ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1664/2021

Ședința publică din data de 01 iulie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Enel Distribuție Muntenia S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L. au solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună:

I. În principal: obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 1.500 euro/luna (respectiv 6.690 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2012 si data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro, (echivalentul sumei de 240.840 RON, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1300 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 200 euro/lună reprezintă daune morale, precum și daunele interese ce se vor acumula in continuare până la data predării efective a locuinței situată pe lotul x, constând din locuința tip I23N din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral x și înscris în CF nr. x conform încheierii nr. 16146/19.08.2004, in temeiul răspunderii civile contractuale.

II. În subsidiar: obligarea pârâtelor Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale si Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Enel Distribuție Muntenia S.A., Sectorul 1 București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia, evaluate provizoriu la 90% ANL și câte 1,11% pentru celelalte parate, la plata sumei de 1.500 euro/luna, echivalentul a 6.690 RON/luna, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro, (echivalentul sumei de 240.840 RON, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015), cu titlu de daune interese constând in contravaloarea lipsei de folosința și daune morale, din care suma de 1.300 euro/luna reprezintă contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 200 euro/lunar (echivalentul a 222 RON/luna) reprezintă daunele morale, precum și daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței situata pe lotul x, constând din locuința tip I23N din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral x și înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 16146/19.08.2004.

III. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, în mod determinat în ceea ce privește suma de plată pentru fiecare pârâtă în parte.

Prin sentința civilă nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-au respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Enel Distribuție Muntenia S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L..

A fost obligată pârâta ANL la plata către reclamanți a sumei de 34.576,89 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de daune și 5000 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de daune morale.

A fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta ANL la plata sumei de 13.861,80 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și pârâtele Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și Agenția Națională Pentru Locuințe.

Prin decizia civilă nr. 456 din 7 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâtele Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul reclamanților A. și B. formulat împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților A. și B.:

- suma de 45.093,19 Euro reprezentând daune materiale (contravaloare lipsă de folosință imobil) pentru perioada 03.12.2012 - 07.03.2019, în echivalent RON la cursul BNR Euro - Leu din data plății.

- suma de 10.000 Euro reprezentând daune morale pentru perioada 03.12.2012 - 07.03.2019, în echivalent RON la cursul BNR Euro - Leu din data plății.

A menținut în rest dispozițiile din sentința apelată.

A obligat apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe să plătească apelantului-reclamant A. suma de 7.587 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (4.017 RON taxă judiciară de timbru și 3.570 RON onorariu avocat).

A luat act că apelanta-pârâtă Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și intimatele-pârâte Municipiul București prin Primar General și Județul Ilfov și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei din apel și reținerea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii acțiunii formulata de A. si B. ca neîntemeiată, în ceea ce privește răspunderea ANL.

Motivele de casare:

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a reținut că:

"Obligațiile apelantei-parate ANL nu se limitau la urmărirea executării si realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea sa includă si realizarea utilităților;

- contractul de mandat a avut în vedere și contractul de antrepriză generală .

prevederile art. 19 alin. (3);

- nu se poate concluziona că apelantul-reclamant a încheiat contractul de mandat cu apelanta-pârâtă ANL doar în scopul edificării unei locuințe căreia să nu îi fie asigurată furnizarea utilităților, a unui drum public de acces, etc.;

- obligația asumata de pârâta ANL prin contractul de mandat este una de rezultat;

- este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite care constă în neîndeplinirea de către ANL a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor edilitare asumata prin contractul de mandat".

Față de aceste argumente, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit legea, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât atragerea răspunderii contractuale a ANL trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat - izvorul raportului juridic preexistent născut între reclamant și Agenție.

În continuare, recurenta prezintă instanței o imagine completă asupra situației de fapt și de drept existentă, menționând succint, raportul juridic născut între ANL-în calitate de mandatar și intimatul A., în calitate de mandant și constructor, precizând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, atribuțiile menționate au fost îndeplinite de către ANL, prin contractarea locuințelor cu beneficiarii în vederea realizării lucrărilor de construire de către antreprenorul general.

Astfel, din obligațiile pe care părțile și le-au asumat în realizarea utilităților niciuna nu este în sarcina ANL, ci a celorlalte părți semnatare ale Convenției nr. 1909/2004.

De asemenea, se arată că intimații aveau cunoștință că executarea lucrărilor de rețele de utilități și dotări urbane aferente amplasamentului Henri Coanda se vor realiza conform Convenției MM nr. 1909/2004, de către membrele semnatare.

Mai mult, intimați nu au mandatat ANL să-i reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea si execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect. Conform art. 973 C. civ. din 1864, convențiile n-au efect decât între părțile contractante.

Cu toate acestea, ANL s-a implicat activ de la începutul lucrărilor în amplasament și până în prezent, și o va face și în continuare. Demersul ANL în realizarea utilităților este unul de mijloace (de diligentă), nu de rezultat. ANL nu are cum să finanțeze sau să realizeze efectiv lucrările pentru utilități, deoarece ar fi contrar dispozițiilor legale atât din Legea nr. 152/1998 de înființare a ANL și H.G. nr. 962/2001 (normele de aplicare la lege), din Legea locuinței nr. 114/1996, cât și din legislația care reglementează alimentarea cu gaze și energie electrică.

Pe de alta parte, este important de subliniat faptul că ANL nu are prerogativă legală de a aloca sume de bani necesare realizării investiției în utilități și nici nu are dreptul (conform Legii nr. 152/1998 de înființare) de a executa efectiv prin proprii angajați sau de a contracta cu firme/operatori de profil, lucrările de execuție necesare realizării rețelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicații, instalații de iluminat public, rețele de alimentare cu gaz metan, rețele de alimentare cu energie electrică, rețele de drumuri, sistematizare verticală și dotări urbane.

Prin urmare, ANL nu are obligația legală și nici nu și-a asumat prin vreun document obligația asigurării finanțării și realizării efective a lucrărilor de execuție a utilităților în amplasamentul Henri Coandă, așa cum greșit a reținut instanța de apel:

"...fapta ilicită a ANL care constă în neîndeplinirea obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de edilitare asumată prin contractul de mandat . . . . . . . . . .".

Acest aspect rezultă din faptul că obligația de realizare a rețelelor de utilități nu este în sarcina ANL, aceasta fiind stabilită și de către instanțele de judecată, în mod definitiv.

Prin urmare, motivarea instanței de apel potrivit căreia:

"pârâta ANL avea la îndemâna mijloacele juridice pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor . . . . . . . . . ." este fără sens și vădit neîntemeiată, întrucât părțile semnatare ale Convenției nr. 1909/2004 au fost obligate de instanțele judecătorești la realizarea utilităților privind Cartierul Henri Coandă, acest lucru neputând fi pus în sarcina ANL.

În acest context, recurenta demonstrează instanței de recurs că, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, cum ar putea fi considerată ca temeinică și legală o hotărâre a instanței de apel care obliga doar ANL la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință cauzată de nerealizarea utilităților, în condițiile în care problema utilităților a fost tranșata definitiv și irevocabil de instanța de judecată, stabilindu-se astfel, părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coanda (și nu doar la anumite imobile).

Prin ignorarea acestor soluții deja pronunțate și chiar puse în executare, recurenta susține că se ignoră un adevăr juridic deja tranșat, care a produs efecte juridice, se ajunge la soluții contradictorii care nu oferă o garanție a respectării principiilor de drept aplicabile și care vatămă grav drepturile subiecților de drept implicate - indiferent de calitatea lor procesuală.

Astfel, în susținerea și dovedirea demersurilor întreprinse de pârâtă privind realizarea utilităților, în completarea celor aflate la dosarul cauzei, recurenta depune corespondența purtata cu părțile implicate în acest proiect.

Prin urmare, atât timp cât există părți membre semnatare ale Convenției nr. 1909/2004 obligate de instanțele judecătorești la realizarea utilităților privind Cartierul Henri Coanda și care își execută în prezent obligațiile (executarea utilităților fiind în derulare) acest lucru nu poate fi pus în sarcina ANL.

Pe de alta parte, împrejurarea că ANL are ca obiectiv realizarea locuințelor pe credit ipotecar (dezvoltarea construcțiilor de locuințe), nu schimbă câtuși de puțin natura juridică a contractului încheiat între părți (mandat) și nici nu modifică dispozițiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a încălcat principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia, "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Este evident că antrenarea răspunderii contractuale a ANL, conform raționamentului expus de instanță, a fost analizată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de ANL, a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenției și în baza tuturor relațiilor stabilite.

Astfel, nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimata, și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Așadar, instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

In ceea ce privește prejudiciul, recurenta susține că instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina ANL existenta unui prejudiciu, pentru nepredarea si nefinalizarea la termen a imobilului cu utilități.

In materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Ori, în baza contractului de mandat, obligația ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția și-a respectat-o.

Astfel, o altă condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei șanse este aceea ca șansa să fie reală și serioasă.

Deci "pierderea unei șanse" este parte a prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale, pentru ca în cazul răspunderii contractuale prejudiciul este estimat de părți prin clauza penală. Or, în speța de față, nici în Contractul de mandat nici în Convenția nr. MMI 909 nu s-a stipulat nicio clauză penală tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamant și constructor.

Prin urmare, pentru a se putea acorda indemnizarea prejudiciului constând în pierderea unei șanse se cere a se dovedi atât că la momentul intervenției faptei ilicite, care a cauzat pierderea șansei, "victima" era în cursul exercitării șansei sale ori în măsură să profite de ea, cât și că exista o probabilitate a obținerii avantajului dorit.

O altă condiție pentru reparația acestui prejudiciu o reprezintă existența unei legături de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu (ori în cauză nu a fost analizată), în sensul că fapta ilicită a determinat neproducerea evenimentului de natură să îi creeze "victimei" un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube. Astfel, principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea întregului avantaj ce putea fi obținut doar dacă probabilitatea obținerii întregului avantaj era de 100%, pentru ca atunci este normal ca și despăgubirea să fie de 100% din valoarea economică pierdută.

Pe de altă parte, situațiile avute în vedere de expert și analizate din cadrul raportului de expertiză nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, întrucât reclamantul nu a probat existența unui contract de închiriere sau a unui antecontract de închiriere pe care să îl fi încheiat în calitate de locator, respectiv de promitent-locator, cu un terț, cu privire la imobilul edificat, în conformitate cu prevederile contractului de construire.

In aceste condiții, recurenta arată că prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul - cel constând în lipsirea sa de folosința imobilului, nu este sigur in privința existenței, deoarece în absența unor probe care să ateste posibilitatea reală și efectivă a reclamantului de a ceda contra cost folosința imobilului pe toata perioada în litigiu, este pur speculativ să se susțină că reclamantul ar fi putut închiria imobilul, daca acesta ar fi fost dotat cu toate utilitățile, la prețul practicat pe piața liberă.

Prin urmare, recurenta susține că prejudiciul nu a fost dovedit de reclamant si, că acesta nu întrunește condițiile pentru a fi reparat, nefiind sigur sub aspectul întinderii.

In altă ordine de idei, se arată că reclamantul prin cererea de chemare în judecată a înțeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosință, ori folosința este un atribut al dreptului de proprietate, iar dreptul de proprietate în speță nu a fost constituit.

In ceea ce privește obligarea ANL la daune morale în cuantum de 10.000 euro începând cu 3 decembrie 2012 și până la 7 martie 2019, pe lângă celelalte despăgubiri acordate, instanța de apel, în mod greșit a reținut că:

"este evident că familia reclamanților nu și-a realizat această speranță, iar acest lucru contribuie la disconfortul psihic resimțit de aceștia.." întrucât o astfel de măsură este una abuzivă, nedovedită și contrară dispozițiilor legale, deoarece la dosar nu exista nicio probă din care să rezulte un disconfort așa de mare care să justifice acordarea unor daune morale rezultat al neîndeplinirii obligațiilor ANL.

În acest context, recurenta susține că există o contradictorialitate cu privire la acest aspect, având în vedere că pe o parte instanța de apel reține că:

"din actele medicale depuse la dosar rezulta că starea de sănătate le-a creat apelanților-reclamanți o serie de neplăceri (fără a le specifică)", iar pe de altă parte, în paragraful următor reține că:

"însă nu a fost administrată nicio proba din care să rezulte că afecțiunile medicale au fost provocate de suferința psihică resimțită ca urmare a neîndeplinirii de către apelanta ANL a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire si a lucrărilor edilitare".

Însă, în speța de față, recurenta susține că reclamanta nu se încadrează în nici una dintre situațiile enumerate, desigur limitativ, mai sus și mai mult, pretinsul prejudiciu despre care face vorbire nu poate fi pus în sarcina ANL.

Prin întâmpinarea depusă, la 24 iulie 2020, intimatul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (MLPDA solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă, la 29 iulie 2020, intimatul Orașul Voluntari solicită ca instanța să constate că nu are calitate procesual pasivă în judecarea recursului formulat de ANL, sens în care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de către instanța de apel ca legală, sub aspectul criticilor formulate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, la 7 august 2020, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, la 3 august 2020, intimata E-Distribuție Muntenia S.A. a solicitat ca, pe baza argumentelor invocate și în urma examinării probatoriilor administrate, să se respingă ca neîntemeiată cererea de recurs formulată de A. si B..

Prin întâmpinarea depusă, la 5 august 2020, intimata Distrigaz Sud Rețele S.R.L. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 august 2020, intimatul Județul Ilfov solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 11 martie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 24 iunie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Cu titlu preliminar, instanța supremă, având în vedere excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Orașul Voluntari, pe care acesta a invocat-o prin întâmpinare, reține că legitimarea procesuală nu se raportează la criticile dezvoltate în faza recursului de către partea nemulțumită de decizia recurată, cum apreciază intimatul, că aceasta înseamnă că legitimarea procesuală se raportează la obligația de a răspunde față de pretențiile formulate prin actul de învestire al instanței și că în raport de hotărârile judecătorești pronunțate în dosar și de motivele de recurs care vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel pronunțată în contradictoriu și cu acest intimat, excepția invocată de Orașul Voluntari apare ca neîntemeiată.

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nemotivarea unei hotărâri judecătorești constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivele contradictorii ori cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează cu o nemotivare.

În accepțiunea art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept pretențiilor formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Obligația statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune aprecierea naturii cauzei, circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție; motivarea unei hotărâri trebuie deci înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Din perspectiva celor enunțate mai sus se constată ca fiind întemeiate criticile recurentei Agenția Națională pentru Locuințe (ANL.) referitoare la motivarea contradictorie din considerentele deciziei instanței de apel.

Astfel, cu ocazia analizării apelului declarat de către reclamanții A. și B., pe de o parte, și a apelului declarat de către pârâta ANL., pe de altă parte, instanța de apel a concluzionat că apelanții-reclamanți au dreptul să solicite de la apelanta-pârâtă ANL., în temeiul răspunderii contractuale, doar în baza contractului de mandat nr. x/2.07.2004, daune interese constând în contravaloare lipsei de folosință imobil pentru perioada 3.12.2012-7.03.2019 precum și daune morale rezultate din suferința psihică resimțită de reclamanți ca urmare a neîndeplinirii de către apelanta-pârâtă a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare.

În contextul aceluiași raționament, instanța de apel a reținut că obligația asumată de către apelanta-pârâtă ANL. prin contractul de mandat încheiat cu reclamanții este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că acea locuință tip 123N, pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă, corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită.

A mai reținut instanța de apel că încheierea în mod separat de către reclamanți a unui contract de construire autentificat sub nr. x/23.09.2004 cu antreprenorul general nu are nicio relevanță întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației de construire/predare a locuinței în termenul convenit în contract, obligație care i-ar reveni antreprenorului general care nu este parte în cauză, ci se impută neîndeplinirea altor obligații care au condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor care să asigure folosința completă a locuinței într-un cartier urbanizat și funcțional.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca întemeiate pretențiile reclamanților referitoare la obligarea pârâtei ANL. de a plăti daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței tip 123N, echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare și poziție, în mod lunar pentru întreaga perioadă solicitată prin acțiune și de a plăti și daune morale ce au rezultat din atingerea adusă persoanei reclamanților și familiei acestora, dat fiind faptul, cum se arată în cererea de chemare în judecată, că imobilul contractat trebuia să constituie locuința familiei.

Pentru a cuantifica însă prejudiciul material înregistrat până la data pronunțării deciziei, instanța de apel a mai reținut și că reclamanții nu aveau posibilitatea de a încheia un antecontract/contract de închiriere întrucât starea imobilului nu permitea acest lucru dar că în zonă există o cerere și o ofertă de închiriere a unor imobile asemănătoare așa încât nu se poate susține că apelanții-reclamanți nu ar fi avut o șansă de a perfecta un contract de închiriere în cazul în care ar fi fost finalizate lucrările de construie a locuinței și lucrările edilitare.

Încercând o sintetizare a acestor considerente reținute de instanța de apel, Înalta Curte observă că pe de o parte se dezvoltă ideea încălcării dreptului de proprietate, ca drept eminamente patrimonial, care ar conduce atât la producerea de prejudicii materiale, cât și la producerea de prejudicii morale, prin raportare la natura bunului afectat, la durata privării sau limitării dreptului, la persoana reclamanților și la nevoile acestora, iar pe de altă parte că în sarcina pârâtei ANL. se reține existența unei fapte ilicite constând în neîndeplinirea obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/2.07.2004 încheiat cu reclamanții, sens în care au fost exemplificate prevederile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 13, art. 14 și art. 15 din convenția de mandat.

A mai considerat instanța de apel că obligațiile pârâtei ANL. nu se limitau la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

În lipsa realizării utilităților și, deci, a finalizării imobilului în litigiu, fără a se face vorbire de obligațiile specifice care îi reveneau antreprenorului general, instanța de apel a concluzionat că răspunderea pentru lipsa de folosință a locuinței îi revine în mod indubitabil mandatarei ANL.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că răspunderea pârâtei ANL. nu poate fi antrenată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, în contextul analizării raporturilor juridice de mandat existente între părți, iar la stabilirea cuantumului eventualelor despăgubiri ce s-ar cuveni reclamanților pentru neexecutarea sau executarea culpabilă a obligațiilor de către mandatar trebuie să se aibă în vedere obiectul și întinderea mandatului, cum se prevede în art. 1535 și urm. din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de mandat nr. x/2.07.2004.

Tranșarea caracterului cert al întinderii prejudiciului de către instanța de apel, prin raportare la atingerea dreptului de proprietate al reclamanților, drept care nu a fost susținut de către reclamanții mandanți, vine în contradicție cu considerentele deciziei în care se face referire la răspunderea pârâtei-mandatar ANL pentru neexecutarea obligațiilor de rezultat ce ar reieși din contractul de mandat.

Se observă că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu dar și că întreaga lor construcție juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu ANL., așa încât instanța de apel, cu ocazia cercetării apelului părților ar fi trebuit să clarifice aspectele care țineau de obiectul și întinderea mandatului acordat ANL. și să verifice temeinicia pretențiilor bănești formulate de reclamanți din perspectiva raporturilor juridice existente între părți.

De altfel, instanța de apel justifică pretențiile bănești formulate de către reclamanți prin invocarea contractului de mandat fără a cerceta în concret cererea de despăgubire în lumina regulilor mandatului, reguli care ar fi impus verificarea obligației de plată a remunerației ce revine mandanților, și la care s-a făcut referire prin acțiune atunci când reclamanții au pretins că în familie li se fac reproșuri legate de costurile generate de semnarea convenției de mandat și de durata prea mare de timp până la finalizarea acestuia, și posibilitatea sancționării mandatarului în sarcina căruia se reține culpa pentru neîndeplinirea mandatului cu titlu oneros.

Din cele expuse reiese că instanța de apel a dispus obligarea intimatei ANL. la plata unor sume de bani fără a se raporta efectiv la obligațiilor contractuale care reveneau părților, iar motivele contradictorii și străine de natura cauzei echivalează în dosar cu lipsa motivării deciziei recurate.

De asemenea, din perspectiva neanalizării condițiilor răspunderii contractuale decurgând din contractul de mandat, decizia atacată apare ca fiind nelegală, așa încât Înalta Curte consideră întemeiat și motivul de recurs care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată a subliniat faptul că reclamanților nu le sunt opozabile convențiile pe care pârâta ANL. le-a încheiat cu antreprenorul general sau cu pârâții implicați în convenția pentru realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/6.05.2004, situație în care ar fi trebuit să țină seama în mod corespunzător de prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 care le sunt aplicabile părților ce au semnat contractul de mandat nr. x/2004.

Astfel, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și Anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată cu toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/6.05.2004) i-au conferit recurentei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final-realizarea ansamblului de locuințe.

Este necesar ca instanța de rejudecare a apelului reclamanților și pârâtei ANL să stabilească dacă recurenta este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004, în care la art. 2 lit. b) se prevede că ANL trebuie să asigure realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii" și să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar, sau prin raportare exclusivă la contractul de mandat pe care l-a încheiat cu reclamanții-mandanți și în cuprinsul căruia se face vorbire de obligația ANL de a urmări finalizarea imobilului reclamanților.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condițiilor răspunderii contractuale se va lămuri dacă mandatara ANL. s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele și pe seama mandanților, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență asumată de către pârâtă, în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, voința părților și obligațiile ce le reveneau părților, acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei Agenți Națională pentru Locuințe corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt și de drept și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta ANL împotriva deciziei civile nr. 456 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de reclamanți și de pârâtă, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă ORAȘUL VOLUNTARI.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 456 din 07 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimații-pârâți MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE DEZVOLTARII și ADMINISTRAȚIEI, SECTORUL 1 BUCUREȘTI, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, E-DISTRIBUTIE MUNTENIA S.A. și DISTRIGAZ SUD RETELE S.R.L.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 iulie 2021.