ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2026

HOTĂRÂRE

28.01.2026

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2026
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința din Camera de Consiliu de la 28.01.2026

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă la 03.01.2024, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să dispună recunoașterea stării de discriminare sub aspect salarial în comparație cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul curților de apel Bacău, București și Târgu-Mureș, care beneficiază de sporuri de 45%, uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și funcție, conform deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, repararea prejudiciului ce se va produce până la încetarea stării de discriminare, prin achitarea diferenței dintre suma plătită efectiv și cea cuvenită fiecăruia, obligarea pârâților la plata și la alocarea sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 06.12.2018, data numirii în calitate de procuror a reclamantei A., până în prezent, respectiv pentru perioada 23.12.2019, data numirii în calitate de procuror a reclamantului B., până în prezent, precum și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor de drepturi salariale, de la data scadenței sumelor cuvenite reclamanților până la achitarea lor efectivă.

Prin sentința civilă nr. 903/LM/25.09.2024, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, reținând incidența prevederilor art. 269 din Codul muncii, precum și faptul că cei doi reclamanți au domiciliile în județele Alba și Cluj, iar locul de muncă în județul Alba.

Astfel învestit, Tribunalul Alba, secția I civilă a pronunțat sentința civilă nr. 524/26.02.2025, prin care a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că, în temeiul art. 269 din Codul muncii și față de domiciliile reclamanților, competența ar reveni tribunalelor Alba sau Cluj, însă, în cauză, calitatea de pârât a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba atrage incidența prevederilor art. 127 alin. (2), (2

) și (3) C. proc. civ., reprezentând un impediment pentru soluționarea litigiului de către Tribunalul Alba.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 2341/08.12.2025, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivare, a stabilit că normele de drept aplicabile în speță pentru determinarea instanței competente să soluționeze cauza sunt prevederile art. 269 din Codul muncii, iar art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident, întrucât reclamanții sunt procurori în cadrul unui parchet de pe lângă o judecătorie, instanța competentă în materia litigiilor de muncă fiind tribunalul, nici alin. (2) al acestui articol nefiind aplicabil, față de împrejurarea că pârât în cauză nu este o instanță, ci un parchet, ipoteză nereglementată de acest text legal. În consecință, aplicând prevederile art. 269 din Codul muncii, a statuat că reclamanții puteau sesiza, ca instanțe competente, după criteriul domiciliului și al locului lor de muncă, fie Tribunalul Cluj, fie Tribunalul Alba, iar acesta din urmă, învestit prin declinare de către Tribunalul Bihor, inițial sesizat, nu mai putea să invoca propria necompetență în temeiul unei norme de drept inaplicabile cauzei.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza a doua C. proc. civ., între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ. și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, pentru următoarele considerente:

Reclamanții, procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud, având domiciliile în județele Cluj și Alba, au învestit Tribunalul Bihor cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, care atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, potrivit cărora astfel de litigii se soluționează de tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul, reședința sau locul de muncă reclamantul.

În determinarea competenței teritoriale, Înalta Curte reține că potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar conform alin. (3), aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor și grefierilor.

În speță, reclamanții își desfășoară activitatea în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Aiud, însă, cum cererea de chemare în judecată nu este de competența judecătoriei și cum nu există nicio instanță inferioară acesteia, ci este de competența instanței imediat superioare, nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.", iar potrivit alin. (2

) al aceluiași articol, aceste dispoziții, împreună cu cele ale alin. (1), se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Față de aceste dispoziții, Înalta Curte reține că nu poate fi determinată competența teritorială nici pe temeiul art. 127 alin. (2

) C. proc. civ., întrucât nu o instanță are calitate de pârâtă în dosar, ci anumite unități de parchet.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora soluționarea conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, reședința sau locul de muncă reclamantul, temei reținut de tribunalul inițial învestit pentru a-și declina competența în favoarea Tribunalului Alba, care a devenit competent să soluționeze cauza, pe criteriul locului de muncă al reclamanților de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud și al domiciliului reclamantei A., din municipiul Alba Iulia, astfel încât nu se mai putea dezînvesti.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.