ÎCCJ, Decizia nr. 94/2025

Asupra recursului;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 2689 din 14 decembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/1/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A împotriva deciziei civile nr. 432 R din 11 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2/2022.

Astfel, instanța de revizuire a constatat că hotărârile judecătorești invocate de revizuentă nu sunt contradictorii deoarece, în primul rând, cele două hotărâri vizează cereri cu obiect distinct, fiind pronunțate soluții diferite referitoare la instituții juridice diferite, ceea ce exclude contradictorialitatea susținută de revizuentă, iar, în al doilea rând, hotărârile invocate ca fiind contradictorii au fost pronunțate în cadrul aceluiași litigiu.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs revizuenta A, înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/1/2024.

Prin memoriul de recurs, recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire.

Prin cererea de recurs, recurenta-revizuentă susține că în cauză sunt întrunite condițiile reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că în mod nelegal instanța a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire nesocotind astfel principiul constituțional de supunere a judecătorilor în fața legii și al legalității reglementat de art. 7 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, invocă încălcarea principiului legalității și a dreptului de acces la instanță, a dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO și a art. 6 C. proc. civ.

Totodată, instanța de revizuire a ignorat, în opinia recurentei-revizuente, incidența în cauză a prevederilor art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum au fost modificate prin Legea nr.  310/2018. Astfel, instanța de revizuire nu a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat aplicabil cauzei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, deoarece din completul  de judecată care a pronunțat decizia nr. 310/2019 asupra recursului în dosarul nr. x/301/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, a făcut parte și domnul judecător B, care era, astfel, incompatibil să judece aceeași pricină și în revizuire.

Recurenta învederează că, în mod greșit, instanța nu a examinat și nu s-a pronunțat asupra motivului de revizuire invocat prin completarea cererii de revizuire, despre care afirmă că a fost depusă în termenul de declarare a revizuirii.

Prin cererea de recurs se susține că în decizia atacată au fost inserate unele considerente suplimentare și ipotetice, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. Astfel, arată că, în mod nelegal, instanța de revizuire, a respins cererea ca inadmisibilă, fără a cerceta fondul revizuirii, însă, în motivare, instanța de revizuire a reținut considerente referitoare la fondul cauzei.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 6 C. proc. civ.

Intimatul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de recurs, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Recurenta A a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepției tardivității deoarece recursul a fost formulat în termen.

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr.  310/2018 – care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018 – a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 C. proc. civ. din 2010, „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”; (iii) prezentul dosar a fost început la 26 iunie 2015, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr.  310/2018, începând cu 21 decembrie 2018.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a concluzionat în sensul că  recursul este admisibil în principiu.

Prin Încheierea din 10 martie 2025, completul de filtru a analizat raportul și a dispus comunicarea acestuia către părți. Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor atașate la filele 36-39 ale dosarului.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Se reține că în cauză a fost întocmit raport, prin care s-a arătat că prin cererea de recurs au fost formulate critici încadrabile în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat.

Prin cererea de recurs se susține că decizia a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale motivat, în primul rând, de faptul că din compunerea completului de judecată care a soluționat revizuirea a făcut parte un judecător incompatibil absolut și, în al doilea rând, deoarece completul care a pronunțat decizia recurată nu a avut o perspectivă juridică unitară asupra conținutului și incidenței art. 6 din CEDO în componenta sa privind independența judecătorului și imparțialitatea sa subiectivă.

Înalta Curte reține faptul că rațiunea instituirii cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. a fost aceea de a interzice judecătorului să-și controleze propria hotărâre, caz în care procesul ar fi lipsit de garanția efectuării unui control judiciar obiectiv, ceea ce nu este cazul în speță deoarece, soluționând cererea de abținere, instanța a constatat că  nu s-a făcut dovada existenței unor motive de natură să afecteze imparțialitatea judecătorului pentru a se pronunța asupra cererii de revizuire sau că acesta și-a spus părerea în pricina care s-a judecat.

Astfel, analiza legalității aspectelor soluționate prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat nu a presupus, în faza soluționării cererii de revizuire, o reevaluare de către judecătorul cauzei a propriilor dezlegări în conformitate cu cele statuate prin decizia civilă nr. 310 din 11 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/301/2015, în condițiile în care a respins ca tardiv declarat de recurenta-reclamantă A împotriva deciziei civile nr. 648A din 20 februarie 2017 și împotriva încheierii de ședință din data de 10 aprilie 2017, iar cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 310 din 11 aprilie 2019 a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea unei condiții speciale de exercitare a căii extraordinare de atac.

De asemenea, instanța de recurs va respinge susținerile referitoare la independența judecătorului și imparțialitatea sa subiectivă, reținând că simpla percepție subiectivă a autoarei cererii de recuzare, nesusținută de probe concludente și pertinente, nu este suficientă pentru a demonstra incidența situațiilor de incompatibilitate reglementate de normele procedurale menționate.

Referitor la imparțialitatea magistratului, care constituie una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil, în jurisprudența Curții Constituționale s-au reținut următoarele:

„Reiterând jurisprudența sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragraful 17), precum și pe cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a arătat că imparțialitatea magistratului, drept garanție a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie apreciată într-un dublu sens: subiectiv și obiectiv. Demersul subiectiv tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, care este prezumată până la proba contrară. Demersul obiectiv are drept scop să determine dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni relative la o eventuală lipsă de imparțialitate.

De asemenea, Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 604 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 22 octombrie 2020, paragraful 21). Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură sau de un asemenea grad indică lipsa imparțialității tribunalului (Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Morice împotriva Franței, paragraful 77). Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54).” (Decizia Curții Constituționale nr. 556 din 17 noiembrie 2022, paragrafele 25-26).

Prin urmare, având în vedere cele reținute mai sus, dar și faptul că din formularea unei cereri de abținere de către un membru al completului nu conduce automat la concluzia că acesta este incompatibil, din moment ce un alt complet de judecată a soluționat cererea și a concluzionat că nu sunt incidente situațiile de incompatibilitate, Înalta Curte va respinge susținerile referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și acest motiv de casare este nefondat.

Se reține că acest motiv de recurs vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, care reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de către autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă este conformă dispozițiilor procedurale incidente.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Condiția contrarietății de hotărâri vizează acele hotărâri care în dispozitivul lor cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire și care au fost pronunțate în procese diferite, ea nefiind îndeplinită în situația în care soluțiile contrare au fost pronunțate în aceeași cauză.

Instanța supremă reiterează că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătorești să fie pronunțate în dosare diferite; să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că posibilitatea de a cere revizuirea unei hotărâri, atunci când există hotărâri potrivnice, este supusă, printre altele, condiției ca aceasta să fie dată în aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, acestea fiind elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat.

Prin sintagma „aceeași pricină” se înțelege întrunirea condiției triplei identități cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat al celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Textul nu este aplicabil dacă prin hotărârile invocate nu s-au soluționat cereri de chemare în judecată diferite, ci ele au fost pronunțate în cadrul aceluiași proces, în faze sau cicluri procesuale diferite; aceasta deoarece, în cadrul aceluiași proces nu se poate ajunge la hotărâri potrivnice, întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final o singură hotărâre pune capăt judecății.

Se reține că prin încheierea din data de 25 octombrie 2018, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a soluționat acest incident procedural și a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la admisibilitate, sesizând Curtea Constituțională.

A doua hotărâre judecătorească vizată, decizia civilă nr. 432R din 11 mai 2023 a fost pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, în cadrul aceluiași proces, dar într-un alt stadiu procesual, ca urmare a formulării unei cereri de revizuire, în care instanța a respins calea extraordinară de atac, ca fiind tardiv formulată.

Așadar, analizând hotărârile pe care revizuenta le consideră contrare în cadrul motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că această condiție de admisibilitate a cererii nu este îndeplinită, întrucât contrarietatea vizează două hotărâri judecătorești vizează cereri cu obiect distinct, fiind pronunțate soluții diferite la instituții juridice, ceea ce exclude contradictorialitatea susținută de revizuentă.

Prin urmare, în cauză nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect instanța de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) C. proc. civ., a respins cererea de revizuire.

Se observă că, în realitate, prin criticile formulate, recurenta tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce ar aduce atingere principiului res judicata, a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

Totodată, în cauza de față nu poate fi reținută nici incidența motivului de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată existența raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și, în plus, considerentele dezvoltate de instanța de revizuire sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Astfel, de principiu, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt și de drept pentru care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Simplul fapt că acele considerente expuse de instanța de revizuire nu concordă modului în care partea recurentă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu celelalte motive de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către instanța respectivă a dreptului procesual.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, vicii de legalitate care nu se confirmă însă în cauza de față.

Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010)”.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A împotriva deciziei nr. 2689 din 14 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, în dosarul nr. x/1/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2025.