplicării a legii. Simpla expunere a propriei viziuni asupra situației de fapt deduse judecății, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanșa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

Nu în ultimul rând, criticile vizând pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 452-453 C. proc. civ., în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial, acordate de instanța de apel, parțial, în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii, nu pot face obiectul examinării în recurs. În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind că memoriul de recurs nu conține critici apte să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul. Totodată, se constată că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 79/2024 - A din 25 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 79/2024 - A din 25 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.