ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2171/2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 30 art. 94 lit. k art. 194 și următoarele C. proc. civ., precum și art. 220 art. 1341 art. 1530 art. 1531 art. 1915 și următoarele C. civ.

La data de 12 iunie 2023 reclamanta a depus la dosar o precizare la acțiune, în sensul că, la sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, se adaugă suma de 34.601 lei, ce reprezintă daune-interese calculate pentru perioada 01.01.2022 – 03.03.2023, conform măsurii dispuse de către echipa de inspecție ANAF.

Prin sentința nr. 135/2023 din 03 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât și s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamantă. De asemenea, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 195/2024 din 9 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind prescripția prin raportare la momentul de la care aceasta începe să curgă. Sub acest aspect, recurenta a menționat că dreptul material la acțiune nu este prescris având în vedere documentele emise de ANAF, prin care s-a dispus măsura obligatorie a recuperării sumelor achitate necuvenit.

În continuare, recurenta a prezentat situația de fapt privind remunerarea membrilor directoratului și a indicat actele emise de organele de control fiscal.

Având în vedere cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019, recurenta apreciază că în prezenta cauză nu poate fi reținut, drept reper al începutului cursului termenului de prescripție, momentul producerii pagubei în patrimoniul societății, care se situează în perioada 2013-2014, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței.

S-a arătat că urmare a obligației recurentei, de a depune diligențe în vederea descoperirii persoanei sau persoanelor vinovate de producerea prejudiciului, cât și a întinderii prejudiciului, societatea a trebuit să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară și, ulterior, să stabilească elementele necesare exercitării acțiunii în răspundere patrimonială.

Așadar, numai după momentul finalizării controlului intern dispus de societate pentru stabilirea întinderii prejudiciului, cât și a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate considera că societatea putea să cunoască fapta și pe cel răspunzător de aceasta faptă, moment ce reprezintă începutul cursului termenului de prescripție.

Recurenta susține că persoanele răspunzătoare pentru situația creată au fost nominalizate în Nota de informare nr. 355 din 02.08.2022, astfel că nu se poate reține ca moment de început al cursului termenului de prescripție extinctive, data producerii pagubei.

Pe de altă parte, mai arată recurenta că esențială în stabilirea momentului care marchează începutul cursului prescripției este hotărârea Consiliului de Supraveghere nr. 24 din 21.06.2018, în care s-a prevăzut că în situația în care componentele variabile din remunerația directorilor au fost stabilite greșit, sumele urmează a fi restituite.

Prin urmare, susține recurenta că s-a prevăzut efectuarea unui control intern care să stabilească corectitudinea indicatorilor de performanță, iar cursul prescripției a început să curgă de la data efectuării acestui control intern.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul B a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 10 iunie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 11 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2024.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, „sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel.

În prezenta cauză, recursul este întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate cu privire la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în soluționarea apelului.

În concret, prin motivele de casare, recurenta reia situația de fapt și argumentele prezentate în calea de atac a apelului, referitoare la momentul de început al cursului termenului de prescripție, apreciind că acesta a început să curgă de la data finalizării controlului intern și nu de la data efectuării plății sumelor reprezentând componenta variabilă a directorilor societății.

Astfel, autoarea recursului a prezentat condițiile remunerării membrilor directoratului și procedura internă derulată urmare a raportului organelor de control fiscal, apreciind că numai după finalizarea propriului control se pot cunoaște întinderea prejudiciului și persoanele răspunzătoare.

În continuare, recurenta a prezentat concluziile notei de informare nr. 355 din 02.08.2022, întocmite de departamentul de control intern al societății, în cuprinsul cărora sunt menționate persoanele răspunzătoare pentru paguba suferită, printre care și intimatul-pârât B, susținând că de la acest moment începe să curgă cursul termenului de prescripție.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat criticile reclamantei privind momentul de început al cursului termenului de prescripție prin raportare la procedura internă de control a societății și a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data producerii efective a pagubei, concretizată în momentul plății remunerației.

În continuare, instanța de apel a reținut că acțiunea în răspundere a intimatului-pârât are ca unic temei contractul de mandat și nu raportul agenților fiscali ori concluzia raportului privind controlul intern al societății, astfel că atragerea răspunderii pârâtului nu poate fi analizată decât prin raportare la contract și la obligațiile ce-i incumbă potrivit acestuia.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar a reținut că dreptul reclamantei de a pretinde plata sumelor achitate cu titlu necuvenit potrivit constatărilor agenților fiscali s-a născut în momentul când societatea a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a provocat, nicidecum la data de actului de control.

Reiterarea prin cererea de recurs a situației de fapt și a motivelor de apel privind momentul de început al cursului termenului de prescripție prin raportare la momentul finalizării propriului control intern, care au primit o soluționare din partea instanței de prim control judiciar, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

Pe de altă parte, este de menționat că prin criticile recurentei ce vizează interpretarea probelor administrate în fața instanțelor de fond și reanalizarea situației de fapt referitoare la remunerația membrilor directoratului și a procedurii de control intern a societății sunt antamate aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzătoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Prin urmare, constatând că recurenta nu au indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva deciziei nr. 195/2024 din 9 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-pârât B privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ.: „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare în cuantum de 400,03 lei, potrivit bonului fiscal nr. 43 din 21.11.2024 emis de C S.R.L. și onorariul de avocat în cuantum de 4.000 lei, potrivit chitanței nr. 1364 din 18 iulie 2024, emise de Cabinet Avocat D.

În consecință, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea referitoare la cheltuielile de judecată și să fie acordată intimatului cu acest titlu suma de 4.400,03 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva deciziei nr. 195/2024 din 9 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatului-pârât B suma de 4.400,03 lei, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.