ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2936/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1735 din 05 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R.V. SA, a admis în parte acțiunea reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 2.873,37 RON, reprezentând contravaloarea ratelor achitate conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997, a respins celelalte pretenții ale reclamantelor ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 1.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3760 din 4 iunie 2003, irevocabilă prin decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1997. În drept, au fost avute în vedere dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere obiectul cererii deduse judecății și temeiul de drept în baza căruia această cerere a fost formulată, tribunalul a analizat această excepție în raport de dispozițiile prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții legale conferă calitate procesuală pasivă pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, această instituție fiind cea care restituie prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea actualizată a ratelor achitate de reclamante în perioada 16 ianuarie 1997-31 octombrie 2008, este de 2.873,37 RON.

Referitor la cererea de chemare în garanție, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată și a respins-o, întrucât dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 stabilesc obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui foștilor chiriași prețul actualizat plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ce au fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, aceste dispoziții nefăcând nicio precizare cu privire la comisionul de 1% ce a fost încasat. În ceea ce privește pretențiile solicitate de reclamante în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ce reprezintă restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că aceste pretenții sunt neîntemeiate.

Aceste dispoziții legale stabilesc dreptul proprietarilor de a primi prețul de piață al imobilelor ce au constituit obiectul contractelor de vânzare-cumpărare pe care aceștia le-au încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Din hotărârile judecătorești prin care a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, tribunalul a reținut că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci, dimpotrivă, el a fost încheiat cu fraudarea legii, astfel încât cererea reclamantelor nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin decizia nr. 39 A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel București, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 7.622 RON, reprezentând preț reactualizat (capital + dobândă), a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a obligat pârâtul să plătească către apelantele-reclamante suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În esență, au fost avute în vedere aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, s-a reținut că, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală, norma generală, în speță, dreptul compun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Dată fiind existența acestei dispoziții legale care indică expres subiectul pasiv din raportul juridic civil dedus judecății, este lipsit de relevanță faptul că Ministerul Finanțelor Publice este terț față de contract. În ce privește comisionul de 1%, din prețul achitat de cumpărător, restituirea acestuia este de asemenea în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu face nicio distincție, referindu-se la preț în general. De altfel, din perspectiva societăților de administrare a imobilelor, comisionul reprezintă plata serviciului prestat în favoarea statului, constând în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Întrucât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., acesta a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată. Referitor la apelul reclamantelor, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 3670 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a admis cererea reclamantelor și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 mai 1997, s-a reținut că s-a cunoscut la momentul încheierii faptul că apartamentul ce făcea obiectul vânzării fusese naționalizat în mod abuziv, iar urmașii foștilor proprietari formulaseră cereri de restituire. Întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în mod corect prima instanță a reținut că reclamantele au dreptul de a obține numai restituirea prețului actualizat plătit, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu restituirea prețului de piață al imobilelor.

Având în vedere că obligația de restituire a prețului actualizat își are ca fundament juridic în principiul restitutio în integrum ce guvernează efectele nulității, chiar dacă legea nu a prevăzut restituirea sumei achitate cu titlu de dobândă în mod distinct, pe baza acestui principiu general de drept civil se impune o interpretare extensivă a noțiunii de „preț”. Obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul implică nu numai restituirea acelor părți din rate care reprezintă prețul, ci și a acelor părți din rate care reprezintă dobânda, deoarece pentru întreaga sumă de bani a intervenit o îmbogățire fără justă cauză a pârâtului. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, și (II) reclamantele B.C.

și C.A.S.F., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: (I) Recursul pârâtului a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că, în cauză, are calitate procesuala pasiva Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului este terț fata de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Deși s-a reținut că obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea pentru evicțiune, nu este justa o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice. S-a susținut totodată că novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.).

În mod greșit s-a reținut referitor la restituirea comisionului de 1% că aceasta este în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care nu face nici o distincție, referindu-se la preț în general. Instanța de apel, în condițiile în care a menținut obligația de plata a Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat, trebuia sa admită cererea de chemare în garanție formulata de Ministerul Finanțelor Publice împotriva paratei SC R.V. SA, precum și obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Criticabila este hotărârea din apel și în ceea ce privește obligația de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea-credința, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi acționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 din C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibila obligarea la plata cheltuielilor de judecata. (I) Recursul reclamantelor a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Pe temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a susținut că restituirea prețului trebuie să se facă în conformitate cu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată de Legea nr. 1/2009, și în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, potrivit art. 1341 și urm. C. civ., prin acordarea sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul cumpărării până la momentul producerii evicțiunii.

În urma rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1056 din 13 septembrie 2006 a Tribunalului București, reclamantele au fost evinse în dreptul lor de proprietate asupra apartamentului. Sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării bunului și momentul producerii evicțiunii a fost stabilit în cauză de expert H.E., ca fiind în sumă de 577.000 RON, mai puțin prețul actualizat plătit pentru apartament. În subsidiar, s-a solicitat ca restituirea prețului să se facă la valoarea de piață a apartamentului. Recurenții-reclamanți au susținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor legale impuse. Astfel, reclamanții au dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recursurile sunt nefondate. (I) Critica referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi primită în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Având în vedere obiectul și temeiul juridic al cererii deduse judecății, dar și dispozițiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile judecătorul hotărăște numai asupra obiectului cererii deduse judecății, în mod corect instanța s-a învestit în condițiile legii speciale care statuează în termeni foarte clari cu privire la persoana obligată la restituirea prețului. Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor a obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare. Susținerile referitoare la novațiune și la condițiile acesteia nu pot fi primite, față de dispozițiile exprese și explicite ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Critica referitoare la comisionul de 1%, din prețul achitat de cumpărător, s-a apreciat corect că acesta este în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu face nicio distincție, referindu-se la preț în general.

De altfel, comisionul de 1% încasat de SC H.N. SA a reprezentat plata serviciilor realizate de această instituție în calitate de unitate specializată în vânzare și de mandatar al vânzătorului, Municipiul București, prin Primarul General. Câtă vreme unitatea deținătoare și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar contractul de prestări servicii nu a fost reziliat sau desființat, subzistă temeiul deținerii acestei sume, chematul în garanție neputând fi obligat la restituirea ei. Critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte-pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a restitui prețul actualizat, punându-le pe reclamante în situația de a solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești și, implicit, de a efectua cheltuieli în legătură cu desfășurarea procesului - culpa procesuală este temeinic justificată, astfel că în mod legal partea a fost obligată, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., la plata cheltuielilor de judecată. (II) Criticile recurentelor-reclamante nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3), respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 și au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul doar la restituirea prețului actualizat al imobilelor.

Există așadar o diferență de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care nu au fost anulate. În privința contractelor de vânzare-cumpărare care au fost desființate în urma admiterii unei acțiuni în anulare, ca efect al nulității actul juridic civil, acesta este lipsit de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cum efectele actului juridic civil sunt drepturile și obligațiile părților, iar una din obligații este cea a vânzătorului de garanție pentru evicțiune, rezultă că, din momentul constatării intervenirii sancțiunii nulității, nu mai operează nici această garanție a vânzătorului.

Cu alte cuvinte, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este incompatibilă cu existența obligației de garanție pentru evicțiune. Pe de altă parte, unul din principiile efectelor nulității este cel al repunerii părților în situația anterioară încheierii actului, care impune restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză sau al unei plăți nedatorate. Ca atare, în cazul constatării nulității unui contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul are dreptul doar la restituirea prestației sale, care este prețul. În raport de aceste considerente, instanța fondului a constatat corect că reclamantele sunt îndreptățite să le fie restituită contravaloarea ratelor de preț achitate conform contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1997, având în vedere că acest contract a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Susținerea recurentelor-reclamante conform căreia încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea tuturor condițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, întrucât hotărârea judecătorească obținută în procesul anterior a consemnat în termeni foarte clari fraudarea legii ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare. Pe cale de consecință, s-a apreciat corect că reclamantele nu pot pretinde despăgubiri la valoarea reală de piață, ci doar prețul reactualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va respinge recursurile reclamantelor și al pârâtului, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele B.C. și C.A.S.F. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 39 A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.