ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2936/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2936/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1735 din 05 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R.V. SA, a admis în

parte acțiunea reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

la plata către reclamante a sumei de 2.873,37 RON, reprezentând contravaloarea

ratelor achitate conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997, a respins

celelalte pretenții ale reclamantelor ca neîntemeiate, a respins cererea de

chemare în garanție, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata către

reclamante a sumei de 1.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 3760 din 4 iunie 2003, irevocabilă prin decizia civilă nr. 276 din 24

februarie 2005 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare din 5 mai 1997.

În drept, au fost avute

în vedere dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, având

în vedere obiectul cererii deduse judecății și temeiul de drept în baza căruia această

cerere a fost formulată, tribunalul a analizat această excepție în raport de dispozițiile

prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții legale

conferă calitate procesuală pasivă pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, această

instituție fiind cea care restituie prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Conform concluziilor raportului

de expertiză efectuat în cauză, valoarea actualizată a ratelor achitate de reclamante

în perioada 16 ianuarie 1997-31 octombrie 2008, este de 2.873,37 RON.

Referitor la cererea de

chemare în garanție, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată

și a respins-o, întrucât dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 stabilesc

obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui foștilor chiriași prețul

actualizat plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, ce au fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

aceste dispoziții nefăcând nicio precizare cu privire la comisionul de 1% ce a fost

încasat.

În ceea ce privește pretențiile

solicitate de reclamante în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 1/2009, ce reprezintă restituirea prețului de piață al imobilului

în litigiu, tribunalul a constatat că aceste pretenții sunt neîntemeiate. Aceste

dispoziții legale stabilesc dreptul proprietarilor de a primi prețul de piață al

imobilelor ce au constituit obiectul contractelor de vânzare-cumpărare pe care aceștia

le-au încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Din hotărârile judecătorești

prin care a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, tribunalul

a reținut că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, ci, dimpotrivă, el a fost încheiat cu fraudarea legii, astfel încât

cererea reclamantelor nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia nr. 39 A

din 02 februarie 2012, Curtea de Apel București, a respins apelul pârâtului, a admis

apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul

la plata sumei de 7.622 RON, reprezentând preț reactualizat (capital + dobândă),

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a obligat pârâtul să plătească către

apelantele-reclamante suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esență, au fost avute

în vedere aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.

Referitor la calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, s-a reținut că, prin dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul

chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate,

la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în

astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de

la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate

fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală,

norma generală, în speță, dreptul compun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului

pentru evicțiune.

Dată fiind existența acestei

dispoziții legale care indică expres subiectul pasiv din raportul juridic civil

dedus judecății, este lipsit de relevanță faptul că Ministerul Finanțelor Publice

este terț față de contract.

În ce privește comisionul

de 1%, din prețul achitat de cumpărător, restituirea acestuia este de asemenea în

sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, care nu face nicio distincție, referindu-se la preț în general.

De altfel, din perspectiva

societăților de administrare a imobilelor, comisionul reprezintă plata serviciului

prestat în favoarea statului, constând în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Întrucât pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice este în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

acesta a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la apelul reclamantelor,

Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 3670 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei

sectorului 1 București, s-a admis cererea reclamantelor și s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 mai 1997, s-a reținut că s-a

cunoscut la momentul încheierii faptul că apartamentul ce făcea obiectul vânzării

fusese naționalizat în mod abuziv, iar urmașii foștilor proprietari formulaseră

cereri de restituire.

Întrucât contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în

mod corect prima instanță a reținut că reclamantele au dreptul de a obține numai

restituirea prețului actualizat plătit, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, iar nu restituirea prețului de piață al imobilelor.

Având în vedere că obligația

de restituire a prețului actualizat își are ca fundament juridic în principiul restitutio

în integrum ce guvernează efectele nulității, chiar dacă legea nu a prevăzut restituirea

sumei achitate cu titlu de dobândă în mod distinct, pe baza acestui principiu general

de drept civil se impune o interpretare extensivă a noțiunii de „preț”. Obligația

de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul implică nu numai

restituirea acelor părți din rate care reprezintă prețul, ci și a acelor părți din

rate care reprezintă dobânda, deoarece pentru întreaga sumă de bani a intervenit

o îmbogățire fără justă cauză a pârâtului.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs (I) pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, și (II) reclamantele B.C.

și C.A.S.F., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

(I) Recursul pârâtului

a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a susținut că în mod greșit instanța de apel

a apreciat că, în cauză, are calitate procesuala pasiva Ministerul Finanțelor Publice,

stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile

contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului este terț fata de acesta, având

doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate

de Primăria Municipiului București.

Deși s-a reținut că obligația

de plata ar fi întemeiata pe răspunderea pentru evicțiune, nu este justa o astfel

de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., întrucât obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor

nulității actelor juridice.

Prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa

se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice.

S-a susținut totodată

că novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132

C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința de a o face trebuind sa rezulte

evident din act (art. 1130 C. civ.).

În mod greșit s-a reținut

referitor la restituirea comisionului de 1% că aceasta este în sarcina pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care

nu face nici o distincție, referindu-se la preț în general.

Instanța de apel, în condițiile

în care a menținut obligația de plata a Ministerului Finanțelor Publice la plata

prețului reactualizat, trebuia sa admită cererea de chemare în garanție formulata

de Ministerul Finanțelor Publice împotriva paratei SC R.V. SA, precum și obligarea

acesteia la plata inclusiv a comisionului încasat cu prilejul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare.

Criticabila este hotărârea

din apel și în ceea ce privește obligația de plata a cheltuielilor de judecata în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor

Publice nu a dat dovada de rea-credința, nu se face vinovat de declanșarea litigiului

și, prin urmare, nu poate fi acționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor

de judecata. Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila,

potrivit art. 274 din C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibila

obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

(I) Recursul reclamantelor

a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul art. 304

pct. 9 din C. proc. civ., s-a susținut că restituirea prețului trebuie să se facă

în conformitate cu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată

de Legea nr. 1/2009, și în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, potrivit

art. 1341 și urm. C. civ., prin acordarea sporului de valoare dobândit de apartament

de la momentul cumpărării până la momentul producerii evicțiunii.

În urma rămânerii irevocabile

a sentinței civile nr. 1056 din 13 septembrie 2006 a Tribunalului București, reclamantele

au fost evinse în dreptul lor de proprietate asupra apartamentului.

Sporul de valoare dobândit

de bun între momentul cumpărării bunului și momentul producerii evicțiunii a fost

stabilit în cauză de expert H.E., ca fiind în sumă de 577.000 RON, mai puțin prețul

actualizat plătit pentru apartament.

În subsidiar, s-a solicitat

ca restituirea prețului să se facă la valoarea de piață a apartamentului.

Recurenții-reclamanți

au susținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii

nr. 112/1995 s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor legale impuse. Astfel,

reclamanții au dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Recursurile sunt nefondate.

(I) Critica referitoare

la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, nu poate fi primită în condițiile în care cererea de chemare în judecată

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

și nu pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care reglementează răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune.

Potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009,

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Având în vedere obiectul

și temeiul juridic al cererii deduse judecății, dar și dispozițiile art. 129

alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile judecătorul hotărăște

numai asupra obiectului cererii deduse judecății, în mod corect instanța s-a învestit

în condițiile legii speciale care statuează în termeni foarte clari cu privire la

persoana obligată la restituirea prețului.

Nu pot fi primite susținerile

recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune

și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus

derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

Legea nr. 10/2001 (lege

specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de

piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele

și pe seama statului debitor a obligației de restituire, aceste prevederi legale

având prioritate de aplicare.

Susținerile referitoare

la novațiune și la condițiile acesteia nu pot fi primite, față de dispozițiile exprese

și explicite ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare la

comisionul de 1%, din prețul achitat de cumpărător, s-a apreciat corect că acesta

este în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, care nu face nicio distincție, referindu-se la preț în

general.

De altfel, comisionul

de 1% încasat de SC H.N. SA a reprezentat plata serviciilor realizate de această

instituție în calitate de unitate specializată în vânzare și de mandatar al vânzătorului,

Municipiul București, prin Primarul General.

Câtă vreme unitatea deținătoare

și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar contractul de prestări servicii nu

a fost reziliat sau desființat, subzistă temeiul deținerii acestei sume, chematul

în garanție neputând fi obligat la restituirea ei.

Critica referitoare la

plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, întrucât, în circumstanțele

cauzei pendinte-pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a restitui prețul

actualizat, punându-le pe reclamante în situația de a solicita pronunțarea unei

hotărâri judecătorești și, implicit, de a efectua cheltuieli în legătură cu desfășurarea

procesului - culpa procesuală este temeinic justificată, astfel că în mod legal

partea a fost obligată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor

de judecată.

(II) Criticile recurentelor-reclamante

nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea sistematică

a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3), respectiv art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că

sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp

ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea

Legii nr. 112/1995 și au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul doar la restituirea prețului actualizat al imobilelor.

Există așadar o diferență

de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost

anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care nu au fost anulate.

În privința contractelor

de vânzare-cumpărare care au fost desființate în urma admiterii unei acțiuni în

anulare, ca efect al nulității actul juridic civil, acesta este lipsit de efectele

contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cum efectele actului juridic

civil sunt drepturile și obligațiile părților, iar una din obligații este cea a

vânzătorului de garanție pentru evicțiune, rezultă că, din momentul constatării

intervenirii sancțiunii nulității, nu mai operează nici această garanție a vânzătorului.

Cu alte cuvinte, nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare este incompatibilă cu existența obligației de

garanție pentru evicțiune.

Pe de altă parte, unul

din principiile efectelor nulității este cel al repunerii părților în situația anterioară

încheierii actului, care impune restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului

anulat, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză sau al unei plăți nedatorate.

Ca atare, în cazul constatării

nulității unui contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul are dreptul doar la restituirea

prestației sale, care este prețul.

În raport de aceste considerente,

instanța fondului a constatat corect că reclamantele sunt îndreptățite să le fie

restituită contravaloarea ratelor de preț achitate conform contractului de vânzare-cumpărare

din 5 mai 1997, având în vedere că acest contract a fost desființat prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Susținerea recurentelor-reclamante

conform căreia încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea

tuturor condițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, întrucât hotărârea

judecătorească obținută în procesul anterior a consemnat în termeni foarte clari

fraudarea legii ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Pe cale de consecință,

s-a apreciat corect că reclamantele nu pot pretinde despăgubiri la valoarea reală

de piață, ci doar prețul reactualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile reclamantelor și al

pârâtului, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantele B.C. și C.A.S.F. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București

împotriva deciziei nr. 39 A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.