ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2026

Ședința publică din data de 19 februarie 2026

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin precizările din 02 septembrie 2021, reclamanta și-a întemeiat capătul doi de cerere pe dispozițiile art. 1349 C. civ.

Prin încheierea de ședința din 01 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a capătului 1 de cerere în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Totodată, a dispus disjungerea capătului 2 de cerere și formarea unui nou dosar.

Prin sentința civilă nr. 2473 din 25.10.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă 1200 din 14.05.2024, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a admis cererea de completare a sentinței 2473 din 25 octombrie 2022 formulată de pârâtă, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 13.000 cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1422 din 10 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, s-a respins apelul reclamantei ca nefondat.

De asemenea, a fost obligată apelanta la plata sumei de 2.000 RON către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost redus.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, întrucât a reținut inexistența faptei ilicite în sarcina pârâtei, constând în introducerea abuzivă a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a reținut că, în temeiul contractului de închiriere încheiat între părți, intimata a emis două facturi proforme în baza cărora a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, întrucât contractul nu conține vreo clauză prin care să se prevadă posibilitatea emiterii de facturi proforme.

Mai mult, recurenta a susținut că intimata a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că facturile proforme nu pot constata o creanță certă, lichidă și exigibilă pentru a putea solicita deschiderea procedurii insolvenței.

În opinia recurentei instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 147 din Constituția României, deoarece a ignorat interpretarea dispozițiilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cuprinse în decizia nr. 688 din 8 noiembrie 2018 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat asupra rolului cauțiunii stabilite de judecătorul sindic în cauzele având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței. În acest sens, s-a subliniat faptul că judecătorul sindic a stabilit cauțiunea datorată încercând să descurajeze un demers abuziv.

Or, instanța de apel în mod eronat a stabilit că cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de pârâtă nu este abuzivă.

Instanța de apel avea obligația de a analiza oportunitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, întrucât aceasta ar fi fost respinsă, fiind formulată în baza unor facturi proforme, care nu au nicio valoare contabilă sau juridică.

În continuare, recurenta a prezentat actele efectuate în dosarul de insolvență pentru justificarea relei-credințe a pârâtei în depunerea și susținerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Totodată, în justificarea caracterului abuziv al cererii de deschidere a procedurii insolvenței, recurenta a indicat jurisprudență relevantă.

Potrivit recurentei, pârâta a urmărit producerea unui rezultat vătămător părții adverse în condițiile în care demersul său procesual nu putea fi admis, iar rezultatul vătămător a constat în încercarea de a obține achitarea unei sume nedatorate.

S-a mai arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și legătura de cauzalitate să fie prezumate. Despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată.

Cauza a fost înregistrată la 06 martie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 15 octombrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 19 februarie 2026.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate că recurenta tinde a releva aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ., precum și a art. 147 din Constituția României prin raportare la dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 688 din 8 noiembrie 2018 a Curții Constituționale, în realitate aceasta solicită reanalizarea probatoriului din dosarul în care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței pentru a se stabili că prin facturile proforme emise de pârâtă nu se poate constata caracterul cert, lichid și exigibil al creanței.

De asemenea, în susținerea criticilor privind reaua-credință a intimatei în depunerea și susținerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, recurenta a prezentat situația de fapt și parcursul procesual al dosarului de insolvență.

Prin urmare, instanța supremă constată că recurenta solicită reaprecierea situației de fapt prin reanalizarea probelor administrate în dosarul de insolvență, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt supune analizei criticile de nelegalitate ale deciziei atacate conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici criticile privind dovedirea prejudiciului moral prin proba faptei ilicite și evaluarea acestuia de către instanță nu pot fi primite, întrucât, sub un prim aspect, în cauză, s-a stabilit inexistența faptei ilicite constând în acțiunea pârâtei de a introduce cu rea-credință o cerere de deschidere a procedurii insolvenței recurentei. În al doilea rând, recurenta nu a dovedit că prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței s-ar fi vătămat reputația acesteia în relația cu partenerii contractuali.

Mai mult, aceste critici vizează în realitate tot aspectele de netemeinicie a deciziei atacate prin reanalizarea situației de fapt, chestiuni ce nu pot forma obiect al controlului instanței de recurs.

În consecință, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzătoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În același timp, se constată că nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, apte a fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1422 din 10 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs, Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 7.140 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 28 aprilie 2025 emisă de Cabinet de Avocat C. și extrasul emis de D. din 30 aprilie 2025.

În consecință, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 7.140 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1422 din 10 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 7.140 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2026.