ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1279/2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 78/2023 din 2 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Gorj – secția a II-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, dreptul material la acțiune al reclamantei fiind prescris.

A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 544/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova –Secția a II-a Civilă, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

A fost obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că există o contradicție în considerentele deciziei atacate, constând în faptul că, deși s-a reținut termenul de prescripție de 3 ani, ambele instanțe de fond au motivat că acesta a început să curgă la 30.01.2019 și s-a împlinit la 30.01.2023, acțiunea fiind depusă la 08.02.2023, în afara acestui termen. Prin urmare, ambele instanțe de fond au avut în vedere un termen de prescripție de 4 ani, și nu de 3 ani.

În continuare, s-a arătat că, dacă se aplică termenul de prescripție de 3 ani, rezultă că, prin dispoziția obligatorie nr. x/29.06.2022, Agenția Națională de Administrare Fiscală a dispus în mod nelegal și abuziv, recuperarea unei sume de bani, acest organ de control stabilind expres că pârâtul este persoana de la care trebuie recuperat prejudiciul.

Dezvoltând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a expus în detaliu circumstanțele de fapt premergătoare demersului judiciar, cu referire la probele depuse în susținerea acțiunii, respectiv dispoziția obligatorie nr. CV 3261/13.02.2014, raportul de inspecție economico-financiară nr. x/29.06.2022, dispoziția obligatorie nr. x/29.06.2022 și procesul-verbal nr. x/29.06.2022.

De asemenea, s-a învederat că motivarea instanței de apel este contrară măsurii dispuse de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin raportul de inspecție economico-financiară nr. x/29.06.2022, în care se stabilește în mod concret că persoana responsabilă de prejudiciul constatat este intimatul-pârât.

Prin urmare, în opinia recurentei, la data acestui raport a fost cunoscută persoană responsabilă de producerea prejudiciului.

În concluzie, s-a arătat că instanțele de fond nu au analizat și nu au ținut cont de măsura dispusă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin dispoziția obligatorie nr. x/29.06.2022 și de procesul-verbal nr. x/29.06.2022.

La data de 27 martie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B., prin care, în principal, s-a invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) partea introductivă C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)". Așadar, legea însăși subliniază că numitorul comun, liantul cazurilor de casare este controlul de legalitate, inerent funcției instanței de recurs.

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede că "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instituie sancțiunea nulității pentru cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sancționându-se cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că pârâta a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că în considerentele hotărârii atacate s-ar regăsi o contradicție, întrucât, deși s-a reținut incidența termenului de prescripție de 3 ani, instanța de apel a arătat acesta a început să curgă la 30.01.2019 și s-a împlinit la 30.01.2023, cu consecința că a aplicat un termen de prescripție de 4 ani.

Înalta Curte constată că susținerile sub acest aspect nu relevă critici de nelegalitate, fiind de domeniul evidenței că, numai dintr-o simplă eroare materială, în considerentele deciziei atacate s-a arătat că termenul de prescripție de 3 ani care a început să curgă la 30.01.2019, s-a împlinit la 30.01.2023, în loc de 30.01.2022.

Mai mult decât atât, eroarea materială strecurată în motivarea instanței de apel nu prezintă nicio însemnătate în economia cauzei, neproducând nicio vătămare părții. Practic, și în raport cu 30.01.2022, dreptul material la acțiune al reclamantei, exercitat la 08.02.2023, este oricum prescris.

Susținerea că motivarea instanței de apel asupra prescripției ar conduce la concluzia că Agenția Națională de Administrare Fiscală a dispus în mod nelegal și abuziv recuperarea unei sume de bani din partea intimatului-pârât, nu conturează o critică de nelegalitate privitor la decizia atacată.

Dispoziția menționată nu face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză, ce vizează atragerea răspunderii delictuale a intimatului-pârât. Dimpotrivă, în speță, actul emis de ANAF reprezintă un înscris depus în probațiune, pe care instanța de apel, în virtutea dreptului său suveran de apreciere, ca instanță de fond, l-a analizat coroborat cu restul probelor administrate și a cărui reevaluare nu poate fi realizată în recurs.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reiterează situația de fapt care a condus la chemarea în judecată a pârâtului, cu referire la probele depuse în susținerea acțiunii, reprezentate de dispoziția obligatorie nr. CV 3261/13.02.2014, raportul de inspecție economico-financiară nr. x/29.06.2022, dispoziția obligatorie nr. x/29.06.2022 și procesul-verbal nr. x/29.06.2022.

În esență, partea își exprimă dezacordul în raport cu faptul că instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă, cel mai târziu, la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu persoanele răspunzătoare de realizarea plăților nelegale, respectiv la 30.01.2019, când societatea a cunoscut paguba ce i-a fost cauzată prin neefectuarea demersurilor legale pentru recuperarea respectivelor sume, reținând că raportul de inspecție economico-financiară nr. x/29.06.2022 nu prezintă relevanță juridică din perspectiva curgerii prescripției dreptului material la acțiune.

Recurenta-reclamantă susține că prescripția dreptului său la acțiune curge de la data raportului de inspecție economico-financiară nr. x/29.06.2022, întrucât numai la acel moment conducerea acesteia a cunoscut persoana responsabilă pentru prejudiciul imputat, imputându-se astfel instanței că nu a luat în considerare actele, măsurile și dispozițiile emise de ANAF.

Instanța de recurs reține că, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a stabilit că paguba, preexistentă raportului, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza hotărârilor judecătorești definitive aflate în posesia părții, precum și că izvorul obligației imputate intimatului-pârât nu îl reprezintă raportul de inspecție, ci faptul juridic generator al prejudiciului constând în neefectuarea demersurilor necesare pentru recuperarea sumelor plătite nelegal. Instanța de apel a argumentat, totodată, că începutul termenului de prescripție nu poate fi condiționat de existența unui control financiar, ca eveniment viitor și incert, invocând Decizia nr. 19/2011 pronunțată de Înalta Curte – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, ale cărei considerente sunt în sensul arătat.

Față de aceste dezlegări, se impunea ca recurenta-reclamantă, prevalându-se de cazul de casare prevăzut de pct. 8 al 488 alin. (1) C. proc. civ., să fi arătat normele de drept material pretins încălcate de instanța de apel și să fi expus argumentele menite să demonteze raționamentul instanței de prim control judiciar.

Partea nu indică însă dispozițiile legale care ar fi fost încălcate prin decizia recurată și nu formulează critici de nelegalitate privitor la considerentele instanței de apel în confirmarea soluției primei instanțe asupra incidenței prescripției, rezumându-se să reitereze susținerile formulate anterior în scopul combaterii excepției prescripției, în sensul că, numai odată cu raportul de inspecție economico-financiară nr. x/29.06.2022, s-a luat act de persoana responsabilă pentru producerea prejudiciului. Așa fiind, Înalta Curte reține că în cauză nu s-a criticat modul de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la prescripție.

Data la care a început să curgă termenul de prescripție, când recurenta-reclamantă, în calitate de parte păgubită, a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul și persoana responsabilă de producerea acestuia, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului, în această etapă procesuală nemaiputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt, astfel stabilite.

Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte privitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește dreptul său material la acțiune se referă, în realitate, la aspecte ce țin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii.

Se constată astfel că aspectele deduse judecății, prin intermediul căii extraordinare de atac, nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă își reiterează susținerile din apel și contestă aprecierile judecătorilor fondului asupra probatoriilor, precum și asupra situației de fapt deduse judecății.

Controlul judiciar nu se poate realiza dacă partea nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei prin care a fost validată soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției, din perspectiva dreptului material aplicabil, recursul formulat în cauză fiind numai în aparență motivat.

În egală măsură, se constată că nu este nici cazul unor motive de casare de ordine publică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 544/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova –Secția a II-a Civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante și apreciind că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul 453 alin. (1) din același cod, va dispune obligarea recurentei-reclamante A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 544/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova –Secția a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.