ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1897/2025

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar, decizia și încheierea atacate, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 14.04.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (în continuare, "A.N.L."), solicitând:

Prin sentința civilă nr. 536/19.03.2024, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, A. a promovat apel.

Prin încheierea din 23.09.2024, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de A. împotriva membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 1321/30.09.2024, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a admis apelul, a anulat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile deduse judecății prin intermediul capătului doi de cerere și a trimis cauza primei instanțe în vederea judecării acestui capăt;

- a menținut celelalte dispoziții.

Prin decizia civilă nr. 488/20.03.2025, aceeași instanță a respins ca nefondate cererea de lămurire, respectiv de completare dispozitiv formulate de A. cu privire la decizia civilă nr. 1321/30.09.2025.

Împotriva deciziei civile nr. 1321/30.09.2024, A.N.L. a promovat recurs principal, iar A. recurs incident împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 23.09.2024.

Prin memoriul de recurs principal, recurenta-pârâtă a solicitat casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat, respectiv că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; s-a prevalat astfel de motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, cu privire la motivul de apel admis de către instanța devolutivă de control, a afirmat că, prin deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2019 - nr. y/08.05.2017 și nr. w/07.04.2020 ale Curții de Apel București și nr. 1973/05.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -, căile de atac promovate de aceasta au fost respinse, astfel că statuarea potrivit căreia termenul convenit pentru finalizarea lucrărilor a expirat la 31.05.2012 a intrat sub incidența puterii de lucru judecat.

Prin urmare, pentru perioada anterioară acestei date, recurenta-reclamantă nu putea formula nicio pretenție în legătură cu locuința, deoarece dreptul de a le solicita nu era născut.

În opinia recurentei-pârâte, în condițiile în care A. a convenit în mod exclusiv cu constructorul ca termenul de predare a locuinței să fie 31.05.2012, în mod cert, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru orice pretenție în legătură cu locuința a început să curgă de la acea dată și nu anterior.

În continuare, a afirmat că prejudiciul a devenit determinabil la momentul la care trebuia predată locuința.

Finalmente, contrar raționamentului instanței de apel, a susținut că nu se poate reține un termen anterior lui 31.05.2012, câtă vreme intimata-reclamantă, prin încheierea actului adițional nr. x la contractul de construire nr. x/29.08.2007, a convenit exclusiv cu constructorul ca locuința să fie predată la acea dată, fiind rezultatul propriei manifestări de voință a acesteia.

Prin cererea înaintată la dosar la 16.07.2025, A. a solicitat prelungirea termenului de depunere a întâmpinării la recursul principal, respectiv de promovare a recursului incident, motivat de complexitatea dosarului, respectiv de împrejurarea că recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 488/20.03.2025 ar trebui soluționat cu prioritate.

Prin memoriul de recurs incident, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., cu referire la soluția pronunțată în privința capătului trei de cerere, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar, într-un prim subsidiar, în situația în care se va aprecia că se impune trimiterea spre rejudecare la instanța de apel, casarea și a încheierii din 23.09.2024, iar, într-un al doilea subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința constatări ca nefiind prescrise pretențiile solicitate prin intermediul acestui capăt de cerere, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor etapelor procesuale și sancționarea acesteia pentru susținerile false privind îndeplinirea obligațiilor asumate prin actul adițional la contract și care au indus în eroare instanțele devolutive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, printr-o primă critică, a afirmat că nu existau elemente noi care să permită rejudecarea excepțiilor față de autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2019, deoarece raporturile dintre părți au fost stabilite definitiv prin decizia instanței supreme nr. 1973/05.10.2021, respectiv că instanța de apel a interpretat în mod eronat efectul negativ al autorității de lucru judecat și a omis efectul pozitiv, cu consecința menținerii în mod nelegal a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Printr-o a doua critică, a reproșat instanței devolutive de control interpretarea dată pretențiilor deduse judecății, susținând că statuarea potrivit căreia A.N.L. nu este creditorul obligației de a face contravine celor stabilite în dosarul nr. x/2019, pârâta fiind în continuare împuternicită a-i administra creditul ipotecar contractat.

Potrivit recurentei-reclamante, apărările formulate în cadrul dosarului menționat reprezentau punctul de pornire în analiza pretențiilor din litigiul pendinte, având în vedere că repararea daunelor cauzate din culpa părții adverse pentru perioada 22.10.2009-31.05.2022 se referă la situații identice iar daunele au caracter continuu.

Printr-o altă critică, a susținut că instanța de apel a respins în mod nejustificat probele solicitate de aceasta și care aveau menirea de a dovedi faptul că imobilul nu este nici în prezent racordat la utilități.

În continuare, a afirmat că în dosarul sus-menționat se regăsesc dovezi care justifică pretențiile solicitate în prezenta pricină - demersul acesteia din luna martie 2012 de revocare a mandatului acordat A.N.L., blocajele din perioada 2008-2009 datorate litigiilor privind retrocedarea terenurilor aferente loturilor, expertizele realizate pentru perioada 2009-2012, demersurile efectuate de A.N.L. pentru perioada 2006-2018, litigiile disputate cu privire la lipsa de folosință/locuințe rămase neconstruite/lipsa utilităților, actul adițional la contractul de construire impus de către A.N.L. -, că pârâta nu a demonstrat contrariul, ci s-a limitat la aceleași apărări privind obligația sa de diligență, precum și că instanța o omis dezbaterile referitoare la absența procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

În altă ordine de idei, a susținut că instanța devolutivă de control nu a motivat de ce demersurile efectuate de către A.N.L. către constructori și semnatarii convenției MM nr. 1909/2004 nu erau utile cauzei, nu a avut în vedere răspunsul la întâmpinare și notele scrise formulate de aceasta, prin care a arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin actele de recunoaștere săvârșite de către pârâtă și reprezentanții acesteia, precum și că nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată.

După redarea unor ample convingeri privind discriminarea acesteia de către ambele instanțe devolutive și a unor considerente teoretice referitoare la efectul devolutiv al apelului, a precizat că raționamentul necesar soluționării capătului trei de cerere presupunea analiza unor aspecte esențiale, precum obligația A.N.L. de a realiza Cartierul Henri Coandă, nedovedirea sumelor utilizate din creditul său, cu consecința prezumției că lucrările nu au fost executate, culpa A.N.L. și obligația de a repara prejudiciile cauzate și de a preda "la cheie" locuința, respectiv susținerile false prin care pârâta a afirmat că și-ar fi îndeplinit obligațiile aferente actului adițional la contractul de construire.

Nu în ultimul rând, cu referire la nelegalitatea încheierii din 23.09.2024, a afirmat că aspectele esențiale descrise în cererea de recuzare au fost omise intenționat, tocmai pentru ca instanța învestită cu soluționarea acesteia să nu justifice motivele pentru care curtea de apel a refuzat să-i rețină apărările iar, în această situație, sancțiunea care intervine este nulitatea hotărârii.

Pe calea întâmpinării la recursul principal, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, anularea recursului, motivat de faptul că memoriul nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină argumentele evocate, fiind reluate apărările formulate de aceeași parte în fața instanțelor devolutive, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat și obligarea la plată cheltuielilor de judecată.

În esență, a susținut că recurenta-pârâtă nu a contestat considerentele deciziei recurate și nu a probat că a acționat în mod decisiv prin acte de natură să determine semnatarele convenției MM nr. 1909/2004 și constructorul să iasă din pasivitate și să efectueze demersurile necesare pentru finalizarea locuinței la termen și în acord cu condițiile de calitate stabilite prin autorizația de construire, precum și că simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată dă naștere prezumției de culpă și, având în vedere obligația de rezultat reținută cu putere de lucru judecat în primul litigiu, aceasta este îndreptățită să solicite repararea integrală a prejudiciilor cauzate pentru perioada 22.10.2009-31.05.2012 din aceeași culpă prezumată a pârâtei.

Prin întâmpinarea la recursul incident, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, să se constate nulitatea, întrucât afirmațiile recurentei-reclamante nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat având în vedere că aceasta a convenit exclusiv cu constructorul ca locuința să fie predată la 31.05.2012, că, plățile pentru lucrările executate de către constructor se efectuează de către beneficiar, conform prevederilor contractului de mandat, lunar, pe baza situațiilor de lucrări și a facturilor certificate de către aceasta, că, în luna martie 2017, locuința a fost predată recurentei-reclamante fără ca aceasta să formuleze obiecții, respectiv că procesul-verbal de recepție parțială nr. x/26.03.2019 face dovada faptului că lucrările rest de remediat au fost executate în totalitate.

Prin răspunsul la întâmpinarea la recursul incident, recurenta-reclamantă a reiterat parte din argumentele prezentate în întâmpinarea formulată la recursul principal, respectiv prin memoriul de recurs incident, iar cu privire la procesul-verbal de recepție parțială invocat a afirmat că este un document fals, contrazis de probatoriul administrat în dosarul nr. x/2019, respectiv de înscrisurile prin care a demonstrat că aceasta a realizat personal demersuri pentru conectarea la rețeaua de gaze, realizată în luna decembrie 2017, precum și la rețeaua electrică, realizată în luna februarie 2018.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinarea la recursul principal.

Prin rezoluția din 18.08.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 10.12.2025, cu citarea părților.

La termenul de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului principal formulat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Deși legiuitorul nu a prevăzut în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., primul dintre ele vizând respectarea principalului efect al hotărârilor judecătorești, anume autoritatea de lucru judecat. Din perspectiva acestui motiv de casare, titularul recursului avea sarcina de a argumenta de ce soluția pronunțată prin hotărârea atacată contravine celor anterior decise printr-o altă hotărâre judecătorească. Cât privește al doilea motiv de recurs, acesta impunea nu numai indicarea generică a unei dispoziții de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze imperfecțiunea judecății instanței devolutive de control judiciar.

Examinarea memoriul de recurs principal nu reflectă însă critici care să poată fi încadrate cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând, în raport cu considerentele reținute de către Tribunalul București - secția a VI-a Civilă în sentința civilă nr. 703/14.03.2019, doar aspectul conform căruia, pentru perioada anterioară momentului 31.05.2012, reclamanta nu putea pretinde nicio pretenție în legătură cu locuința, deoarece dreptul de a le solicita nu era născut. În schimb, recurenta nu a dezvoltat nicio altă critică cu privire la cele reținute de către instanța de apel și prin care a fost dezlegată problema prescripției dreptului la acțiune a pretențiilor formulate, iar nu caracterul fondat ori nefondat al pretențiilor deduse judecății.

Or, fată de cele constatate de către Curtea de Apel București și statuarea potrivit căreia dezlegarea dată problemei de drept privind prescripția dreptului material la acțiune în dosarul nr. x/2019 se impune în litigiul pendinte, recurenta-pârâtă era datoare să dezvolte argumente prin care să tindă a demonstra, în concret, de ce este greșită reținerea, de către instanța de apel, a autorității de lucru judecat în demersul de rezolvare a excepției de prescripție, problema caracterului fondat al pretențiilor reclamantei anterioare anului 2012 nefăcând obiectul analizei instanței de apel, astfel că ansamblul de critici formulate prin recursul declarat nu au legătură cu chestiunea de drept dezlegată de instanța de prim control judiciar.

Câtă vreme susținerile recurentei expuse în memoriul de recurs principal constituie doar o reiterare a apărărilor formulate în fața instanțelor anterioare și tind a susține caracterul neîntemeiat și nefondat al pretențiilor reclamantei, ele nu sunt în legătură directă cu argumentele pentru care instanța de apel, fără a exmina caracterul fondat sau nu al pretențiilor deduse judecății de reclamantă, a statuat, valorificând autoritatea de lucru judecat intervenită între părți în urma litigiului anterior, că excepția de prescripție nu poate fi primită în prezenta cauză.

În acest context, instanța supremă constată că ansamblul de critici formulate de recurentă subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu au legătură cu obiectul dezlegării date de instanța de apel asupra excepției de prescripție a acțiunii, ci cu alte aspecte care privesc fondul litigiului dintre părți, astfel că ele nu pot fi încadrate în cazul de casare invocat și nici nu pot fi analizate de către instanța de recurs deoarece nu au legătură cu chestiunea de drept tranșată de instanța de apel prin decizia atacată.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă faptul că, deși recursul principal este întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă doar a afirmat o pretinsă interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material, cu referire la modul de soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului la acțiune, fără a indica, punctual, dispozițiile de drept substanțial pe care instanța devolutivă de control judiciar le-ar fi interpretat sau aplicat greșit cu ocazia judecării cauzei, în apel. Or, o astfel de abordare nu se circumscrie sintagmei de "critică de nelegalitate" pentru a putea fi calificată ca fiind un motiv veritabil de recurs și a primi o analiză concretă din partea instanței de recurs.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă nu îndeplinesc condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

În ceea ce privește recursul incident formulat de recurenta-reclamantă împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 23.09.2024, Înalta Curte constată, față de soluția dată asupra recursului principal, că acesta rămâne fără efect, potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aspect ce face de prisos analiza excepției nulității acestuia, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 491, raportat la cele ale art. 472 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul principal și va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1321/30.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 23.09.2024.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.