ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1922/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata prejudiciului în sumă de 668.698 RON, reprezentând obligații fiscale compuse din impozit pe profit în sumă de 340.828 RON și TVA în sumă de 327.870 RON, la care se adaugă accesoriile aferente calculate până la data achitării integrale a prejudiciului. Totodată, a solicitat menținerea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța procurorului din data de 03 septembrie 2013.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Alba, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2793 din 23 noiembrie 2023, Tribunalul Alba, secția I civilă a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare de către pârâtul A.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâtul A.; a luat act că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în apel:

Prin decizia civilă nr. 454 din 18 februarie 2025, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, pentru Statul Român, împotriva sentinței civile nr. 2793/2023, pronunțate de Tribunalul Alba; a anulat sentința apelată și, procedând la judecarea fondului, a respins excepția prescripției, invocată de pârât; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâtul A..

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 05 mai 2025, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost formulată în dosarul penal nr. x/2018, în care s-a dispus, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

A precizat că, în baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța de judecată a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DGRFP Brașov, prin AJFP Alba și a menținut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanța procurorului din 03 septembrie 2013 emis de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, pe care a aplicat-o asupra bunurilor mobile și imobilului ale pârâtului, până la concurența sumei de 668.698 RON, măsură care încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune civilă în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.

Astfel, AJFP Alba a ales să-și valorifice drepturile pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, promovată în mod direct asupra persoanelor răspunzătoare de prejudiciul cauzat, și anume pârâtul A..

A susținut că, prin decizia recurată, instanța a reținut și calificat neregulile pârâtului ca fiind exclusiv fiscale, apreciind că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi calificate drept infracțiune de evaziune fiscală, motiv pentru care a concluzionat în sensul că și suma pretinsă pe calea acțiunii civile are o natură exclusiv fiscală, întrucât răspunderea civilă a persoanei juridice nu poate fi transpusă în sarcina fostului administrator, fără a lua în considerare prevederile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 din Codul de procedură fiscală și pe cele ale art. 20 Codul de procedură fiscală, referitoare la obligațiile reprezentanților le­gali ai societăților.

Or, aceste argumente sunt nefondate, existând contradictorialitate între soluția pronunțată în dosarul penal și ceea ce a invocat instanța în acțiunea de față. Faptul că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., și că, în baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen., a menținut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanța procurorului din 03 septembrie 2013, asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatului, până la concurența sumei de 668.698 RON, măsură care încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la pronunțarea deciziei, a lăsat la aprecierea părții modul în care înțelege să-și valorifice creanța.

În raport de art. 28 alin. (1) C. proc. pen., recurenta-reclamantă a arătat că elementele ce caracterizează vinovăția în materie penală sunt sau pot fi diferite sau parțial diferite de acelea care, în plan civil, ar putea interesa sub aspectul stabilirii vinovăției ca element și necesară condiție a răspunderii civile delictuale. Din această perspectivă, hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal, chiar definitivă, nu leagă instanța civilă în ceea ce privește existența prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite.

Cu privire la efectele hotărârii penale, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la conținutul art. 1365 C. civ., arătând că, în ceea ce privește vinovăția, în planul răspunderii, cazurile de vinovăție penală pot fi diferite de cele de vinovăție civilă, suprapunerea celor două forme de vinovăție nefiind întotdeauna cerută de lege, în condițiile în care unele elemente de particularitate ale vinovăției penale, înțeleasă ca o condiție a răspunderii penale, pot fi, prin voința legii, diferite de acelea pretinse cu privire la vinovăția cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Din perspectiva vinovăției, a susținut că instanța de apel care a analizat întregul material probator, a reținut că fapta există, doar că nu este de natură penală, aspect ce se poate observa și în concluziile raportului de constatare, la natura neregulilor identificate, dar mai ales raportat la modalitatea de producere a acestora, prin care s-a urmărit scopul special prevăzut de lege, acela de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, prin înregistrări eronate și incomplete în contabilitate, care au avut drept rezultat diminuarea obligațiilor fiscale datorate de societate cu suma de 668.698 RON, compusă din: impozit pe profit în sumă de 340.828 RON și TVA în sumă de 327.870 RON.

Astfel, în dosarul penal nu s-a dovedit existența vinovăției intimatului susceptibilă de a atrage răspunderea sa penală, însă i-a dat posibilitatea de a recupera prejudiciul pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât A. nu a formulat întâmpinare, însă, la data de 11 noiembrie 2025, prin poștă electronică, a depus concluzii scrise, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca legală și temeinică, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția inadmisibilității recursului (recalificată ca fiind excepția nulității), intimatul-pârât a arătat că motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din motivarea recursului nu reiese care normă materială ar fi fost încălcată de instanța de apel și în ce modalitate, după cum nu rezultă nici împrejurarea că prin hotărârea atacată s-ar fi făcut o aplicare greșită a normelor de drept material.

Pe fondul recursului, partea a susținut că motivele invocate de recurentă, prin cererea de recurs, sunt străine de cuprinsul deciziei atacate, întrucât instanța de apel a admis apelul formulat de reclamantă, cu luarea în considerare a temeiului juridic indicat de aceasta - acțiunea în răspundere civilă delictuală, și, în urma cercetării pe fond a acțiunii, analizând probele și condițiile îndeplinirii răspunderii civile delictuale (existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției), a reținut că nu există vinovăția intimatului-pârât, în sensul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, astfel că nu s-a mai impus analiza celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, care trebuie întrunite cumulativ, respingând pe fond acțiunea.

Cu toate acestea criticile formulate de recurenta-reclamantă se circumscriu motivelor reținute de instanța de fond, care, prin sentința civilă nr. 2793 din 23 noiembrie 2023, a respins acțiunea formulată de aceasta, cu argumentul că natura creanței reclamantului Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, de 668.698 RON nu este una civilă, ci are o natură exclusiv fiscală, context în care calea recuperării sale nu se poate întemeia pe o acțiune în răspundere civilă delictuală, de vreme ce faptul care a generat suma pretinsă nu este unul civil delictual, ci nereguli de natură fiscală.

Or, prin cererea de recurs s-a făcut vorbire, în mod gresit, despre natura raporturile fiscale care ar fi fost reținute de instanta de apel între părțile din proces.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 16 decembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din 25 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepțiile invocate de apărătorul intimatului-pârât, și în subsidiar pe fondul recursului declarat de recurenta-reclamantă.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocată de către intimatul-pârât A., în ședința publică din 11 noiembrie 2025, Înalta Curte reține următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active reprezintă o excepție de fond, absolută și peremptorie, care poate fi invocată în orice stadiu procesual al cauzei, inclusiv în recurs. Se reține că una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii în justiție este calitatea procesuală, ce presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății - calitate procesuală activă, și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în baza aceluiași raport juridic - calitate procesuală pasivă, instanța fiind obligată să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raport de drept material dedus judecății. Astfel, conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

În speță, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond, Înalta Curte observă că pretențiile reclamate prin cererea de chemare în judecată, formulată de Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată teritorial prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, au vizat recuperarea prejudiciul produs bugetului de stat de către intimatul-pârât A., în legătură cu suma totală de 668.698 RON (obligații fiscale compuse în impozit pe profit în valoare de 340.828 RON și TVA în valoare de 327.870 RON, la care se adaugă accesoriile aferente) ce derivă din infracțiunea pentru care s-a dispus, prin decizia penală nr. 680 din 23 noiembrie 2021, pronunțată Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală în dosarul nr. x/2018, achitarea intimatului-pârât (inculpat), având drept consecință nesoluționarea acțiunii civile exercitate de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba.

Prin încheierea de ședință din 19 iulie 2022, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a Statului Român, invocată de intimatul-pârât A., cu motivarea că această entitate este titularul bugetului de stat, în baza prevederilor Legii nr. 500/2002, iar la bugetul de stat ar fi trebuit să se facă venituri sumele cu titlu de impozit pe venit și TVA care fac obiectul acțiunii deduse judecății, neachitate de către pârât în numele societății comerciale pe care a administrat-o.

Prin sentința civilă nr. 2793 din 23 noiembrie 2023, Tribunalul Alba, secția I civilă a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare de către pârâtul A.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâtul A.; a luat act că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Înalta Curte observă că împotriva acestei sentințe a declarat apel Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, pe parcursul litigiului derulat în cele două etape procesuale fiind citat Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, iar în dispozitivul deciziei civile nr. 454 din 18 februarie 2025 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă figurează Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, pentru Statul Român.

Totodată, instanța reține că regula în materia reprezentării Statului Român în raporturile civile este consacrată de art. 223 alin. (1) C. civ. care dispune în sensul că, în astfel de raporturi în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ.

În raport de obiectul cauzei - recuperarea unui prejudiciu reprezentat de taxe și impozite, se reține că reprezentantul legal al Statului Român este Agenția Națională de Administrare Fiscală, conform art. 7 pct. 32 din H.G. nr. 520/2013 care menționează ca atribuție a acestei instituții, reprezentarea statului în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și vamale, precum și orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenției, direct sau prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, în baza mandatelor transmise.

În consecință, reținând că de la debutul demersului judiciar, Agenția Națională de Administrare Fiscală a figurat în proces ca reprezentant al Statului Român, calitate ce o îndreptățește să declare și recurs în numele acestuia împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 februarie 2025 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, Înalta Curte urmează a constata că excepția lipsei calității procesuale active invocate de intimat este neîntemeiată, Agenția Națională de Administrare Fiscală acționând nu în nume propriu ci în calitate de reprezentant al Statului Român, reclamantul din prezenta cauză.

II.4.2. Analizând, în continuare, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât A., în condițiile prevăzute de art. 248 alin. (1), raport la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Totodată, cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Verificând, în aceste repere cererea de recurs formulată de pârât, Înalta Curte constată că, deși în mod formal, aceasta a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din cuprinsul său nu rezultă nicio critică concretă de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul reclamant limitându-se la a relua susținerile formulate și în fața instanței devolutive cu privire la încălcarea prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și a celor ale art. 20 Codul de procedură fiscală, formulând, totodată, raportat la prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și la efectele hotărârii penale prevăzute de art. 1365 C. civ., considerații teoretice cu caracter general referitoare la vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, fără a se raporta în niciun fel la cele deja statuate de instanța de apel cu privire la aceste aspecte și fără a indica, în concret, eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța anterioară în legătură cu interpretarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale.

Astfel, reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., prin care reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală -AJFP Alba urmărește recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin faptele culpabile ale pârâtului, săvârșite în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., fapte pentru care acesta a fost achitat prin decizia penală nr. 680/23.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul cu nr. x/2018, instanța de apel a constatat că în mod greșit tribunalul a respins cererea de chemare în judecată pe considerentul că natura creanței reclamantului nu este una civilă, ci exclusiv fiscală, pentru a cărei recuperare nu poate fi promovată o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Curtea a reținut că admisibilitatea unei acțiuni civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, introdusă ca urmare a faptului că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, rezultă din dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care statuează în sensul că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul având în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ.

Această concluzie este impusă și de dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. din care rezultă obiectului acțiunii civile din procesul penal constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Este adevărat că, din moment ce se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a paratului pentru nerespectarea unor obligații prevăzute de legislația fiscală, în vederea recuperării unui pretins prejudiciu cauzat bugetului de stat, reprezentând taxă pe valoarea adăugată și impozit pe profit, atunci normele juridice incidente în cauză nu sunt doar cele generale cuprinse la art. 1357 și următoarele din C. civ., ci și cele speciale prevăzute în Codul fiscal sau, după caz, în Codul de procedură fiscală.

Însă, aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale nu schimbă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina pârâtului (fost inculpat în procesul penal), și anume răspunderea civilă delictuală, ceea ce înseamnă că instanța civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., nu poate statua că acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) din C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale.

În consecință, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea în despăgubiri dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următoarele din C. civ. și pe dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și, având în vedere că prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecarea fondului, precum și faptul că nici prin cererea de apel și nici prin întâmpinarea formulată în cauza nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a anulat sentința apelată și a evocat ea însăși fondul cauzei, analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, pornind de la prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. și ale art. 1365 C. civ., Curtea de apel a reținut că fapta imputată pârâtului A. rezultă din materialul probator existent la dosar și din cuprinsul deciziei penale nr. 680/23.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul cu nr. x/2018, aceasta fiind pe deplin dovedită câtă vreme paratul avea calitatea de administrator al societății, iar, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.

Cu referire la cea de-a doua condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, impusă de prevederile art. 1357 C. civ., anume, vinovăția, instanța de apel a reținut că, în procesul penal, achitarea paratului a fost dispusă pentru lipsa vinovăției impuse de norma de incriminare.

Dat fiind specificul faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată (imputarea unor obligații fiscale rezultate din neînregistrarea în contabilitate a unor facturi), precum și faptul că paratul nu este contribuabilul direct care datorează obligațiile fiscale în discuție, ci este administratorul societății comerciale, Curtea a reținut că verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale trebuie subsumată și dispozițiilor legale prevăzute de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la condițiile în care administratorii societăților comerciale pot răspunde solidar cu acestea pentru obligațiile de plată restante.

În acest sens, a menționat că regula este aceea că plata obligațiilor fiscale ale societăților comerciale cade în sarcina acestora, antrenarea răspunderii administratorilor neputand surveni decat în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale. Prevederile art. 27 alin. (2), lit. d) din O.G. nr. 92/2003 conturează una dintre ipotezele limitative în care administratorul unei socități comerciale poate fi ținut să achite obligațiile de plată ale acesteia, însă nu este suficient a se reține cea mai ușoară culpă pentru a se considera că este îndeplinită condiția vinovăției din structura răspunderii civile delictuale, ci trebuie dovedit că administratorul societății a acționat cu rea credință. Articolul 12 din Codul procedură fiscală stabilește că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună credință dar aceasta nu se prezumă, cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative având sarcina de a demonstra reaua-credință.

Or, în cauza de față, reclamanta nu a demonstrat în niciun fel reaua credință a paratului, singurele probe propuse prin cererea de chemare în judecată fiind actele din dosarul penal și decizia penală nr. 680 din data de 23.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, decizie prin care, așa cum s-a arătat deja, instanța penală a concluzionat că nu se poate reține că, prin modalitatea eliptică de înregistrare în evidențele contabile, s-a urmărit scopul special prevăzut de lege, acela de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Având în vedere că nici în cadrul prezentei acțiuni civile reclamanta nu a furnizat vreun element probatoriu suplimentar care să dovedească reaua credință a pârâtului, astfel cum impune expres art. 27 alin. (2), lit. d) din O.G. nr. 92/2003, instanța de apel a concluzionat în sensul neîndeplinirii condiției vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale, astfel că a dispus respingerea acțiunii.

Pe calea prezentului recurs, invocând motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba susține că decizia atacată este nelegală din perspectiva încălcării prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 20 Codul de procedură fiscală întrucât în mod greșit instanța a reținut și a calificat neregulile pârâtului ca fiind exclusiv de natură fiscală, iar suma pretinsă pe calea acțiunii deduse judecății, ca având, la rândul ei, o natură exclusiv fiscală.

În opinia recurentei aceste considerente sunt total nefondate, existând contradictorialitate între soluția pronunțată în dosarul penal și ceea ce a reținut instanța în acțiunea de față.

Totodată, raportându-se la conținutul art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și la efectele hotărârii penale prevăzute de art. 1365 C. civ., partea susține că, în ceea ce privește vinovăția, în planul răspunderii, cazurile de vinovăție penală pot fi diferite de cele de vinovăție civilă, suprapunerea perfectă a celor două forme de vinovăție nefiind întotdeauna cerută de lege, în condițiile în care unele elemente de particularitate ale vinovăției penale, înțeleasă ca o condiție a răspunderii penale, pot fi, prin voința legii, diferite de acelea pretinse cu privire la vinovăția cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Rezultă cu evidență din cele mai sus arătate că, fară a combate în niciun fel raționamentul instanței de apel, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reluând întocmai, în susținerea acestuia, aspectele susținute în fața instanței anterioare, deși acestea fuseseră analizate în considerentele deciziei atacate, potrivit considerentelor pe larg prezentate anterior.

Motivul de casare reglementat de punctul 8 al art. 488 vizează situația în care instanța aplică un text de lege străin situației de fapt, extinde normele legale peste ipotezele la care acestea se aplică ori restrânge în mod nejustificat aplicarea acestora, interpretează greșit o normă de drept corespunzătoare situației de fapt sau încalcă textul legal incident, ceea ce înseamnă că, pentru invocarea lui, ar fi fost necesar ca recurentul-reclamant să indice una sau mai multe dintre aceste ipoteze și să demonstreze incidența ei, în sensul formulării unor critici concrete relative la considerentele instanței de apel ce fundamentează concluzia neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în concret, a condiției vinovăției.

Or, în cauză, recurentul nu s-a conformat acestor rigori de motivare a recursului și, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, a nesocotit, practic, existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului, reiterând doar susțineri făcute în fața instanței de prim control judiciar .

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. Cum argumentele critice legate de modul de aplicare a dispozițiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 20 din Codul de procedură fiscală au făcut obiectul controlului instanței de apel, fiind găsite ca întemeiate, ceea ce a condus la admiterea căii de atac devolutive, anularea sentinței primei instanțe și rejudecarea pe fond a cauzei, recurentul nu justifică niciun interes în reiterarea acestora în recurs, o reevaluare a acelorași susțineri prin promovarea prezentului recurs, nefiind nici posibilă, nici oportună. Este evident că din această perspectivă, cererea de recurs nu cuprinde nicio critică concretă de nelegalitate la adresa deciziei atacate, susținerile recurentului fiind doar formale câtă vreme nu au legătură cu chestiunile dezlegate pe fond pe instanța de apel, respectiv cele care vizează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Cât privește celelalte susțineri care se referă la vinovăție, Înalta Curte constată, în egală măsură, că nici acestea nu combat în concret raționamentul instanței de apel și nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate în condițiile în care se rezumă doar la simple aprecieri teoretice, cu caracter general, referitoare la vinovăție ca element al răspunderii civile delictuale, prin care recurentul încearcă să provoace o nouă analiză pe fond a chestiunilor de fapt în raport cu care a fost soluționată cauza.

Or, nu orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată poate constitui motiv de recurs, instanța de control judiciar fiind ținută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel de critici nefiind identificate în cererea de recurs dedusă judecății.

Reiterând susținerile formulate în fața instanțelor anterioare cu privire la incidența dispozițiilor art. 1365 C. civ. și la cele statuate în considerentele deciziei penale nr. 680/2021, recurentul-reclamant readuce în discuție condițiile răspunderii civile delictuale, solicitând instanței de recurs să reaprecieze starea de fapt reținută cu putere de lucru judecat în apel și, prin reevaluarea probelor, să ajungă la concluzia existenței vinovăției intimatului în legătură cu producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită pe calea prezentei acțiuni.

Dincolo de faptul că aceste susțineri nu se raportează în concret la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că, prin intermediul lor, recurentul încearcă să readucă în discuție chestiuni de fapt a căror analiză execedează, însă, cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al unei hotărâri în recurs.

Trimiterea la dispozițiile art. 1365 C. civ., fără a fi însoțită de o minimă argumentație în drept care să demonstreze eventuala greșeală săvârșită de instanța de apel în evaluarea răspunderii pârâtului, nu justifică prin ea însăși concluzia nelegalității deciziei atacate și nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această manieră de motivare a recursului nu se circumscrie rigorilor impuse de legiuitor, câtă vreme recurentul nu a indicat în concret greșelile de judecată ce pot fi imputate curții de apel în fundamentarea soluției adoptate, ci s-a prevalat de chestiuni străine considerentelor ce o susțin, respectiv de aceleași susțineri formulate în fazele procesuale anterioare, care și-au găsit, deja, o rezolvare jurisdicțională ce nu a fost combătută în niciun fel, așa încât, neîncadrându-se în limitele stabilite de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ce reglementează sfera motivelor de nelegalitate a unei hotărârii judecătorești, criticile formulate nu pot fi analizate, sancțiunea care intervine, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., fiind cea a nulității recursului,

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, pentru Statul Român, împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, pentru Statul Român, împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.