ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 329/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 305/28.10.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, invocată de pârâtul Județul Ilfov; s-a respins, ca inadmisibilă, excepția privind încălcarea de către reclamanți a dreptului pârâților la un proces echitabil, invocată de același pârât; s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Agenția Națională pentru Locuințe (ANL), A., Distrigaz Sud Rețele; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Sectorului 1; a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local sector 1, Consiliul local Voluntari și s-a respins, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință, acțiunea formulată de reclamanții B. și C., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 și Consiliul Local Voluntari; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții A., Distrigaz Sud Rețele și s-a respins, ca prescrisă, acțiunea îndreptată împotriva celorlalți pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, S.C. D. S.A., S.C. A. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L.; a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 168A/06.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 305/28.01.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011 și, în consecință, s-a anulat, în parte, sentința și s-a trimis cauza spre judecare aceleiași instanțe, fiind menținute dispozițiile referitoare la soluția dată excepției lipsei capacității procesuale de folosință.

Prin decizia civilă nr. 2267/9.11.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, au fost admise recursurile declarate de recurenții S.C. A. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 al Municipiului București, prin Primar, Județul Ilfov, Municipiul București, prin Primarul General și de S.C. D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 168 A din 06.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 263A/09.02.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de apelanții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 305 din 28.01.2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, a anulat în parte sentința atacată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, doar în privința pretinselor prejudicii materiale născute în perioada 7.07.2008-1.03.2011. De asemenea, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că au fost respinse, ca prescrise, pretențiile reclamanților referitoare la pretinsele daune născute în perioada 17.05.2008-6.07.2008 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin decizia civilă nr. 4627/06.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanții B. și C. și de pârâții Municipiul București prin Primarul General, Agenția Națională pentru Locuințe, Județul Ilfov, S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 263A/2018 din 9 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 267218.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocata de parata Agentia Natională pentru Locuințe, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Agentia Nationala Pentru Locuinte, Ministerul Dezvoltarii Regionale și Administratiei Publice, Sectorul 1 Bucuresti, Judetul Ilfov, Orasul Voluntari, Municipiul Bucuresti prin Primar. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B. și C. în contradictoriu cu pârâta Agentia Nationala pentru Locuinte, a obligat pârâta Agentia Nationala Pentru Locuinte la plata catre reclamanti a sumei de 49791 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plătii, cu titlu de despagubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 07.07.2008-01.03.2011. De asemenea, a respins acțiunea formulată de reclamantii B. și C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltarii Regionale și Administratiei Publice, Sectorul 1 Bucuresti, Judetul Ilfov, Orasul Voluntari, Municipiul Bucuresti prin Primar, ca neîntemeiată. A respins cererile de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului și a Municipiului Bucuresti prin Primar General ca rămase fără obiect. A obligat pârâta Agentia Nationala pentru Locuinte la plata catre reclamanți a sumei de 11945,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat reclamanții la plata catre pârâtul Orașul Voluntari a sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentand onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe pârâta ANL a formulat apel înregistrat la data de 01.04.2021 prin care a solicitat modificarea sentinței civile apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1977 A din 07 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 2672/18.12.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. și C., ca nefondat.

Curtea a apreciat, prin raportare la criticile formulate de către apelantă, că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, având în vedere probatoriul administrat, efectuând o corectă coroborare și apreciere a probelor precum și o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Față de limitele în care a fost exercitat apelul, Curtea a constatat că acesta privește soluția primei instanțe de obligare a apelantei la plata către intimați a sumei de 49.791 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plătii, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 07.07.2008-01.03.2011 în temeiul răspunderii civile contractuale.

Obligația asumată de către apelantă prin contractul de mandat este una de rezultat, având în vedere că prin art. 13 din contractul de mandat, apelanta s-a obligat ca, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, aceasta să asigure terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general.

Din analiza obligațiilor care reveneau apelantei A.N.L., se desprinde concluzia că fapta culpabilă a sa, imputată în cadrul prezentului litigiu, este reprezentată de nefinalizarea imobilului prin nefinalizarea rețelei de utilități în termenul convenit, 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen care a expirat în prezenta cauză la data de 17.05.2008, astfel cum s-a reținut deja.

Fiind în prezența unei obligații contractuale de rezultat, faptul neexecutării este prezumat cât timp debitorul obligației nu face dovada îndeplinirii acesteia.

Totodată, Curtea a constatat că, sub aspectul caracterului obligației, ambele părți au invocat puterea de lucru judecat, apelanta în sensul că prin deciziile Î.C.C.J. nr. 644/26.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2010, nr. 2855/26.09.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2010, nr. 471/12.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011, nr. 3725/05.11.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2010, ale CAB nr. 1900R/09.12.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2010, nr. y/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2012 și nr. 532/12.12.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011 s-a reținut caracterul de diligență al obligațiilor asumate de intimată prin contractul de mandat, iar intimații în sensul că prin deciziile pronunțate în dosarele nr. x, inclusiv prin decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a reținut caracterul de obligație de rezultat.

Conform efectului pozitiv al autorității de lucru judecat reglementat de art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ., o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Cu toate acestea, având în vedere principiul relativității efectelor lucrului judecat, este nevoie de existența identității de părți pentru că ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Or, în cauză, Curtea a constatat că nu este îndeplinită condiția identității de părți raportat la deciziile invocate de acestea câtă vreme, în aceste litigii, intimații din prezenta cauză nu au fost parte, aceștia având calitatea de terți.

ANL a fost parte în toate aceste litigii, astfel încât, participând la proces, ea a beneficiat de toate garanțiile procesuale pentru a-și apăra dreptul. Altfel spus, Curtea a apreciat că, atunci când este vorba despre opunerea unei hotărâri judecătorești față de un colitigant de către un terț, acesta nu o face cu valoarea autorității de lucru judecat (prin ipoteză nefiind întrunite elementele acesteia), dar consecințele în privința părții vor fi asemănătoare, câtă vreme aceasta nu poate demonstra contrariul a ceea ce s-a statuat prin hotărârea anterioară; tot astfel, când terțul se prevalează contra litigantului de dispozitivul și motivele care susțin necesarmente hotărârea, constrângând părțile să nu le repună în discuție, el invocă autoritatea de lucru judecat, dar nu în sensul în care o fac părțile, cu relativitatea efectelor acestuia, ci ca pe un fapt.

Privită din perspectiva relevată în paragraful anterior, Curtea a concluzionat că pot fi opuse apelantei cu titlu de fapt aspectele reținute prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011 și anume că aceasta a avut o pasivitate în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, că aceasta a încălcat a principiului bunei administrări, că aceasta a refuzat nejustificat să întreprindă toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental cartierul de locuințe Henri Coandă, față de toate imobilele cuprinse în acest program, aceste obligații fiind unele de rezultat, revenind prezentei instanțe rolul de a aprecia, în schimb, relevanța acestor fapte (în limitele în care ele au fost reținute și astfel cum au fost calificate) în prezenta cauză. În schimb, apelanta nu poate opune intimaților cele statuate prin deciziile invocate de aceasta în condițiile în care intimații nu au fost parte în aceste litigii.

Apelanta avea obligația, potrivit art. 1 din contractul de mandat, să îi reprezinte pe intimați în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, astfel încât acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, în termenul de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, și anume cel târziu la data de 17.05.2008, apelanta neexecutând această obligație de rezultat în termenul prevăzut în condițiile în care locuința care a făcut obiectul contractului de construire nu a fost finalizată în perioada analizată de prima instanță și anume 07.07.2008-01.03.2011, aspect necontestat, de altfel, de către apelantă.

Apelanta avea datoria de a face dovada că și-a îndeplinit obligația având în vedere regula potrivit căreia, în materia obligațiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor și debitor, în sensul că, după ce primul probează existența obligației, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia. Or, această dovadă nu a fost făcută de apelantă.

Apelanta a susținut că aceasta nu și-a asumat contractual obligația de a realiza utilitățile, reclamanții având cunoștință de faptul că executarea lucrărilor de rețele de utilități și dotări urbane se vor realiza conform Convenției MM nr. 1909/2004, iar reclamanții nu au mandatat ANL să îi reprezinte în relațiile cu entitățile menționate în această convenție, lipsa acestei obligații în sarcina ANL fiind stabilită de instanțe în mod definitiv prin sentința civilă nr. 620/27.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2013, prin sentința civilă nr. 8826/25.07.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2008 și prin sentința civilă nr. 8903/27.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2008, obligația de realizare a utilităților incumbând Municipiului București potrivit Contractului de proiectare și execuție lucrări nr. x respectiv 731/30.12.2013. Or, Curtea a constatat că aceste aspecte nu prezintă relevanță în condițiile în care apelanta ANL și-a asumat obligații în mod direct către intimați, astfel cum s-a reținut mai sus.

Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că demersurile întreprinse de către apelantă nu sunt suficiente pentru a se reține îndeplinirea obligațiilor asumate, apelanta nefolosind toate pârghiile care îi erau puse la dispoziție pentru executarea corespunzătoare a mandatului primit.

Totodată, Curtea a reținut că apelanta a avut control deplin asupra urmăririi edificării și finalizării construcției intimaților. Astfel, antreprenorul general a fost ales de apelantă anterior încheierii contractului de mandat, intimații neavând niciun drept de opțiune în ceea ce privește alegerea antreprenorului și nici mijloace de control a activității acestuia. De asemenea, apelanta este cea însărcinată cu urmărirea stadiului lucrărilor, calitatea acestora, respectarea termenelor de execuție, racordarea la utilități, cu autorizarea tragerilor din cont pentru plata lucrărilor efectuate, după verificarea situațiilor de lucrări, cu realizarea recepției la terminarea lucrărilor, cu încasarea penalităților de întârziere pentru neîncadrarea in graficele de execuție, cu gestionarea garanțiilor de buna execuție, cu luarea deciziei de înlocuire a constructorului.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată împotriva Municipiului București, Curtea a constatat că potrivit chiar susținerilor ANL aceasta a fost formulată în anul 2020, deci tot după perioada supusă analizei.

În concluzie, apelanta nu și-a îndeplinit obligația de a asigura terminarea lucrărilor la locuința intimaților până la data de 17.05.2008 după cum nici nu a întreprins, măcar, toate demersurile pentru a putea îndeplini această obligație.

În ceea ce privește vinovăția apelantei în neexecutarea obligației contractuale asumate, Curtea a reținut că, potrivit art. 1539 din vechiul C. civ., principala obligație a mandatarului este aceea de a executa mandatul, iar neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestei obligații face ca mandatarul să răspundă nu numai în caz de dol, ci și de culpă simplă.

Din analiza situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente rezultă că apelanta, în executarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat, nu a acționat după tiparul abstract al unei persoane prudente și diligente, aceasta nu a justificat în mod dovedit pasivitatea sa în legătură cu finalizarea locuinței intimaților, mai ales în raport de competențele extinse și mijloacele puse la dispoziție de lege și actele juridice încheiate pentru a-și executa mandatul primit, astfel cum acestea au fost deja detaliate.

În mecanismul răspunderii civile contractuale, conform art. 1082 din vechiul C. civ., neexecutarea obligației se prezumă a fi imputabilă debitorului, până la proba contrară, constând în existența unor cauze exoneratoare de răspundere, cum ar fi forța majoră, cazul fortuit, fapta creditorului etc.

Or, în speță, apelanta nu a dovedit existența unor cauze exoneratoare de răspundere. Faptele terților constând în neîndeplinirea unor obligații care le reveneau potrivit contractelor încheiate cu apelanta nu o exonerează pe aceasta de răspundere, în condițiile în care, potrivit contractului de mandat încheiat, apelanta răspunde în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator și dezvoltator este.

În ceea ce privește existența unei relații contractuale proprii între intimați și antreprenorul general, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere.

Referitor la susținerea apelantei ANL în sensul că nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001 să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități, ANL nefiind dezvoltator și coordonator al programului de construcții la nivel național, Curtea a constatat că aceasta nu prezintă relevanță în condițiile în care avea obligațiile din art. 1 din contractul de mandat astfel cum acestea au fost deja analizate.

În consecință, Curtea a constatat că, în cauză, sunt întrunite condițiile pentru a se dispune atragerea răspunderii contractuale a apelantei pentru perioada 07.07.2008-01.03.2011.

Sub aspectul întrunirii condițiilor privitoare la prejudiciu, apelanta a arătat că nu se poate reține existența unui prejudiciu în condițiile în care obligația de finalizare și predare a locuinței incumba exclusiv antreprenorului general. Or, Curtea a constatat că acest aspect nu vizează prejudiciul reclamat de către intimați, ci vizează condiția existenței unei neexecutări a unei obligații contractuale.

În ceea ce privește critica apelantei în sensul că nici în contractul de mandat și nici în Convenția MM1909 nu s-a stipulat nicio clauză penală tocmai în considerarea faptului că aceasta există în contractul de construire încheiat exclusiv între intimați și constructor, Curtea a constatat că inexistența unei clauze penale în contractul de mandat nu echivalează cu o exonerare a apelantei de răspundere în lipsa unei clauze exprese în acest sens, după cum nici inserarea unei asemenea clauze în contractul de construire nu are o asemenea valență.

Apelanta a mai susținut că, pentru a se putea acorda indemnizarea prejudiciului constând în pierderea unei șanse, se cere a se dovedi atât că la momentul intervenției faptei ilicite care a cauzat pierderea șansei victima era în cursul exercitării șansei sale ori în măsură să profite de ea cât și că exista o probabilitate a obținerii avantajului dorit. Or, Curtea a constatat că intimații nu au invocat pierderea unei șanse în sensul învederat de apelantă, ci lipsa de folosință care poate fi cuantificată prin raportare la chirie care, în esență, relevă prețul folosinței.

Curtea a constatat, față de concluziile raportului de expertiză, față de obiecțiunile ANL formulate raportate la concluziile raportului de expertiză, față de încuviințarea de la termenul din data de 01.10.2020 a obiecțiunilor la raportul de expertiză și față de răspunsul expertului la obiectiuni, că raportarea pentru evaluarea lipsei de folosință la un imobil finalizat într-un cartier finalizat a reprezentat chiar obiectivul încuviințat de instanță, iar apelanta ANL nu a formulat obiecțiuni cu privire la aspectele învederate prin apel, necontestând nici răspunsul expertului la obiecțiuni. În consecință, nu a fost reținută susținerea apelantei în sensul că în mod greșit s-a raportat evaluarea prejudiciului la un imobil finalizat, cu atât mai mult cu cât intimații au invocat lipsa de folosință a imobilului astfel cum acesta ar fi trebuit să fie finalizat cel târziu la data de 17.05.2008.

În ceea ce privește susținerea apelantei în sensul că prejudiciul nu are caracter cert în condițiile în care nu au fost prezentate probe din care să rezulte că reclamanții ar fi avut posibilitatea efectivă de a ceda folosința locuinței în condițiile lipsei utilităților și a străzilor, Curtea a constatat că acest aspect nu prezintă relevanță în condițiile în care chiria a fost avută în vedere exclusiv ca expresie a valorii lipsei de folosință, nefiind, astfel, necesară dovedirea posibilității efective a reclamanților de a închiria imobilul.

Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicit și prejudiciu, apelanta a susținut că aceasta nu a fost explicată și nici probată cu atât mai mult cu cât imobilul se află în posesia intimaților. Or, Curtea a apreciat această susținere ca fiind nefondată având în vedere că legătura de cauzalitate a fost analizată de prima instanță prin hotărârea atacată în cauză, iar acesta rezultă din faptul că intimații nu au putut beneficia de folosința locuinței.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, invocând dispozițiile art. 304 alin. (7), (8) și 9 C. proc. civ. arătând că decizia atacată este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește contradictorialitatea deciziei recurenta arată că sub un prim aspect, instanța de apel a oscilat între a stabili răspunderea acesteia asumată în baza contractului de mandat pentru ca ulterior să rețină că recurenta nu este exonerată de răspundere pentru inacțiunile terților.

Apoi, instanța de apel a reținut că, deși obligația de realizare și predare a construcției este în sarcina antreprenorului, recurenta este culpabilă de neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și utilităților.

Recurenta mai arată că argumențația instanței de apel potrivit căreia obligațiile apelantei depășesc noțiunea de simplă reprezentare a intimaților dat fiind faptul că acestea nu sunt limitate la încheierea de acte juridice în numele beneficiarului, modifică limitele mandatului, deoarece această obligație nu este stipulată în contract și nici nu rezultă din Legea nr. 152/1998.

Obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari, această obligație revenind constructorului.

ANL nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, prin urmare debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul iar nu ANL, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței în termen nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Recurenta susține că prin hotărârea recurată nu s-a probat faptul că ANL nu ar fi depus toate eforturile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței, iar simpla împlinire a termenului fără ca locuința să fie finalizată și predată reclamanților nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina ANL, instanța reținând greșit că prin contractul de mandat ANL s-a obligat să realizeze utilitățile și să finalizeze imobilul la cheie.

Semnând procesul-verbal de predare-primire a locuinței, intimații și-au preluat imobilul astfel că prejudiciul pretins este nejustificat, în contractul de mandat nefiind prevăzută vreo clauză penală pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor asumate de ANL, această clauză existând în contractul de construire, încheiat de reclamante cu constructorul. Debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire, este constructorul, iar nu ANL.

În opinia recurentei, decizia este nelegală și în ceea ce privește argumentația potrivit căreia instanța de apel a opus recurentei cu titlu de fapt aspectele reținute prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2011 deoarece nu a justificat care ar fi argumentul legal potrivit căruia o hotărâre din contencios poate fi opusă astfel, iar alte hotărâri în care au fost cuprinse dezlegări cu privire la conduita pârâtei ANL nu pot avea aceeași valoare.

Recurenta concluzionează arătând că interpretarea greșită a actului dedus judecății nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a ANL, în măsura în care obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, iar realizarea utilităților în sarcina Municipiului București.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare o va reține ca întemeiată pentru considerentele ce succed.

Obiect al recursului de față îl formează analiza legalității deciziei instanței de apel, prin urmare criticile formulate în cadrul acestei căi de atac trebuie să vizeze strict nelegalitatea acestei decizii în considerarea atribuțiilor conferite de lege instanței de recurs.

Astfel, potrivit art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situațiile strict prevăzute de legiuitor, respectiv motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 1-9.

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a arăta motivul de modificarea sau casare, prin indicarea unuia dintre motivele de la art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, a dezvolta motivul, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la motivul de modificare sau de casare invocat.

În susținerea recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (7), (8) și 9 C. proc. civ.

Conform art. 304 alin. (7) C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În speță, Înalta Curte constată că, deși recurenta pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivelor menționate anterior, criticile formulate în dezvoltarea acestor motive de recurs nu permit încadrarea lor în dispozițiile legale indicate.

Astfel, referitor la art. 304 alin. (7) C. proc. civ. recurenta a susținut că aspectul contradictoriu al deciziei rezultă din faptul că instanța de apel a oscilat între a stabili răspunderea acesteia asumată în baza contractului de mandat, or această susținere nu reprezintă o critică de nelegalitate întrucât nu vizează în mod explicit argumente contradictorii în raționamentul instanței.

În mod similar, nici argumentele prin care instanța de apel a reținut că, deși obligația de realizare și predare a construcției este în sarcina antreprenorului recurenta este culpabilă de neîndeplinirea mandatului, nu vizează contradictorialitatea hotărârii ci raționamentul instanței raportat la modul de asumare a obligațiilor de către părți.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a modificat limitele mandatului având în vedere că a reținut efectuarea lucrărilor de construire și predarea locuințelor edificate către beneficiari revine recurentei deși această obligație incumbă constructorului. O astfel de argumentare reținută de instanța de apel vizează în opinia recurentei o interpretare greșită a actului dedus judecății.

De asemenea, recurenta susține că prin hotărârea recurată nu s-a probat faptul că ANL nu ar fi depus toate eforturile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței.

Față de conținutul criticilor relevate anterior rezultă cu evidență faptul că recurenta este, în realitate, nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți și probatoriile administrate în cauză. Or, aprecierea probelor și interpretarea dispozițiilor contractuale nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate, ci de netemeinicie ceea ce nu poate face obiect de analiză pentru instanța de recurs.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru exercitarea căii de atac, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, nefiind o cale de atac de reformare, ci o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În consecință, reținând că recurenta nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată nulitatea recursului declarat de aceasta, motivele invocate neîncadrându-se în dispozițiile art. 304 punctele 1-9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1977 A din 07 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și C..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2023.