ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2547/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 04.01.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Sectorul 1 al Municipiului București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. E-DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A. și S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal să oblige pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata către reclamantă a sumei de 1.335 euro/lună (respectiv 6.030,86 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,5175 RON din 04.01.2017) pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 04.01.2017, în total suma provizorie de 80.100 euro (echivalentul sumei de 361.851,75 RON la cursul de 1 euro/4,5175 RON din 04.01.2017), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.135 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și 04.01.2017, evaluată provizoriu, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S7A din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral x și înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 16468/19.08.2004 și daune morale în sumă de 200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și 04.01.2017, precum și cele care se vor acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința aflată în discuție; reclamanta a mai solicitat, în subsidiar, obligarea pârâților Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii contractuale, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. ENEL DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., Sectorul 1 București și Consiliul Local al Sectorului 1 București, în principal, în temeiul răspunderii contractuale și în subsidiar, in solidum, la plata către reclamantă a sumei de 1.335 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.135 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și 04.01.2017, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința aflată în discuție, daune morale în sumă de 200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 și 04.01.2017, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S7A din localitatea Voluntari, județul Ilfov.

Agenția Națională pentru Locuințe a formulat cerere reconvențională, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige reclamanta A. la plata către pârâtă a sumei de 657,02 RON, cu titlu de debit restant pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, conform art. 2 și 3 din contractul de mandat nr. x/07.11.2006, suma reprezentând taxe, avize și autorizații aferente capitolului X din devizul general al locuinței de pe lotul nr. x situata în cartierul Henri Coandă, zona Kl, achitată de ANL.

Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București au formulat o cerere de chemare în garanție a Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București, ambii reprezentați prin Primarul General al Municipiului București, a Orașului Voluntari și a Consiliului Local Voluntari, ambii reprezentați prin primarul orașului Voluntari, solicitând obligarea chemaților în garanție la plata sumelor la care pârâții ar fi obligați de către instanță, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei, precum și a cheltuielilor de judecată.

Consiliul Județean Ilfov și Județul Ilfov au formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând obligarea chematului în garanție la plata tuturor sumelor și cheltuielilor de judecată la care ar fi obligați, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată.

Municipiul București, prin Primarul General, a formulat o cerere de chemare în garanție a Orașului Voluntari și a Consiliului Local Voluntari, ambii reprezentați prin primarul orașului Voluntari, solicitând ca, în situația în care se va admite acțiunea reclamantei, să fie obligați chemații în garanție la plata tuturor sumelor și cheltuielilor de judecată la care ar putea fi obligat.

Prin încheierea din 06.11.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 București și Consiliul Local al Orașului Voluntari, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, a respins excepția inadmisibilității, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâtele Consiliul Local Sector 1 București și Consiliul Județean Ilfov și a admis în principiu celelalte cereri de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 3832/17.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamantă a sumei de 78.869 euro (în RON la cursul B.N.R. din ziua plății), cu titlu de daune-interese și 5.000 euro (în RON la cursul B.N.R. din ziua plății), cu titlu de daune morale; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în garanție și a obligat-o pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamantă a sumei de 13.318,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanta și pârâta S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., iar Agenția Națională pentru Locuințe a promovat calea de atac a apelului atât împotriva încheierii din 06.11.2017, cât și împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1168/28.09.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., a admis apelul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe declarat împotriva încheierii din 06.11.2017 și împotriva sentinței civile atacate, pe care le-a schimbat în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, ca o consecință, a respins acțiunea ca prescrisă; a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a susținut că, în ceea ce privește apelul declarat de Agenția Națională pentru Locuințe, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție.

A arătat că este contradictoriu raționamentul juridic al instanței, privind natura pretențiilor care ar atrage o prescripție deosebită pentru fiecare prestație, pe de o parte și împlinirea termenului de prescripție în 3 ani de la data termenului de predare (conform Actului adițional nr. x/11.02.2011), pe de altă parte.

În continuare, recurenta a relevat că din considerentele deciziei recurate rezultă patru teze care au stat la baza soluției date asupra prescripției, și anume: caracterul pretențiilor de prestații succesive, care a obligat instanța la analiza excepției prescripției în maniera expusă; teza termenelor de prescripție deosebite pentru fiecare prestație succesivă; începutul termenului de prescripție ar fi data predării imobilului; teza absenței dovezii unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.

Recurenta a mai susținut că aceste teze sunt contradictorii și nelegale, întrucât în primul rând, dacă termenele de prescripție sunt distincte pentru fiecare prestație succesivă înseamnă a fortiori că nu se poate ca toate aceste termene să înceapă de la data termenului de predare a locuinței (așa numitul termen de exigibilitate evocat de instanță) și atunci nu se înțelege de ce ar fi prescrise pretențiile cu care a fost învestită instanța prin cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând, tezele sunt contradictorii și nelegale pentru că termenele de prescripție sunt distincte pentru fiecare prestație succesivă, iar atunci nu este nevoie de nicio cauză de întrerupere sau de suspendare a acestor termene de prescripție pentru pretențiile deduse judecății.

A mai susținut că instanța de apel nu a indicat care este dreptul, în raport cu care recurenta ar trebui să facă proba unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, context în care a arătat că este nevoită să speculeze faptul că în discuție s-ar afla dreptul la predarea locuinței, însă instanța nu a fost învestită cu vreo cerere legată de realizarea acestui drept principal, ce izvorăște din neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

În aceste condiții, recurenta a relevat că a învestit instanța de judecată cu realizarea dreptului principal la daune pentru întârzierea în neasigurarea predării locuinței la termen, drept care ființează alături de alte drepturi principale: dreptul la asigurarea predării, dreptul la daune pentru vicii, dreptul la rezoluțiune.

Prin urmare, a solicitat să se constate că nu au fost aplicate dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1954, fiind încălcate normele pentru determinarea regulilor prescripției în raport cu natura dreptului de valorificat, întrucât obligația contractuală imputată pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, deși este unică, este o inacțiune continuă, în progres, iar prin acest progres se generează prejudiciul cerut a fi acoperit, atât timp cât contractul de mandat și celelalte contracte sunt în vigoare și atât timp cât niciuna dintre cele două părți nu a pus în discuție încetarea acestuia sau invocarea vreunei cauze de invalidare a acestuia.

În continuare, a mai susținut că raportul contractual cu Agenția Națională pentru Locuințe, ca și toate celelalte contracte aflate în discuție sunt în derulare și că niciuna una dintre părțile contractante nu a pus în discuție încetarea ori invalidarea acestora.

În opinia recurentei, controversa juridică poartă asupra naturii juridice a obligațiilor, despre care Agenția Națională pentru Locuințe susține că sunt de diligență, iar recurenta că sunt de rezultat, teză confirmată și de jurisprudența instanței supreme.

Prin existența unor contracte în derulare, recurenta apreciază că se află în prezența unor asumări și confirmări continue a obligațiilor și a unei inacțiuni continue din partea Agenției Naționale pentru Locuințe, care nu s-a epuizat la momentul împlinirii termenului de predare din 31.12.2011, astfel încât să nu fie pusă în discuție o situație post-factum închisă și definitiv conturată cu toate efectele sale juridice și cu implicațiile în privința prescripției extinctive a dreptului la acțiune a daunelor.

În continuare, a mai apreciat că inacțiunea continuă ce constituie fapta ilicită a Agenției Naționale pentru Locuințe și care rezultă din existența contractelor în derulare nu se confundă cu termenul de predare a imobilului, ce s-a împlinit la data de 31.12.2011, obligația de asigurare a predării imobilului subzistând și în prezent.

Așadar, dreptul la predarea locuinței nu este prescris, operând o întrerupere a prescripției prin faptele continue ale pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de executare a obligațiilor asumate, după cum rezultă din toate înscrisurile și din poziția procesuală a acesteia.

Totodată, prejudiciul este continuu, iar dreptul la daune este un drept principal și nu unul accesoriu dreptului la predare și prin urmare prescripția se naște pe măsura producerii prejudiciului; cum acesta este continuu, determinat de fapta ilicită constând în inacțiunea continuă, rezultă că termenul de prescripție nu s-a împlinit în cei 3 ani de la data termenului de predare.

A mai relevat că instanța de apel nu a acordat atenție practicii judiciare, cu referire la faptul că excepția prescripției a fost respinsă, chiar dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de 3 ani de la data termenului de predare a locuinței.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește apelul promovat de recurenta-reclamantă, având în vedere motivul pentru care apelul a fost admis și faptul că de soluția dată asupra recursului vizând apelul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe depinde și soluția apelului reclamantei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 15.01.2021 intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, în raport cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că termenul a început să curgă la 31.12.2011, iar acțiunea a fost introdusă la data de 04.01.2017.

La 18.01.2021 intimata S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că prin încheierea din 02.03.2020, curtea de apel a dispus scoaterea ei din cauză, iar recursul este promovat doar în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind reținută în mod corect prescripția dreptului material la acțiune.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună punct de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

La termenul din 06.10.2021, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit alin. (6) al aceluiași text de lege, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării lui pe fond.

Astăzi, în ședință publică, excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, este de subliniat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)"

Într-un prim considerent, trebuie menționat faptul că în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De asemenea, în această etapă procesuală nu pot face obiectul examenului de legalitate nici criticile recurentei privind natura juridică a obligației intimatei Agenția Națională pentru Locuințe de a asigura predarea locuinței la termen și de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, respectiv, dacă acestea sunt de rezultat sau de diligență, întrucât analiza deciziei recurate relevă că apelul s-a rezumat la examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, în cadrul căreia aceste aspecte nu au fost dezbătute.

În considerentele deciziei atacate, instanța de apel a stabilit că daunele moratorii solicitate au caracterul unor prestații succesive care sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere și calculate pentru fiecare lună de întârziere, care determină un termen de prescripție distinct pentru fiecare dintre aceste prestații succesive. Totodată, a apreciat că obligația pârâtei de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de data la care locuința trebuia predată, 31.12.2011.

Astfel, stabilind că față de data introducerii acțiunii, 04.01.2017, acest termen era împlinit, apreciind că în cauză numai cererea de chemare în judecată are efect întreruptiv asupra termenului de prescripție, în lipsa unei alte cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție curs până la data sesizării instanței, curtea de apel a constatat că dreptul material la acțiune dedus judecății era împlinit.

Pornind de la aceste considerente, dar și de la textele de lege reținute de instanța de prim control judiciar la soluționarea excepției prescripției, Înalta Curte apreciază că se impun anumite precizări prealabile cu privire la normele de drept material aplicabile în cauză.

Așa cum s-a reținut în etapele procesuale anterioare și potrivit susținerii părților, faptul declanșator al daunelor pretinse l-a reprezentat nepredarea imobilului la termenul stabilit de părți, 31.12.2011, dată de la care încălcarea obligației contractuale a intimatei de a preda locuința a determinat lipsirea reclamantei de folosința imobilului și nașterea dreptului acesteia la despăgubiri.

Prin urmare, regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în vederea recuperării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligației contractuale de către intimata-reclamantă este supus, potrivit art. 6 alin. (5) C. civ., dispozițiilor noului C. civ., astfel că și examenul criticilor din recurs urmează a fi realizat în raport de textele de lege incidente instituției prescripției prevăzute de acest Cod.

În continuare, în ceea ce privește natura dreptului valorificat, instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este atașat, mai exact, dreptul recurentei de a-i fi predată locuința.

Aceste dezlegări nu sunt corecte.

În măsura în care principalul temei al acțiunii îl reprezintă răspunderea contractuală, instanța de recurs arată că, în aceste limite, dreptul valorificat prin acțiune este un drept principal. Premisa calificării naturii dreptului valorificat are în vedere teza reclamantei, aceea că între părți există un raport contractual în conținutul căruia intră obligațiile pârâtei de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor și de a preda la scadență o locuință la cheie, obligații care nu au fost îndeplinite.

Pentru această ipoteză, Înalta Curte arată că sunt incidente dispozițiile art. 1021 din C. civ. de la 1864, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Însă, în speță, depășirea termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care niciuna dintre părți nu evocă sancționarea lui prin reziliere/rezoluțiune ori orice altă modalitate de încetare a acestuia.

Mai mult chiar, cum niciuna dintre părțile litigiului nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă, iar reclamanta își construiește întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinței, aceasta suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1082 din C. civ. de la 1864, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (2) din noul C. civ., debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Astfel, deși pretenția reclamantei este fundamentată pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosință a locuinței pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relație cauzală cu obligația de predare a imobilului și cu cea de urmărire a executării și finalizării lucrărilor.

Prin urmare sunt întemeiate criticile prin care recurenta invocă greșita aplicare a legii de către instanța de apel cu privire la calificarea ca drept accesoriu a dreptului său de despăgubire și implicit greșita aplicare a normelor legale privind regulile prescripției unui drept principal.

Un alt motiv al recursului vizează greșita calificare de către instanța de apel a modului de constituire a daunelor ca sumă de prestații succesive.

Ca fundament al răspunderii civile contractuale, dezlegările instanței de apel sub acest aspect sunt eronate, întrucât atâta vreme cât neîndeplinirea obligației contractuale are caracter continuu, dauna se produce, la rândul ei, în mod continuu, progresiv, zi de zi.

Mai mult decât atât, prejudiciul progresiv generat de continuitatea omisiunii îndeplinirii obligațiilor contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp, pentru a se considera că fiecărei secvențe temporale, avută în vedere exclusiv pentru cuantificarea prejudiciului afirmat global, i se atașează o prescripție deosebită, potrivit textului de lege sus-arătat.

Dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prevederi preluate în noua reglementare a C. civ. la art. 2.526 și care reglementează ipoteza reținută de instanța de prim control judiciar, au ca premisă situația în care un debitor este obligat la prestații succesive, adică atunci când existența obligației este deja stabilită, fie contractual, fie legal, iar nu atunci când obiectul procesului în care se invocă prescripția presupune chiar determinarea obligației.

În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea cu caracter continuu a obligației, cum este cazul în această speță, acțiunea a fost formulată pentru reparația pagubei afirmate global, de aceea, abordarea prescripției trebuie să corespundă modului de aplicare a art. 2.500, art. 2.517 și art. 2.523 C. civ. (art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958), neputând fi considerat incident articolul 2.526 C. civ. (art. 12 din Decretul nr. 167/1958).

Din acest punct de vedere, deși raționamentul juridic referitor la cauza generatoare de prejudicii este corect, fundamentarea soluției instanței de apel pe ipoteza de la art. 2.526 C. civ. (art. 12 din Decretul nr. 167/1958) este greșită, data la care începe cursul prescripției ca fiind 31.12.2011 neputând fi reținută, deoarece raportarea la această dată ca unic moment al începerii cursului prescripției ar fi fost corectă numai dacă inacțiunea pretins ilicită se consuma la tot acel moment.

De aceea, criticile privind pretinsa contradicție între considerentele deciziei cu privire la natura daunelor pretinse și la termenul de prescripție aplicabil nu se mai impun a fi analizate.

Un alt motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează incidența ipotezei de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că actele de executare a obligațiilor contractuale din partea pârâtei, demersuri pentru finalizarea cartierului, reprezintă o recunoaștere a pretențiilor reclamantei și au vocația de a întrerupe cursul prescripției extinctive.

Asupra semnificației pretinselor acte de recunoaștere, instanța de apel a stabilit că doar introducerea acțiunii reprezintă un act întrerupător al prescripției, cauzele de întrerupere a termenului fiind expres și limitativ prevăzute de lege, iar în lipsa indicării, în concret, a înscrisurilor la care tribunalul a făcut referire în considerentele încheierii din 06.11.2017, pentru a putea fi verificate de instanța de prim control judiciar, soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este nemotivată.

Pentru a se reține incidența ipotezei prevăzute de art. 2.537 pct. 1 C. civ. (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), actul evocat ca întreruptiv presupune recunoașterea pretenției valorificate în proces, respectiv a dreptului de creanță determinat de lipsa folosinței locuinței începând cu 31.12.2011, fiind irelevantă pentru cursul prescripției măsura în care intimata-pârâtă a efectuat și efectuează acte de aducere la îndeplinire a obligațiilor sale contractuale pentru finalizarea și predarea locuinței.

Prin urmare, cât timp dreptul material la acțiune al recurentei este unul principal și actele juridice deduse judecății privesc executarea obligațiilor contractuale și nu dreptul reclamantei la despăgubiri, teza contrarie susținută de recurentă nu poate fi primită.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia recurată fost dată cu încălcarea normelor de drept material, așa încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza instanței de apel, pentru o nouă judecată a apelurilor declarate de A. și de Agenția Națională pentru Locuințe; va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

În rejudecare, având în vedere că soluția pronunțată asupra apelului intimatei S.C. DISTRIGAZ SUD S.R.L. nerecurată, a intrat în puterea lucrului judecat, instanța de prim control judiciar va rejudeca numai apelurile declarate de A. și de Agenția Națională pentru Locuințe, urmând ca analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentei să fie realizată în raport cu dezlegările instanței de recurs, obligatorii potrivit art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1168/28.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia civilă atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată a apelurilor declarate de A. împotriva sentinței civile nr. 3832/17.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și de Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din 06.11.2017 și sentinței civile nr. 3832/17.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.