ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 17.07.2020 sub nr. x/2020, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.478.449 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, constând în: TVA în cuantum de 1.946.060 RON, accesorii în cuantum de 607.294 RON, impozit pe profit în cuantum de 1.453.046 RON și accesorii în cuantum de 472.049 RON, precum și a accesoriilor aferente, calculate până la data achitării integrale a sumei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2092/27.11.2020 Tribunalul Alba a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată teritorial prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâtul A..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 2570 din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva sentinței civile nr. 2092/27 noiembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă, în dosarul civil nr. x/2020

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 2570/2023 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată prin Direcția Generalä Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, solicitând admiterea recursului declarat, casarea cu reținere spre judecare și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând greșita aplicare de către instanța de apel a normelor prevăzute de art. 1349, 1357, 1381, 1382 din C. civ. Recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel în mod greșit a respins apelul motivat de faptul că pârâtul intimat A. a avut doar calitatea de administrator al B. S.R.L., iar răspunderea revine persoanei juridice și nu persoanei care a avut calitatea de administrator, soluție rezultată din interpretarea greșită a dipozițiilor legale privind obligațiile și răspunderea administratorului. Potrivit legii, reprezentantul persoanei juridice este răspunzător de modul de administrare a societății: persoana fizică A., în calitate de reprezentant al B. S.R.L., are obligații conform art. 72 și următoarele din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale iar potrivit art. 144 2 , administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit prevederilor art. 72 și 73. Recurenta reclamantă a arătat că inspectorii fiscali au încercat să efectueze o verificare la societatea B. S.R.L., dar la sediul societății nu a fost găsită nicio persoană. Deși reprezentantul societății a fost invitat în nenumărate rânduri să se prezinte cu documentele de evidență contabilă ale societății, acesta nu a dat curs invitației. În acest context, s-a formulat sesizare penală, iar în fața organelor de cercetare penală și a instanței penale, pe parcursul a 7 ani, numitul A. a prezentat documente contabile, motiv pentru care a fost condamnat doar sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 4 din Legea nr. 241/2005, neprezentarea de documente organelor fiscale. Recurenta reclamantă a arătat că, în perioada în care numitul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, era în imposibilitate de a formula cerere de atragerea răspunderii pe codul de procedură fiscală sau pe legea insolvenței deoarece împotriva inculpatului era deja în derulare o atragere a răspunderii, răspunderea penală care implica tototdată și răspunderea acestuia pe latura civilă prin obligarea la plata prejudiciului. La momentul la care s-a pronunțat hotărârea de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și s-a lăsat nesoluționată latura civilă, societatea B. S.R.L. era radiată, nemaiexistând posibilitatea atragerii răspunderii administratorului pe codul de procedură fiscală sau legea insolvenței. Astfel, răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale, prezenta acțiune fiind formulată în fața instanței civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin neachitarea la bugetul de stat a obligațiilor datorate ca urmare a nedeclarării veniturilor. Recurenta reclamantă a considerat că instanța de apel a dat o greșită aplicare a normelor prevăzute de art. 1349, 1357, 1381 - 1382 din C. civ., deoarece, potrivit dipozițiilor legale menționate mai sus, administratorul societății avea obligația de a înregistra, declara și achita obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat. Față de dispozițiile legale care guvernează răspunderea civilă delictuală, acțiunea formulată în contradictoriu cu A., care în calitate de administrator al B. S.R.L. avea obligații pe care nu și le-a îndeplinit, este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege: existența unei fapte ilicite - fapta ilicita constă în nedeclararea la organul fiscal competent a veniturilor obținute în urma relațiilor economice desfășurate cu parteneri din 31 de județe din țară; existența unui prejudiciu cert și nerecuperat, calculat de către inspectorii fiscali și evidențiate în RIF și Decizie de impunere, prejudiciu care nu a fost recuperat, societatea fiind radiată; legătura de cauzalitate este implicită în cazul de față, pârâtul în calitate de reprezentant al B. S.R.L. avea obligația declarării veniturilor impozabile obținute, iar acesta nedeclarare a condus la prejudicierea bugetului general consolidat al statului; să existe o manifestare de voință din partea persoanei cu capacitate deplină de exercițiu de a fi despăgubită - aceasta condiție este realizată atât prin constituirea de parte civilă în dosarul penal cât și prin formularea prezentei acțiuni în urma rămânerii nesoluționate a laturii civile. Recurenta reclamantă a arătat că, prin acțiunea formulată, a solicitat să se constate săvârșirea de către pârâtul A., în calitate de administrator al B. S.R.L. a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu material în dauna bugetului de stat și să se dispună obligarea acestuia la plata prejudiciului. În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că prin acțiunea formulată a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale personale pentru fapta proprie a pârâtului și nu ca administrator/reprezentant al societății comerciale.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost formulate apărări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin promovarea prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul art. 1357, art. 1381 - 1382 și art. 1349 din C. civ., invocând drept faptă ilicită împrejurarea că pârâtul, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., în perioada 2007 - 2012, nu a declarat livrări în valoare de 8.539.314 RON în urma relațiilor economice desfășurate cu parteneri din 31 de județe din țară, cauzând un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în sumă totală de 4.478.449 RON, constând în taxa pe valoarea adăugată, impozit pe profit și accesorii. S-a arătat că pârâtul a avut calitatea de unic asociat și administrator al societății menționate de la înființare 2006 până la data de 10.01.2011, când societatea a intrat în procedura insolvenței. Societatea a fost radiată la data de 12.11.2015. Faptele imputate pârâtului au format obiectul procesului penal, în cursul urmăririi penale reclamanta din prezentul proces constituindu-se parte civilă împotriva inculpatului A. cu suma de 4.478.449 RON iar în faza de cercetare judecătorească a fost menținută constituirea ca parte civilă. Prin decizia penală nr. 368/2020 Curtea de Apel Alba Iulia a condamnat pârâtul pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 4 din Legea nr. 241/2005 (conform căruia constituie infracțiune refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somație), fiind menținută soluția de achitare, dispusă prin sentința penală nr. 131/2019 pronunțată de Tribunalul Alba, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (conform căruia constituie infracțiune omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate). Acțiunea civilă formulată în cadrul procesului penal a fost lăsată nesoluționată. Prima instanță a respins acțiunea, reținând că între părți nu există un raport de drept civil delictual iar prejudiciul invocat de reclamantă reprezintă o creanță fiscală deținută de stat, în sensul art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, astfel încât raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia este un raport juridic de drept fiscal. Conform sentinței primei instanțe, împrejurarea că societatea în patrimoniul căreia s-a născut obligația de plată a creanței fiscale a fost radiată nu are ca efect transferul de drept al acestei obligații în patrimoniul pârâtului - persoană fizică, pentru a se putea reține în cauză, calitatea de debitor a pârâtului, în calitatea sa de "fost administrator". Motivând soluția de respingere a apelului, instanța a reținut că răspunderea revine persoanei juridice având calitatea de angajator, nefiind reglementată o răspundere civilă delictuală, personală și distinctă a administratorului societății pentru neîndeplinirea acestor obligații. În ceea ce privește răspunderea administratorului unei societăți cu răspundere limitată, instanța a reținut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar nu cu patrimoniul propriu al asociaților, și a analizat în acest sens dispozițiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 și cele ale art. 23 - 26 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Instanța de apel a considerat că răspunderea personală a administratorului unei societăți comerciale de tip societate cu răspundere limitată pentru neîndeplinirea obligațiilor instituite de lege în sarcina acesteia nu se poate stabili printr-o acțiune de drept comun în răspundere delictuală, ci potrivit dispozițiilor speciale care reglementează atât cazurile, cât și procedura specială aplicabilă în acest sens. Curtea de apel a concluzionat că "instanța de fond a respins corect acțiunea întrucât răspunderea pârâtului în calitate de administrator al societății cu răspundere limitată poate fi angajată față de terți în cadrul procedurilor speciale ale insolvenței sau după dizolvarea societății, ori prin decizie emisă de organul fiscal, și nu în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală." În atare condiții, rezultă că, deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, instanțele de fond nu au analizat în ce măsură, în raport cu situația de fapt dedusă judecății, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ci au expus argumente care vizează admisibilitatea căii procedurale alese de reclamant. Astfel, instanțele au considerat că răspunderea pârâtului nu poate fi angajată în cadrul acțiunii întemeiate pe această instituție juridică, ci pe căile reglementate prin dispozițiile speciale indicate în cuprinsul deciziei din apel. Aceste argumente nu se circumscriu însă unei soluționări pe fond a acțiunii. Respingerea acțiunii cu argumentul că partea avea la dispoziție un alt mijloc procesual pentru realizarea dreptului invocat relevă că, în realitate, acțiunea reclamantului, întemeiată pe normele de drept comun material și procedural, a fost considerată ca fiind inadmisibilă. În această situație, motivele de recurs prin care se critică această soluție, deși au fost încadrate de recurenta reclamantă în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., trebuie analizate prin prisma pct. 5 al aceluiași articol. Astfel, deși se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept material, instanțele nu au aplicat normele de drept material care au format temeiul juridic al acțiunii, considerând că răspunderea pârâtului putea fi angajată în cadrul procedurilor speciale ale insolvenței sau prin decizie emisă de organul fiscal. În consecință, motivele concrete de recurs prin care se critică o astfel de soluție se referă la calea procesuală aleasă pentru realizarea dreptului pretins, punând astfel în discuție o problemă de aplicare a unor norme de procedură. Admisibilitatea unei acțiuni civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, introdusă ca urmare a faptului că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, rezultă din dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. Potrivit acestora, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ. Concluzia se impune în considerarea obiectului acțiunii civile din procesul penal care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Așa fiind, în acest caz, instanța civilă este învestită cu judecata unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligațional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în fapta care a făcut obiectul acțiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată. Dacă fapta ilicită a fost sancționată ca infracțiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligații care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conținutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanța penală care judecă acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, cât și instanța civilă, de drept comun, care judecă acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală, au a aplica și regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanță în verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale. Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanța penală și, după caz, de instanța civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului din procesul penal, pârât în procesul civil, anume răspunderea civilă delictuală. În atare condiții, instanța civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., nu poate statua că acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) din C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale. Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecății nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispozițiile art. 1357 și următoarele din C. civ., ci un raport de drept fiscal, material și procedural, în considerarea dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 și ale Codului de procedură fiscală privind răspunderea administratorului, instanțele de fond au apreciat, în mod greșit, că reclamantul trebuia să utilizeze alte mijloace procesuale pentru realizarea dreptului pretins. Contrar celor statuate de instanța de apel, Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 19 din C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia reclamantul este îndreptățit să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei care a avut calitatea de inculpat în procesul penal în temeiul dispozițiilor art. 1349 și următoarele din C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ. Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat în săvârșirea unor fapte sancționate de legislația fiscală nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părții inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală. Dispozițiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanța civilă ca, de altminteri, și pentru instanța penală care judecă acțiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acțiunea, instanța are a evalua și a statua cu privire la întinderea prejudiciului. Concluzia se impune în considerarea particularității faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale, incriminată fiind ca infracțiune printr-o lege specială, Legea nr. 241/2005, care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat și care a avut drept consecință neplata unor datorii bugetare și prejudicierea, în acest mod, a bugetului de stat consolidat. În acest sens au fost și dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia menționată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța penală, soluționând acțiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală. Potrivit considerentelor hotărârii, soluția s-a impus în considerarea faptului că infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, situație în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal și Codul de procedură fiscală. Aceste acte normative guvernează o formă particulară de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 -21.9). Rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal. Astfel, decizia în interesul legii nu sprijină concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greșit instanțele de fond au respins acțiunea în despăgubire dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 - 1359 din C. civ., ale art. 192 - 194 din C. proc. civ. și ale art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., pentru motive care se subsumează chestiunii admisibilității unei astfel de acțiuni. În consecință, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va proceda la judecata acțiunii deduse judecății, admisibilă în raport de temeiurile de drept invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie cu privire la condițiile în care normele de drept material prevăzute de legile fiscale pot fi aplicate raportului juridic civil de despăgubire, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant.