ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 887/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București în data de 28.09.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliului Local Voluntari, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Municipiul București, Enel Distribuție Muntenia S.A., Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Județul Ilfov, Orașul Voluntari și Consiliul General al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. în principal obligarea pârâtei ANL la plata sumei de 1500 euro/lună, în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru perioada 28.09.2013-28.09.2016 (din care 1300 euro/lună contravaloare lipsă folosință și 200 euro/lună daune morale); se solicită și contravaloarea acestor daune și pentru viitor, până la predarea la cheie a locuinței; 2. în subsidiar obligarea tuturor pârâtelor la plata acelorași sume, în temeiul răspunderii contractuale, iar în ceea ce privește toți pârâții, mai puțin ANL, într-un alt subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 08.11. 2017 Tribunalul București, secția a -VI- a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâților Consiliul Local Voluntari, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 București și Sectorul 1 București, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Municipiul București, Enel Distribuție Muntenia S.A., Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Județul Ilfov și Orașul Voluntari; a respins ca neîntemeiată excepția de prescripție extinctivă invocată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe; a respins ca inadmisibile: cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București în contradictoriu cu Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, cererea de chemare în garanție formulată de Consiliul Județean Ilfov și Județul Ilfov în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, cererea de chemare în garanție formulată de Sectorul 1 București și Consiliul Local al Sectorului 1 București în contradictoriu cu Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari.

Prin sentința civilă nr. 3618/28.11.2018 Tribunalul București, secția a-VI-a civilă a anulat cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Voluntari, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Municipiul București, Enel Distribuție Muntenia S.A., Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul General al Municipiului București ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis cererea principală, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și a obligat pe această pârâtă să achite reclamantului suma de 55.664 euro (echivalentul sumei de 247.676,96 RON, la cursul de 1 euro/4,4495 RON din data de 28.09.2016) cu titlu de daune-interese aferente perioadei 28.09.2013-14.11.2018, precum și suma de 870 euro/lună (echivalentul sumei de 3.871,06 RON, la cursul de 1 euro/4,4495 RON din data de 28.09.2016), care se va calcula pentru viitor (începând cu 15.11.2018), până la data predării efective a locuinței; a obligat pe aceeași pârâtă să achite reclamantului suma de 18.954,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a formulat apel principal și apel incident reclamantul A., iar pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel principal.

Prin decizia civilă nr. 1836 din 7 noiembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondate, apelul principal și apelul incident formulate de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3618/28.11.2018 a Tribunalului București, secția a-VI-a civilă.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva încheierii din 08.11.2017 și a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 3618/28.11.2018, schimbând sentința apelată în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor de la data de 15.11.2018 și până la predarea efectivă a locuinței, ca neîntemeiată.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe solicitând admiterea recursului, casarea deciziei, rejudecarea cauzei și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca prescrisă în principal și ca neîntemeiată în subsidiar.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare a susținut, sub un prim aspect, ca prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că, pentru ca recunoașterea să producă efect întreruptiv, este necesar ca manifestarea de voință să privească dreptul a cărui acțiune se prescrie.

Cu alte cuvinte, în speță, pentru ca dreptul de a solicita despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului să nu se fi prescris, era necesar ca recunoașterea Agenției Naționale pentru Locuințe să vizeze pretențiile solicitate de intimat.

Recurenta a arătat că, din corespondența purtată cu constructorul, nu se poate constata existenta vreunui act/adresă care să determine o "recunoaștere" a recurentei de a plăti despăgubiri intimatului pentru nefinalizarea imobilului, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Se mai arată că, în situația în care titularul unui drept încălcat sau contestat nu îl valorifică în intervalul stabilit de lege, el pierde posibilitatea de a obține concursul organelor de justiție pentru realizarea acestuia, deoarece prescripția extinctivă reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acțiune, prin neexercitarea acestui drept în termenul prevăzut de lege, iar caracterul imperativ al normelor ce reglementează prescripția extinctivă este determinant.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, iar potrivit art. 3 din același Decret, termenul de prescripție este de 3 ani.

Având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită daune interese pentru perioada cuprinsă între 28 septembrie 2013 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 28 septembrie 2016, iar în speță termenul de prescripție a început să curgă de la data la care locuința contractată trebuia predată, respectiv 30 decembrie 2011 (conform actului adițional nr. x la contractul de construire autentificat sub nr. x/23.08.2007, încheiat exclusiv între reclamant și constructorul S.C. B. SRL) termenul de prescripție de 3 ani împlinindu-se la 30 decembrie 2014, prezenta acțiune a fost înregistrată cu depășirea termenului de prescripție.

Susține recurenta că în speță, reclamantul cunoștea faptul că, prin neefectuarea lucrărilor de construcții până la termenul de predare convenit, 30 decembrie 2011, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său, data menționată reprezentând începutul termenului de prescripție, atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât și data cunoașterii prejudiciului și a celor care, în viziunea reclamantului, sunt răspunzători pentru el.

Mai arată recurenta și că reclamantul nu a indicat vreun impediment concret, de natură obiectivă, care nu i-ar fi permis să acționeze în cadrul termenului de 3 ani ce a început să curgă de la data prevăzută în contract pentru predare, în condițiile în care, întinderea pagubei era, dacă nu determinată, măcar determinabilă, pe baza acelorași criterii propuse de reclamant prin prezenta acțiune.

Sub un al alt aspect, subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la răspunderea contractuală, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți (contractul de mandat, construire, cesiune), prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

A reiterat situația de fapt, făcând referire la dispozițiile art. 5 din contractul de cesiune nr. x din 13 ianuarie 2010, potrivit cărora plățile pentru lucrările efectuate de constructor se efectuează lunar de către beneficiar/reclamant, conform prevederilor contractului de mandat încheiat, pe baza situațiilor de lucrări și a facturilor certificate de ANL. Intimatul-reclamant nu a înțeles însă să își îndeplinească obligațiile asumate, astfel că lucrările de construcții nu au mai putut fi achitate din contul acestuia, din lipsa disponibilului bănesc.

Consideră recurenta că instanța de apel a ignorat faptul ca resursele financiare necesare finalizării locuinței nu mai sunt asigurate de beneficiarul reclamant din data de 31 octombrie 2011, anterioară împlinirii termenului de predare a locuinței, întrucât la această dată intimatul-reclamant și-a închis contul de credit, fără acordul recurentei, deși potrivit dispozițiilor contractuale (art. 5-8 din contractul de mandat), reclamantul avea obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său de la inițierea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței.

Astfel recurenta arată că argumentul esențial pentru respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, ignorat de instanța de apel, este faptul că resursele financiare necesare finalizării locuinței nu mai sunt asigurate de beneficiarul reclamant din 31 octombrie 2011.

A apreciat recurenta că lipsa finanțării a fost determinată de atitudinea intimatului-reclamant, în aceste condiții, momentul predării efective a locuinței la cheie putând fi amânat la nesfârșit de către reclamant, căruia îi este convenabil să încaseze, în același timp, sume cu titlu de prejudiciu cauzate de lipsa de folosință a imobilului.

A mai subliniat că, în baza contractului de mandat, obligația recurentei este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuința) și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței. Pe de altă parte, fără îndeplinirea obligației intimatului prevăzută la art. 5 din mandat, este imposibilă executarea lucrărilor la imobil.

Mai arată recurenta că, chiar dacă nu a invocat prin motivele de apel, ca o excepție de neexecutare în sensul dispozițiilor art. 1556 din C. proc. civ., a arătat, atât instanței de fond cât și instanței de apel, că beneficiarul a închis linia de credit fără acordul recurentei, începând cu data de 31 octombrie 2011, devenind imposibilă finalizarea lucrărilor la imobilul aflat pe lot x, Voluntari.

Astfel, consideră recurenta că antrenarea răspunderii contractuale, conform raționamentului expus de instanță, a fost analizată cu ignorarea clauzelor contractului de mandat și a obligațiilor asumate de intimat.

În concluzie, recurenta a arătat că, deși reclamantul a criticat "alegerea antreprenorilor" de către ANL, nu a explicat cum ar fi putut un constructor să finalizeze lucrările de construire la imobil, dacă de 9 ani nu există finanțare bancară pentru continuarea luctrărilor.

În drept au fost invocate art. 483, art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 26 martie 2020, intimatul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 23 septembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 10 martie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Sub aspectul situației de fapt, instanțele de fond au reținut în cauză că între intimatul reclamant A., în calitate de mandant și recurenta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar s-a încheiat contractul de mandat nr. x/10.03.2010, în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, Contractului de Antrepriză Generală nr. 3678/19.04.2004 și Contractului de cesiune nr. x/23.10.2006.

Potrivit art. 4 din contractul de mandat, "Mandantul împuternicește pe mandatar să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire."

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, construcția este finalizat la roșu în proporție de 90%, apărând semne pronunțate de degradare datorită etanșării incomplete a anvelopei, cablurile electrice și conductele de apă, canalizare, încălzire sunt montate, dar instalațiile nu funcționează; nu sunt montate obiectele sanitare, aparatura electrică, centrala termică, caloriferele; nu este realizat nici un fel de finisaj al pereților, pardoselilor, scării; terenul nu este delimitat; nu sunt definite căile de acces amenajate corespunzător; nu sunt construite dotările socio-urbane prezentate în prospectul de promovare a proiectului.

De asemenea, se mai impune precizarea că, în cauză se solicită obligarea recurentei pârâte la plata unor despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale, respectiv a contractului de mandat nr. x/10.03.2010.

Cu privire la acest contract, instanța de apel a reținut că "mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe și-a asumat prin contractul de mandat încheiat o obligație de diligență, iar nu de rezultat, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de fond. Astfel, mandatarul și-a asumat obligația urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire."

A constatat instanța de apel că din termenii utilizați în descrierea obligațiilor asumate rezultă că "obligația asumată contractual este aceea de a urmări, iar nu aceea de a asigura executarea și finalizarea construcției la termenul și în condițiile stabilite prin contractul de constrire."

Având în vedere că apelul principal formulat de reclamantul A. cu privire la calificarea juridică a obligațiilor asumate de recurenta intimată Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat a fost respins ca nefondat, iar soluția nu a fost criticată în recurs, aceste statuări ale instanțelor de fond au dobândit autoritate de lucru judecat.

În consecință, analiza motivelor de recurs se va face prin raportare la natura juridică a obligațiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat, așa cum a fost stabilită în cauză de instanțele de fond.

O primă critică formulată de recurenta pârâtă vizează greșita interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la cazul de întrerupere a cursului prescripției ca urmare a recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie. Critica poate fi analizată subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și este fondată, din perspectiva greșitei aplicări a art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, intimatul reclamant a formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul. Cu alte cuvinte, lipsa de folosință a fost solicitată în raport cu contractul de mandat, contract care se află în ființă.

Astfel, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, pornește de la premisa că până la predarea imobilului suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, câtă vreme niciuna dintre părți nu a invocat sancționarea prin rezilierea/rezoluțiunea actului juridic, și mai mult, părțile nu au negat continuarea demersurlor de executare, finalizare și predare către beneficiar a construcției.

În acest context, în mod greșit a apreciat instanța de apel că ar fi incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive, în condițiile în care se pretinde neexecutarea obligațiilor contractuale ale pârâtei pe o perioadă de 3 ani anteriori datei formulării cererii de chemare în judecată, astfel că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, și nu se pune problema necesității analizării vreunui caz de întrerupere a termenului de prescripție.

De asemenea, nu poate fi reținută susținerea referitoare la faptul că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data la care locuința contractată trebuia predată. Și aceasta, în primul rând, pentru că instanțele au stabilit că obligația de predare a construcției nu este în sarcina recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe, iar dreptului la repararea prejudiciului trebuie să-i corespundă o obligație corelativă. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, reclamantul a pornit de la premisa potrivit căreia contractul de mandat este încă în derulare și chiar recurenta a recunoscut că a mai efectuat demersuri în temeiul acestuia.

Critica privind greșita obligare a recurentei-pârâte la plata prejudiciului pretins de intimatul reclamant este și ea fondată, putând fi analizată din persectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în lipsa realizării utilităților și a finalizării construcției în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile specifice corelative care i-ar fi revenit antreprenorului general recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locuinței îi revine acesteia.

Instanța de recurs constată însă că răspunderea recurentei nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, și numai în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamantului-intimat pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligațiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul și întinderea mandatului, conform prevederilor art. 1535 și următoarele din C. civ. din 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de mandat dintre părți.

Tranșarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanța de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamantului, constând în lipsa de folosință a imobilului, vine în contradicție cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar Agenția Națională pentru Locuințe pentru neexecutarea obligației de mijloace ce reiese din contractul de mandat.

Instanța de apel, deși constată că obligațiile asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat sunt obligații de mijloace, în analiza prejudiciului invocat de reclamant se raportează la împrejurarea nepredării imobilului, ce constituie o obligație de rezultat, și care nici nu e în sarcina recurentei, considerentele deciziei fiind astfel, sub acest aspect, contradictorii.

Ceea ce este caracteristic pentru obligația determinată (de rezultat) este faptul că obligația este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.

Caracteristica obligației de prudență și diligență (a obligației de mijloace) este aceea că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Unul dintre principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile determinate (de rezultat) și obligațiile de prudență și diligență (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși, o dovadă a culpei debitorului - o prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doile caz nu mai este, prin ea însăși, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligența care erau obligatorii.

Se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, iar întreaga sa construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, prin care afirmă că aceasta și-ar fi asumat o obligație de rezultat. Instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului reclamantului, analizând aspectele care țin de obiectul și întinderea mandatului acordat Agenției Naționale pentru Locuințe, a ajuns însă la concluzia ca aceasta și-a asumat obligații de mijloace și nu de rezultat. În consecință, trebuia să verifice și temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamant din perspectiva acestor raporturi juridice existente între părți.

Din perspectiva neanalizării condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, așa încât Înalta Curte consideră întemeiat și motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Este necesar ca instanța, în rejudecarea apelului formulat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, să stabilească dacă aceasta este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamantul și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația de a urmări executarea și finalizarea imobilului, ținând cont de dezlegările intrate în autoritate de lucru judecat cu privre la natura acestor obligații. De asemenea, instanța va analiza inclusiv condiția existenței legăturii de cauzalitate între prejudiciul despre care reclamantul afirmă că l-a suferit ca urmare a faptului că este lipsit de folosința imobilului și neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1836A din 7 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3618 din 28.11.2018 și împotriva încheierii din 08.11.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1836A din 7 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza aceleiași curți de apel, spre o nouă judecată a apelului formulat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 3618 din 28.11.2018 și împotriva încheierii din 08.11.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2021.