Decizia nr. 4627/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin sentința civilă nr. 305/28.10.2014, pronunțată de Tribunalul Bucirești a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local sector 1, Consiliul local Voluntari și s-a respins, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 și Consiliul Local Voluntari, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții C., Distrigaz Sud Rețele și s-a respins, ca prescrisă, acțiunea îndreptată împotriva celorlalți pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., S.C. C. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București. În considerentele acestei hotărâri, s-au reținut, în esență, următoarele: Prin cererea formulată la data de 07.07.2011 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2011, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul lfov, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., S.C. C. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și S.C. D. S.R.L., au solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor pe ultimele 30 de luni anterioare notificărilor la conciliere transmise prin executor judecătoresc, pentru lipsa de folosință a imobilului, ca urmare a nerealizării utilităților în Ansamblul Henri Coandă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, întemeiate, în drept, pe dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, art. 1079, art. 1081-1086, art. 1532 C. civ., art. 238 Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 35/2001, Codul comercial, s-a arătat, în esență, că: - reclamanții au încheiat cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) contractul de mandat nr. x/04.06.2004, prin care mandatarul se obliga față de mandant, în scopul construirii în ansamblul Henri Coandă a unei locuințe la cheie, să îl reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General, în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire; - reclamanții au încheiat contractul de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006 cu S.C. Confort S.A., cu care ANL încheiase, în prealabil, contractul de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, prin care ambii conveniseră să efectueze demersurile necesare în vederea asigurării infrastructurii și utilităților; termenul de finalizare a imobilului, stabilit prin contractul de construire nr. x/02.03.2006, era 17.05.2008, acesta fiind momentul în care locuința trebuia predată, având toate utilitățile necesare, termen care nu a fost respectat; ca urmare a intrării în insolvență, primul constructor a cesionat obligațiile din contractul de construire menționat; - între ANL și diferite autorități publice, a fost încheiată convenția MM nr. 1909/06.05.2004, în scopul participării la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, aflat pe teritoriul Municipiului București și al comunei Voluntari, în vederea edificării utilităților necesare, ceea ce a conferit o aparență de credibilitate acestui program guvernamental; - în urma modificărilor intervenite în privința structurilor societăților implicate, preluării unor lucrări de la o autoritate la alta, asocierii unor noi autorități publice și transformării unor autorități, din anul 2004 până în prezent, la acest moment, pârâții din prezenta cauză sunt obligați să execute obligațiile din convenția MM nr. 1909/06.05.2004; noțiunea de predare la cheie a imobilului presupune execuția tuturor utilităților și dotărilor urbane aferente amplasamentului Henri Coandă, la termenul convenit, obligație care nu a fost respectată, în condițiile în care, deși construcția a fost parțial terminată, condițiile de locuire sunt improprii, imobilul neputând fi predat din cauza lipsei utilităților; reclamanții au convocat pârâții, în două rânduri, în vederea concilierii, însă fără rezultat; - se impune obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru neexecutarea utilităților în cartierul Henri Coandă, în principal, în temeiul răspunderii delictuale, iar, în subsidiar, în temeiul răspunderii contractuale; fapta ilicită constă în nerealizarea, până la data de 17.05.2008, a utilităților la care autoritățile competente s-au obligat atât prin convenția 1909, cât și prin convențiile asociate acesteia; deși reclamanții nu au fost parte la aceste convenții, nerealizarea sarcinilor asumate de autorități îi afectează în mod direct; - prejudiciul constă în imposibilitatea folosirii imobilului și culegerii fructelor, pe o perioadă de 30 luni, ca urmare a lipsei utilităților; prejudiciul este cert sub aspectul existenței sale, fiind de notorietate condițiile și stadiul utilităților din Cartierul Henri Coandă, precum și sub aspectul întinderii, punerea reclamanților în imposibilitatea folosirii imobilului putând fi cuantificată prin raportare la valoarea chiriei care ar fi putut fi obținută, în condițiile în care imobilul ar fi fost închiriat terților; există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar vinovăția autorităților îmbracă forma gravei neglijențe; - în subsidiar, se impune angajarea răspunderii contractuale a pârâților, în temeiul convenției MM nr. 1909/06.05.2004 care are valoarea unei stipulații pentru altul, coroborate cu contractul de mandat încheiat cu ANL, semnatarii convenției devenind direct obligați față de mandant, respectiv față de reclamanți, în temeiul convenției de mandat; - antreprenorul general, în opinia reclamanților, răspunde în temeiul art. 19 din contractul de antrepriză generală; neexecutarea cu intenție a obligațiilor contractuale impune repararea integrală a prejudiciului, astfel încât despăgubirile solicitate au aceeași valoare ca și în cazul angajării răspunderii delictuale. Reclamanții A. și B. au depus precizări cu privire la temeiul răspunderii pârâților, arătând că, în principal, acesta îl constituie dispozițiile art. 998-999 C. civ., obligațiile pârâților având izvorul în lege sau în acte juridice la care reclamanții nu sunt parte, iar, în subsidiar, răspunderea contractuală, iar la data de 29.10.2013, reclamanții A. și B. au renunțat, prin înscris autentic, la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C D. S.R.L. Pe baza datelor și probelor cauzei, prima instanță, în justificarea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că momentul la care a început să curgă termenul general de prescripție aplicabil acțiunilor personale se stabilește prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în privința acțiunii în răspundere contractuală și la dispozițiile art. 8 din același act, în privința acțiunii în răspundere delictuală. În ambele situații, data la care a început să curgă termenul de prescripție este data la care locuința contractată de reclamanți trebuia predată către aceștia, respectiv 17.05.2008, adică 2 ani de la data ordinului de începere a lucrărilor, aceasta fiind data la care expira termenul suspensiv prevăzut în contract (în cazul răspunderii contractuale), respectiv data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (în cazul răspunderii delictuale). Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții înșiși, cu prilejul concluziilor asupra excepțiilor, au confirmat că data menționată reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, iar susținerea reclamanților, în sensul că termenul de prescripție a fost suspendat pe durata procedurii de conciliere prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., în condițiile art. 2532 pct. 7 Noul C. civ., a fost respinsă, față de prevederile art. 203 din Legea nr. 71/2011 și în raport de faptul că, în speță, convocările la conciliere au fost transmise pârâților în luna aprilie 2011, în timp ce C. civ. a intrat în vigoare la data de 01.11.2011, astfel încât procedura prealabilă nu a fost de natură să suspende termenul de prescripție. S-a considerat că nu este incident un alt caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, dintre cele prevăzute la art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în raport cu data la care a început să curgă prescripția; astfel, termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 17.05.2011, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, la 07.07.2011.

Împotriva sentinței civile nr. 305/28.10.2014, reclamanții A. și B. au declarat apel. Prin această cale devolutivă de atac, s-a solicitat ca, în urma admiterii sale, să se desființeze hotărârea atacată și să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea apelului, s-au arătat, în esență, următoarele: Apelanții sunt titularii unor raporturi contractuale prin care ANL și antreprenorul general se obligau să construiască o locuință ce trebuia predată la cheie la un anumit termen. Pentru realizarea utilităților fără de care o construcție nu poate reprezenta o locuință, potrivit Legii nr. 114/1996, au fost încheiate contracte de către ANL cu celelalte entități pârâte. Dat fiind faptul că locuința contractată nu a fost finalizată în termenul contractual, apelanții au pus în întârziere pârâtele prin notificări transmise prin executor judecătoresc și prin convocarea acestora în două rânduri la conciliere. S-au adresat instanței și au solicitat să oblige pârâtele să plătească despăgubiri pentru fiecare lună de întârziere în parte, echivalente cu valoarea lipsei de folosință a imobilului contractat, de la data de 17.05.2008 până în luna martie 2011. În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond trebuia să dezlege problemele referitoare la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, dacă există cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, data la care s-a împlinit termenul de prescripție. Apelanții au arătat că instanța de fond a ignorat multitudinea de acte depuse la dosarul cauzei ce constituie în fapt recunoașteri ale pârâtelor cu privire la obligația ce nu au îndeplinit-o, recunoașteri ce au întrerupt succesiv termenul de prescripție al dreptului material la acțiune. S-a mai susținut de către apelanți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prin notificările emise la data de 11.03.2011 și comunicate la data de 15.03.2011 prin E., a fost întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune, fiind puse în întârziere pârâtele cu privire la pretențiile pentru lipsa de folosință a imobilului cauzată de nepredarea la timp a locuinței contractate. De asemenea, cu privire la convocarea la conciliere prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., aceasta era o procedură prealabilă obligatorie, impusă de lege ce marca, în fapt, începutul procesului civil. Au mai precizat apelanții că instanța de fond nu a aplicat dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, că, pentru fiecare lună de întârziere curge un termen de prescripție distinct fiind vorba de un prejudiciu distinct, că, față de formularea cererii de chemare în judecată, reclamantii au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, pentru fiecare lună de întârziere în parte, că fiecare lună de întârziere în predarea locuinței a produs un prejudiciu particular, că, astfel, pentru fiecare lună de întârziere, curge un termen de prescripție diferit; în consecință, prescripția ar fi putut opera doar pentru o parte din prejudiciul reclamat, respectiv pentru lunile pentru care s-ar fi împlinit acest curs al prescripției. În același sens, s-a relevat că termenul de prescripție nu putea să înceapă să curgă înainte ca prejudiciul să se fi produs, că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, că, în cauză, pentru fiecare lună în care apelanții au fost privați de folosința imobilului curge o prescripție distinctă, precum și că, dacă instanța va considera că nu a fost suspendat/întrerupt cursul prescripției, atunci nu s-ar fi prescris decât sumele de bani datorate pentru lipsa folosinței imobilului pentru lunile anterioare lunii iulie 2008, după această dată părțile fiind în drept să solicite despăgubiri. S-a apreciat de către apelanți, de asemenea, că nu poate interveni funcția sancționatorie a prescripției, întrucât au ținut cu pârâtele o corespondență permanentă în scopul de a descoperi cele mai bune soluții pentru preluarea locuinței plătite aproape în întregime într-un termen scurt, iar reclamanții au fost asigurați în mod continuu de către pârâte, deși s-a depășit termenul de predare, că vor intra în posesia locuinței în cel mai scurt timp și că vor întreprinde în acest sens toate demersurile necesare. Prin decizia civilă nr. 168 A/06.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 305/28.01.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011 și, în consecință, s-a anulat, în parte, sentința și s-a trimis cauza spre judecare aceleiași instanțe, fiind menținute dispozițiile referitoare la soluția dată excepției lipsei capacității procesuale de folosință. Pentru a decide astfel, instanța de apel, în esență, a evidențiat că termenul de prescripție a început să curgă în luna august 2008, din cauza sistării în fapt a lucrărilor de construcții și pe raza sectorului 1, ca urmare a sentinței civile nr. 7791/29.08.2005 a Judecătoriei Sector 1. Astfel, prin sentința civilă nr. 7791/29.08.2005, pronunțată de Judecătoria Sector 1 (dosar nr. x/2005), irevocabilă prin decizia civilă nr. 287R/10.02.2006 a Tribunalului București, secția a IV-a, s-a dispus, în sarcina ANL, sistarea lucrărilor de construcție efectuate pe terenul în suprafață de 26,50 ha din comuna Voluntari, zona Pipera, tarlaua x, jud. Ilfov, până la soluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, formulată de numitul F.. Această sistare a durat până la data de 07.08.2006, când, prin sentința civilă nr. 3436/07.08.2006 a Judecătoriei Buftea, s-a admis cererea ANL de continuare a lucrărilor. Cu toate că aceste hotărâri vizează cartierul Henri Coandă de pe raza localității Voluntari, în fapt, sistarea lucrărilor a avut loc și pe raza Sectorului 1, această concluzie fiind întemeiată pe răspunsul la interogatoriu dat de pârâta-intimată ANL în dosarul tribunalului, la întrebarea 15, în sensul că, în perioada 29.08.2005-07.08.2006, lucrările de construcții au fost oprite din dispoziția instanței și că, odată cu sistarea lucrărilor, atât Primăria Sector 1, cât și Consiliul Județean Ilfov, care deja finanțaseră lucrările de proiectare, au refuzat să mai finanțeze și lucrările de execuție apă-canal și drumuri. Curtea a reținut că, în perioada 29.08.2005 - 07.08.2006, s-a procedat de facto la oprirea lucrărilor și pe raza sectorului 1, cel puțin în zona unde urma să se edifice locuința reclamanților - apelanți, astfel cum reiese din adresa nr. x/29.08.2006 emisă de ANL, ceea ce înseamnă că, în acest interval, nu s-au declanșat operațiunile de construire, în ciuda ordinului de începere a acestora din 17.05.2006. Deși acest ordin a fost emis, el nu putea produce efecte, având în vedere situația particulară reținută, și anume sistarea construirii pe raza comunei Voluntari, în temeiul unei hotărâri judecătorești, ce a afectat și zona unde trebuia să se edifice imobilul reclamanților din ansamblul Henri Coandă, în sensul stopării lucrărilor. În acest caz,instanța de apel a considerat că nu se pune problema unei situații de întrerupere a cursului prescripției sau de suspendare pentru existența unui caz de forță majoră, întrucât, în aceste ipoteze, este necesar să fi început curgerea termenului, ci a momentului de la care putea produce efecte ordinul de începere a lucrărilor, în raport cu care se calcula data predării și, în consecință, se năștea dreptul la acțiune. Situația particulară reținută a făcut ca data începerii lucrărilor să fie modificată, aceasta devenind 07.08.2006 (ca moment obiectiv de la care își putea produce efecte Ordinul, prin pronunțarea unei hotărâri în sens contrar primei sentințe care a blocat activitatea de construire) și, consecutiv, să fie afectat și termenul de predare. Din această perspectivă, data de 17.05.2006 nu putea fi cea a începerii lucrărilor (dat fiind interdicția de demarare a acestora), ci cea ulterioară datei de 07.08.2006 (data la care s-a dispus reluarea lucrărilor, prin sentința civilă nr. 3436 din 07.08.2006 a Judecătoriei Buftea), astfel încât termenul de predare se prelungea până la 07.08.2008. În aceste condiții, termenul de prescripție de 3 ani se împlinea la 07.08.2011, ceea ce înseamnă că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termen. Având în vedere aceste concluzii, Curtea de apel nu a mai examinat și critica referitoare la aplicarea greșită a art. 16 din Decretul nr. 167/1958 sub aspectul caracterului întreruptiv al procedurii la conciliere, precum și apărarea în legătură cu incidența unor termene de prescripție diferite pentru pretențiile solicitate (art. 7 din Decretul nr. 167/1958) sau cu repunerea din oficiu în termenul de prescripție. Pentru aceste motive, în considerarea faptului că prima instanță nu a soluționat fondul pretențiilor și ținând seama de solicitarea apelanților, Curtea a anulat, în parte, sentința atacată și a trimis cauza spre judecată instanței inițiale, fiind menținută soluția în ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local sector 1, Consiliul local Voluntari.

Împotriva deciziei civile nr. 168 A/06.02.2015, au declarat recurs pârâții S.C. C. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 al Municipiului București prin Primar, Municipiul București prin Primar General și S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., criticând decizia recurată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 2267/9.11.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, au fost admise recursurile, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de recurs a subliniat că instituția prescripției extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958, incident în cauză conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este guvernată de norme de ordine publică, iar analiza cursului prescripției extinctive presupune, în primul rând, cunoașterea începutului acestei prescripții, adică a datei la care începe să curgă prescripția. Regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune, această regulă aplicându-se ori de câte ori nu își găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte și, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, pe de altă parte; în aceste condiții, instanța de apel, în determinarea momentului de început al prescripției, s-a raportat la o situație de fapt care nu poate avea valențele unui reper legal pentru începutul cursului prescripției extinctive, deoarece, nici în faza apelului,nici la judecata în primă instanță, nu s-au stabilit care sunt raporturile juridice născute între reclamanți și pârâți, natura răspunderii și temeiul juridic al acesteia. Determinarea raporturilor juridice obligaționale între părți care să conducă la stabilirea naturii răspunderii civile sunt aspecte care trebuia lămurite prealabil soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, constituind practic o etapă premergătoare soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție care privește fondul raportului de drept substanțial. Instanța supremă a mai reținut că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile și apărările părților. Cu referire la sentința civilă nr. 7991/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a relevat instanța supremă, în esență, că în cauză, aspectele invocate țin de opozabilitatea erga omnes a efectelor substanțiale ale hotărârii judecătorești, când modificarea unei situații juridice trebuie recunoscută și respectată de toate subiectele de drept civil. Cu toate acestea, s-a stabilit prin decizia decizia de casare, în cauză, hotărârea invocată nu a putut avea vreo influență asupra termenului de prescripție, deoarece intimații-reclamanți au încheiat contractul de construire cu antreprenorul general și ANL în perioada în care lucrările erau sistate pe raza comunei Voluntari, respectiv la data de 2.03.2006, iar ordinul de începere a lucrărilor dat de către ANL s-a emis pentru data de 17.05.2006, adică tot înăuntrul acestei perioade. Or, în aceste condiții, termenul prevăzut de art. 8 din contractul de construire este un termen stabilit în favoarea debitorului obligației de predare a locuinței, ceea ce presupune că acesta a avut în vedere toate situațiile ce pot temporiza executarea obligației, inclusiv o situație de natura celei în care lucrările ar putea fi sistate o perioadă de timp. S-a stabilit că nu poate interveni în convenția părților în sensul modificării acesteia, pe baza unor elemente de fapt, străine de termenii convenției dar care au fost cunoscute la data încheierii convenției cel puțin de către pârâta ANL, așa cum greșit a procedat instanța de apel.

La data de 25.01.2016, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2011. Prin decizia civilă nr. 263A/09.02.2018, apelul reclamanților a fost admis, cu consecința anulării în parte a sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, doar în privința pretinselor prejudicii materiale născute în perioada 7.07.2008 - 1.03.2011, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților corespunzător perioadei 17.05.2008 - 6.07.2008. În rest, celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute. Preliminar, exceptând dezlegările date problemei prescripției și limitele rejudecării apelului prestabilite prin decizia de casare, instanța de apel a reținut că toate celelalte dezlegări date de tribunal prin sentința nr. 305/28.10.2014 au devenit, în temeiul art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. din 1865, irevocabile și, în baza art. 166 C. proc. civ. din 1865, au intrat în autoritatea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuție. De asemenea, s-a statuat că, întrucât reclamanții nu au atacat cu recurs, dezlegările date de instanța de apel cu privire la primele două motive de apel, acestea au devenit, în temeiul art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. din 1865, irevocabile și, în baza art. 166 C. proc. civ. din 1865, au intrat în autoritatea lucrului judecat. Stabilind limitele în care cauza este devoluată în fața instanței de apel în rejudecare după casare, instanța de apel a reținut că: În conformitate cu prevederile Legii nr. 152/1998 și ale Legii nr. 190/1999, apelanții-reclamanți A. și B., în calitate de mandanți au încheiat cu intimata-pârâtă ANL, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. x/04.06.2004, prin care mandatarul se obliga față de mandant, în scopul construirii în ansamblul Henri Coandă a unei locuințe la cheie, să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților deschise la banca cu care au încheiat contractul de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței. Între antreprenorul general S.C. Confort S.A. și intimata-pârâtă ANL, a fost încheiat contractul de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, prin care ambii conveniseră să efectueze demersurile necesare în vederea asigurării infrastructurii și utilităților necesare pentru construirii unor locuințe la cheie în cartierul Henri Coandă. În conformitate cu prevederile Legii nr. 152/1998 și cele ale Legii nr. 190/1999 și potrivit clauzelor contractului de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, ale contractului de cesiune a contractului de antrepriză generală și ale contractului de mandat nr. x/04.06.2004, între apelanții-reclamanți A. și B., în calitate de beneficiari, antreprenorul general S.C. Confort S.A. și reprezentantul intimatei-pârâte ANL, s-a perfectat contractul de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006, care prevede, la art. 8, că "antreprenorul general va preda beneficiarului locuința contractată pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse și perioadele de timp friguros" Conform celor reținute, cu autoritate de lucru judecat, în considerentele deciziei irevocabile nr. 2267/9.11.2015, ordinul de începere a lucrărilor a fost dat, în speță, de către ANL la data de 17.05.2006, de unde reiese că termenul de predare a locuinței apelanților-reclamanți, cu toate utilitățile necesare, stabilit prin contractul de construire nr. x/02.03.2006, era 17.05.2008. În aceste condiții, la data de 06.05.2004, între Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului (al cărei succesor este intimata-pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene), intimata-pârâtă ANL, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A., S.C. Distribuție Gaze Naturale Distrigaz Sud S.A. și S.C. Proiect S.A., a fost încheiată convenția MM nr. 1909/2004, prin care au fost stabilite obligațiile specifice și necesare pentru realizarea ansamblului de locuințe pe o suprafață de 115,6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului București și al comunei Voluntari, jud. Ilfov, părțile convenției angajându-se la îndeplinirea unor obligații, enumerate de art. 2 lit. a) - h), individualizate pentru fiecare parte. Între intimata-pârâtă ANL și S.C. Electrica S.A.-F.D.F.E.E. Muntenia Sud, a fost perfectată convenția înregistrată în evidențele ANL sub nr. x/9.01.2004, prin care S.C. Electrica S.A.-F.D.F.E.E. Muntenia Sud s-a obligat să realizeze proiectarea rețelelor cu alimentare energie electrică pentru ansamblul de locuințe ANL Henri Coandă, să promoveze investiția și să execute rețelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuințe ANL Henri Coandă. De asemenea, între intimata-pârâtă ANL și Distrigaz Sud S.A., s-a încheiat convenția înregistrată în evidențele ANL sub nr. x/22.12.2003, prin care Distrigaz Sud s-a obligat să realizeze proiectarea pentru rețelele cu gaze naturale pentru ansamblul de locuințe ANL Henri Coandă, până la data de 20.02.2004, să promoveze investiția și să execute rețelele de alimentare cu gaze naturale pentru ansamblul de locuințe ANL Henri Coandă, în timp ce ANL s-a obligat să asigure punerea la dispoziție a studiului de fezabilitate până la data de 15.01.2004 și a planului general pentru ansamblul de locuințe. Totodată, intimații-pârâți Municipiul București și Orașul Voluntari au încheiat contractul de cooperare din data de 06.03.2008, prin care s-a convenit realizarea împreună a acțiunilor de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă construit prin ANL. Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 335/30.09.2009, s-a stabilit ca o parte a investiției necesare pentru realizarea obiectivului "Realizarea rețelelor publice de alimentare cu apă și canalizare, precum și a drumurilor aferente ansamblului de locuințe "Henri Coandă sector 1" să se facă din alocații de la bugetul local, credite interne/externe și alte surse în condițiile asigurării fondurilor necesare realizării investiției și a respectării clauzei 20 din contractul de concesiune a serviciilor de alimentare cu apă și de canalizare din Municipiul București, încheiat cu S.C. G. București S.A., privind nivelele de servicii și a clauzei 5.2 din partea a IV-a a Caietului de sarcini privind tariful. Prin Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului București nr. 255/16.12.2010, s-a aprobat transmiterea terenurilor aferente locuințelor care se construiesc prin credite ipotecare prin intermediul ANL din administrarea Consiliului Local al Sectorului 1 în administrarea intimatei-pârâte Consiliul General al Municipiului București în vederea realizării rețelelor publice de alimentare cu apă și canalizare, precum și a drumurilor aferente ansamblului de locuințe Henri Coandă. S-a constatat, în aceste condiții că, apelanții-reclamanți A. și B. sunt semnatari doar ai contractului de mandat nr. x/04.06.2004, încheiat cu intimata-pârâtă ANL și ai contractului de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006, perfectat cu antreprenorul general S.C. Confort S.A. și cu reprezentantul intimatei-pârâte ANL și sunt terți față de contractul de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, de convențiile MM nr. 1909/6.05.2004, nr. 194/9.01.2004 și nr. 15580/22.12.2003, precum și de contractul de cooperare din data de 06.03.2008, acte juridice pe care nu le-au semnat, drepturile și obligațiile care rezultă din aceste contracte, potrivit art. 973 C. civ. din 1864, neputând nici să le profite, nici să le dăuneze, căci nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte. Consecința celor stabilite a fost aceea că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, acestea pot invoca exclusiv răspunderea contractuală, chiar dacă temeiul acțiunii reclamanților a fost unul dual. Instanța de apel a subliniat, însă, că reclamanții-apelanți au pretins, în principal, pe temeiul răspunderii civile delictuale, iar, în subsidiar, pe răspunderea civilă contractuală, obligarea pârâților-intimați, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a locuinței contractate în cartierul Henri Coandă, aferent perioadei 17.05.2008-1.03.2011, aspecte care vor trebui analizate pe domeniul prescripției. Pe de altă parte, susținerile făcute de către apelanții-reclamanți, conform cărora toate actele juridice încheiate alcătuiesc un complex contractual, iar convenția MM nr. 1909/2004 reprezintă un contract în folosul unei terțe persoane (stipulație pentru altul), nu au fost analizate în apel în prezentul cadru procesual, căci se referă la fondul pretenției deduse judecății, iar rejudecarea apelului a tranșat exclusiv asupra problemei prescripției. În continuare, instanța de apel a subliniat că potrivit considerentelor deciziei de casare, trebuie stabilit "dacă obligațiile ce incumbă pârâților sunt cu executare succesivă sau dacă executarea trebuie să se producă într-un singur moment (uno ictu), fiind lipsit de relevanță din perspectiva incidenței art. 12 din Decretul nr. 167/1958 modalitatea în care intimații-reclamanți și-au cuantificat despăgubirile solicitate" și a analiza "incidența unor termene diferite pentru pretențiile solicitate". În acest context, s-a subliniat că reclamanții au formulat o acțiune personală, întemeiată, în principal, pe răspunderea civilă delictuală, prin care urmăresc realizarea unui pretins drept de creanță, căruia îi este corelativă obligația de plată a unei despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosință. Fiind o acțiune personală, cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri este supusă dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul general de prescripție, aplicabil acțiunilor personale, care însoțesc (valorifică) drepturile subiective civile de creanță, este de 3 ani. În susținerea temeiului principal al cererii deduse judecății, apelanții-reclamanți au dezvoltat un raționament juridic, conform căruia faptele ilicite ale pârâților constau în încălcarea obligațiilor de a face, legale sau născute din convenții la care apelanții-reclamanți nu au fost parte și față de care aceștia se raportează ca la un fapt juridic extracontractual. Astfel, inacțiunile ilicite ale pârâților - nerealizarea utilităților, a drumurilor de acces în cartier și a drumurilor din interiorul ansamblului rezidențial Henri Coandă, cu consecința imposibilității predării la cheie a locuinței contractate - ar fi cauzat reclamanților prejudicii materiale, lipsa de folosință a locuinței, care se solicită a fi reparate prin plata de despăgubiri bănești. În aceste condiții, instanța de apel a arătat că, eronat, prima instanță și-a întemeiat hotărârea, obiect al apelului pendinte, pe dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, față de temeiul juridic principal al cererii deduse judecății, adică răspunderea civilă delictuală, este aplicabil art. 8 alin. (1) din același act normativ, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Pe de altă parte, contrar apărărilor intimaților-pârâți, s-a apreciat că dreptul de despăgubire dedus judecății are caracter principal și nu este accesoriu obligației contractuale de predare a locuinței. Astfel, față de temeiul juridic (principal) al cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, obligația de reparare a prejudiciului are ca izvor faptele ilicite extracontractuale ale pârâților, iar nu neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației contractuale de predare la termen a locuinței prevăzute în contractul de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006. În consecință, în determinarea începutului și cursului prescripției extinctive, nu este corectă raportarea exclusivă la obligația contractuală de predare a locuinței, stipulată la art. 8 din convenția nr. 431/02.03.2006. Termenul de predare poate fi avut în vedere la stabilirea momentului subiectiv de început al cursului prescripției, iar nu și la calificarea caracterului unic sau succesiv al "prestațiilor" prin prisma prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora, "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită". Astfel, instanța de apel a statuat că, în cauză, paguba invocată de reclamanți (apelanți) se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceștia să fie puși în posesia utilă (cu toate utilitățile necesare) a locuinței. Aceasta, deoarece și fapta ilicită imputată pârâților (intimați) este una continuă, o inacțiune, constând în omisiunea realizării utilităților și infrastructurii necesare utilizării imobilului conform destinației sale. Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripție distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretențiile reclamanților (apelanți) trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Având în vedere faptul că lipsa de folosință a locuinței este cuantificată prin raportare la chiria lunară, rezultă că, pentru fiecare din prejudiciile succesive produse, ia naștere un drept la acțiune de sine stătător și care formează obiectul unei prescripții distincte. Au fost înlăturate apărările intimaților-pârâți conform cărora termenul de prescripție ar începe să curgă de la momentul la care imobilul trebuia predat reclamanților (apelanți), conform contractului de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006. Raportat la temeiul juridic (principal) al pretențiilor - fapta ilicită extracontractuală cauzatoare de prejudicii - pentru a începe să curgă prescripția, nu este suficientă doar cunoașterea persoanelor răspunzătoare, ci și producerea prejudiciului. Or, la momentul la care trebuia predat imobilul conform contractului de construire nr. x/02.03.2006, 17.05.2008 ori la data la care erau scadente obligațiile intimaților-pârâți conform convențiilor încheiate de aceștia, deși se poate admite că reclamanții cunoșteau persoanele responsabile, în mod cert nu cunoșteau și prejudiciile cerute în cauză, deoarece acestea s-au născut succesiv și distinct în perioada 17.05.2008-1.03.2011. Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către reclamanți la data de 7.07.2011, reiese cu evidență că nu sunt prescrise pretențiile de reparare a prejudiciilor născute începând cu data de 7.07.2008. În schimb, în privința pretențiilor pentru daune materiale aferente perioadei 17.05.2008-6.07.2008, trebuie constatat că a intervenit prescripția extinctivă. Aceasta, întrucât termenul de 3 ani a început să curgă succesiv după momentul la care reclamanții (apelanți) trebuiau să preia imobilul, când au fost în măsură să cunoască faptul că sunt păgubiți. Cu privire la cursul prescripției incidente, s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958: "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul", iar aceste prevederi legale sunt incidente în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, afectate de un termen suspensiv ori de o condiție suspensivă. Însă obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită pentru care se angajează răspunderea civilă delictuală nu poate fi afectată de un termen suspensiv ori de o condiție suspensivă, iar prescripția acțiunii în răspundere civilă delictuală este reglementată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, normă cu caracter special, derogatoriu față de cea de la art. 7 din același act normativ. Cum reclamanții A. și B. au încheiat contract doar cu intimata-pârâtă ANL, se observă că doar în acest act este stipulat, la art. 8, că "antreprenorul general va preda beneficiarului locuința contractată pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse și perioadele de timp friguros". Este instituit, astfel, un termen suspensiv pentru îndeplinirea obligației de predare a locuinței care incumbă antreprenorului general, de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. Consecința este aceea că termenul de prescripție al dreptului la acțiune în obligarea la predarea locuinței nu curge decât din momentul în care a expirat termenul evocat mai sus. Așa fiind, întrucât niciunul dintre intimații-pârâți, cu excepția ANL nu a încheiat contract cu apelanții-reclamanți, nu se pune problema unei aplicări a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 în prezenta cauză. S-a mai constatat că pe tot parcursul procesului, apelanții-reclamanți nu au formulat nicio cerere de repunere în termenul de prescripție, în sensul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, dar și că nu poate fi dispusă din oficiu repunerea în termenul de prescripție, având în vedere că apelanții-reclamanți, contrar obligației care le revenea în temeiul art. 1169 C. civ. din 1864 și a art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, nu au probat că sunt "temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit". Fiind sesizată și analiza unor eventuale acte de întrerupere a cursului prescripției, reprezentate de (i) recunoașterea pretențiilor de către intimații-pârâți și de (ii) parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe (invocată ca și cauză de suspendare a cursului prescripției prin cererea de chemare în judecată), curtea de apel a reținut că aceste apărări nu sunt fondate. Întrucât, pentru ca recunoașterea să producă efect întreruptiv, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, era necesar ca această manifestare de voință să privească dreptul a cărui acțiune se prescrie, instanța de apel a arătat că nu s-a identificat un act prin care intimații-pârâți să fi recunoscut dreptul apelanților-reclamanți de a primi despăgubiri ca și contravaloare a lipsei de folosință a locuinței contractate în cartierul Henri Coandă. Nu poate fi incident cazul de întrerupere a termenului de prescripție reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 dacă s-au făcut acte de recunoaștere și executare a obligațiilor ce revin pârâților în temeiul legii și al convențiilor încheiate de acestea fără participarea reclamanților. Altfel spus, nu au relevanță sub aspectul cursului neîntrerupt al prescripției recunoașterile, acțiunile în justiție și actele de executare la care fac referire apelanții-reclamanți, deoarece acestea se referă la obligațiile a căror neîndeplinire constituie faptele ilicite în opinia reclamanților (apelanți), iar nu și la obligația de despăgubire ce s-ar fi născut din săvârșirea acestor fapte. S-a subliniat, în context, și faptul că toate criticile circumscrise motivului de apel privitor la existența cazului de întrerupere a termenului de prescripție supus analizei în acest context au fost respinse, ca nefondate, de instanța de apel în primul ciclu procesual, fără ca reclamanții să atace decizia amintită cu recurs, cu consecința că dezlegarea evocată a devenit irevocabilă și nu mai poate fi repusă în discuție, chiar dacă s-ar suplimenta probatoriul pe acest aspect. Tot fără fundament a fost considerată și aserțiunea apelanților-reclamanți conform căreia parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe a întrerupt ori a suspendat cursul prescripției extinctive. Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1858, procedura prealabilă a concilierii directe, reglementate de art. 720 1 C. proc. civ. din 1865, nu se regăsește în enumerarea limitativă a cazurilor de întrerupere a prescripției și ținând seama și că, potrivit art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1858, "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă.", regimul prescripției conform acestui act normativ este unul legal imperativ, astfel, instanța de apel a statuat că procedura prealabilă a concilierii directe nu întrerupe termenul de prescripție. Referitor la pretinsa suspendare a cursului prescripției extinctive, determinată de suspendarea lucrărilor în Cartierul Henri Coandă în perioada august 2005- august 2006, ca urmare a sentinței civile nr. 7991/29.08.2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a subliniat că, prin considerentele deciziei nr. 2267/9.11.2015 pronunțate de instanța supremă în prezenta cauză - obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 - s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat că sentința civilă nr. 7991/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București "nu poate avea vreo influență asupra termenului de prescripție, deoarece intimații-reclamanți au încheiat contractul de construire cu antreprenorul general și ANL în perioada în care lucrările erau sistate pe raza comunei Voluntari, respectiv la data de 2.03.2006, iar ordinul de începere a lucrărilor dat de către ANL s-a emis pentru data de 17.05.2006, adică tot înăuntrul acestei perioade", iar "instanța nu poate interveni în convenția părților în sensul modificării acesteia, pe baza unor elemente de fapt, străine de termenii convenției dar care au fost cunoscute la data încheierii convenției cel puțin de către pârâta ANL".

Împotriva acestei decizii au declarant recurs reclamanții și pârâții Agenția Națională pentru Locuințe (ANL), Municipiul București, Județul Ilfov, Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și Engie Romania S.A.. 5.1. Reclamanții A. și B. au solicitat, în baza motivelor de recurs fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea deciziei și admiterea apelului acestora. Reclamanții au arătat că decizia recurată a fost data cu aplicarea greșită a legii, mai precis a dispozițiilor art. 13 și 15 din Decretul nr. 167/1958, care au ignorat efectul suspensiv al procedurilor de conciliere efectuate de reclamanți premergător litigiului, efect reglementat prin dispozițiile art. 720 1 alin. (1 1 ) C. proc. civ. din 1865. În acest context, reclamanții au arătat că au probat la dosarul cauzei împrejurarea că în luna aprilie 2011 au procedat la convocarea pentru conciliere directă a tuturor pârâților, dar niciunul dintre aceștia nu a dat curs invitației de conciliere. Astfel, cererea de chemare în judecată înregistrată de reclamanți la 7.07.2011 a respectat exigența textului de lege evocat, nedepășind cele 3 luni în care cursul prescripției dreptului la acțiune era, de drept, suspendat. În acest sens, instanța de apel s-a raportat greșit la dispozițiile nou intrate în vigoare ale C. civ., în măsura în care reclamanții nu le-au evocat niciodată. Au mai arătat recurenții-reclamanți că au fost greșit interpretate și actele juridice deduse judecății, în măsura în care instanța de apel le-a înlăturat semnificația lor de acte de întrerupere a cursului prescripției. Aceștia au arătat că, atâta vreme cât pârâții au inițiat acte de finalizare a lucrărilor de construire, este evident că aceștia au recunoscut dreptul persoanelor fizice de a-și folosi locuința, care corespunde recunoașterii dreptului solicitat prin acțiune. Astfel, instanța a deturnat semnificația juridică a acestor acte, deși acestea au relevanță în planul prescripției. Un alt motiv al recursului reclamanților constă în aprecierea greșită a puterii lucrului judecat, a efectului pozitiv al acesteia, efect determinat în planul probator de decizia nr. 2124 din 23.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel în dosar nr. x/2016, prin care s-a tranșat în mod efectiv problema prescripției dreptului beneficiarilor locuințelor din cartierul Henri Coandă de a solicitat despăgubiri determinate de lipsa de folosință a imobilelor. Din acest punct de vedere, instanța de apel a considerat greșit că, în rejudecare, reclamanții formulează un nou motiv de apel, în realitate decizia evocată fiind doar o probă solicitată pentru dovedirea motivelor de apel legal invocate. Evaluând forța probatorie a acestei decizii, reclamanții au arătat cu nu este necesară identitatea cerută de autoritatea de lucru judecat, referitoare la părți, obiect și cauză, ci este doar suficient ca în litigiul anterior să se fi adus în discuție și rezolvat o chestiune litigioasă care să aibă directă legătură cu litigiul ulterior, și care, în planul dezlegărilor, să nu poată fi contrazisă. În acest sens, dezlegările date de instanța de apel acestor chestiuni au fost greșite, în măsura în care s-a impus, pentru valorificarea probatorie a deciziei, condiția identității de părți în cele două litigii succesive. Reclamanții au solicitat și cheltuieli de judecată aferente întregului parcurs al judecății dosarului. 5.2. În recursul propriu, Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat modificarea deciziei recurate și respingerea apelului reclamanților, pe temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. O primă aplicarea greșită a legii a constat în faptul că instanța de apel, deși a considerat că dreptul reclamanților nu este corelativ unui drept de proprietate asupra locuinței, a ignorat faptul că, în aceste condiții, reclamanții nu pot solicita un drept de folosință aferent unui bun în legătura cu care nu li s-a născut dreptul de proprietate. De asemenea, în mod greșit s-a apreciat de instanța de apel că prejudiciul reclamat prin acțiune se produce în mod succesiv, deoarece în cauză nu sunt prestații succesiv nerealizate, obligația pretins neexecutată fiind aceea de executare, finalizare și predare la cheie a unei locuințe la termenul din 17.05.2008. Or, obligația realizării construcției este cu executare dintr-o dată, obligație care are caracter prescriptibil, iar dreptul beneficiarilor de a solicita despăgubiri pentru nerealizarea locuinței nu poate fi valorificat oricând. Despăgubirile solicitate de reclamanți au caracter accesoriu obligației de executare și predare a locuinței, sens în care devin aplicabile pentru prestația accesorie dispozițiile legale care reglementează prescripța aferentă principalului. Pe de altă parte, chiar admițând că pretinsa faptă ilicită produce prejudicii succesive în timp, dacă ele au caracter cert, acestea se înglobează într-un prejudiciu unic, o pretenție unică căreia îi este afectat un singur drept la acțiune, sancționat cu o prescripție unică, care începe să curgă de la data cunoașterii prejudiciului. În cazul speței, reclamanții au cunoscut că la data obligației de predare a locuinței, 17.05.2008 li s-ar fi creat un prejudiciu, iar acest moment a