ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 88/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 88/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, B. S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L.:

- în principal, obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) la plata sumei de 1500 euro/lună, respectiv 6.612,75 RON/lună, pentru perioada cuprinsă între 19.09.2011 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro (echivalentul sumei de 238.059 RON) cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1000 euro/lună reprezintă contravaloare lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică, a sumei exacte, iar 500 euro/lunar reprezintă daunele morale, precum și daunele interese care se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței la cheie tip I23N, situate pe lotul x, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, conform Încheierii 166/20.08.2004 situat în amplasamentul Henri Coandă, zona K2;

- în subsidiar, obligarea pârâților Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, B. S.A., în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, evaluate provizoriu la 90% A.N.L. și câte 1,11% pentru ceilalți pârâți, la plata sumei de 1500 euro/lună, respectiv 6.612,75 RON/lună), pentru perioada 19.09.2011 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total sumă provizorie de 54.000 euro (echivalentul sumei de 238.059 RON) cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1000 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică, a sumei exacte, iar 500 euro/lunar reprezintă daunele morale, precum și daunele interese care se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței la cheie tip I23N, situate pe lotul x, cu nr. cadastral x și înscris în CF nr. x, conform Încheierii 166/20.08.2004, situat în amplasamentul Henri Coandă, zona K2;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, în mod determinat în ceea ce privește suma de plată pentru fiecare pârât în parte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 977, 998-999 C. civ., Legea nr. 152/1998.

Prin încheierea de ședință din 26 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta A.N.L. cu privire la cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa de reclamanta A..

Prin sentința civilă nr. 787 din 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea principală îndreptată împotriva pârâtei A.N.L., obligând pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 84.780 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru perioada septembrie 2011 - septembrie 2018, în echivalentul în RON la data plății efective, la plata sumei de 10.000 euro, în echivalentul în RON la data plății efective, cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor ca neîntemeiate și, ca rămas fără obiect, petitul subsidiar, ca rămase fără obiect excepțiile invocate de pârâte față de petitul subsidiar și, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Sectorul 1 București. Totodată, a obligat pârâta A.N.L. la plata sumei de 18.361,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 787 din 26 martie 2019 și a încheierii de ședință din 26 mai 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea încheierii atacate, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 18 mai 2020, sub același număr de dosar.

La termenul din 30 septembrie 2020, Curtea a constatat că, față de modalitatea în care a fost redactată cererea de apel, calitatea de intimat revine exclusiv intimatei reclamante A., urmând ca judecata să se desfășoare între apelanta Agenția Națională pentru Locuințe și intimata A..

Prin decizia civilă nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 787/26.03.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 64.272 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru perioada septembrie 2011 - noiembrie 2016, în echivalentul în RON la data plății efective și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la daune morale. Totodată, a obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamantă a sumei de 14.547 RON, cheltuieli de judecată, și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, la 11 decembrie 2020, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la soluționarea apelului împotriva încheierii din 26.05.2015, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta arată că începutul prescripției extinctive este reglementat în mod expres de lege, neputând rămâne la latitudinea părților sau a instanței.

În acest sens, evocă dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune. Mai susține că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și trebuie calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. (1) din același act normativ, respectiv "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Prin urmare, arată că momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului (august 2008, având în vedere și perioada de sistare a lucrărilor).

Așadar, arată că termenul de prescripție a început să curgă la 29.08.2008, când a luat naștere dreptul la acțiune în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în lipsa oricărei distincții, în materie contractuală și în materie delictuală), și a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, trei ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cerere formulată la 19.09.2014.

Contrar opiniei instanței de apel, recurenta susține că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care intimata-reclamantă și-a cuantificat despăgubirile solicitate, iar împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc continuu, în fiecare zi, contrar celor reținute de judecătorul fondului, nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic de despăgubire, ce s-a născut la momentul predării imobilului potrivit contractului, când intimata-reclamantă ar fi putut constata că nu poate beneficia de folosința locuinței.

Ca urmare, apreciază că intervine sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

În continuare, autoarea prezentului demers judiciar invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că, din motivarea deciziei, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța și-a format convingerea și care din actele civile/normative au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de A.N.L. și, pe cale de consecință, în stabilirea culpei sale.

Arată că instanța de apel s-a rezumat să califice considerentele instanței de fond ca fiind legale și temeinice, concluzionând că în mod corect aceasta a stabilit că se impune în soluționarea prezentului litigiu efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri din alt dosar, deși, așa cum recurenta a învederat și prin cererea de apel, în acel dosar intimata nu a fost parte, iar cauza nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Mai arată că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, contrar celor statuate, se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără a da posibilitatea de a se statua diferit.

Se apreciază că, în cauză, nu este îndeplinită condiția identității de părți pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat raportat la decizia reținută de judecătorul apelului, intimata-reclamantă nefiind parte în acel litigiu.

Pe de altă parte, arată că instanța de apel nu a justificat nici care ar fi argumentul legal potrivit căruia, analizând situații similare, unele hotărâri pot avea putere de lucru judecat, iar alte hotărâri, în care au fost cuprinse dezlegări favorabile cu privire la conduita pârâtei A.N.L. față de programul guvernamental Henri Coandă, nu.

Totodată, apreciază că, față de raționamentul instanței de apel, ar fi trebuit ca aceeași putere de lucru judecat să existe și cu privire la faptul că A.N.L. și-a asumat obligații de diligentă și nu poate fi obligată la plata unor daune interese pentru întârzierea în finalizarea construcțiilor sau pentru lipsa utilităților.

Totodată, susține că instanța nu a motivat care ar fi argumentul legal pentru care decizia reținută ar putea fi aplicată cu putere de lucru judecat în dosarul de față, iar celelalte decizii ale instanței supreme sau ale altor instanțe de judecată, contrare acesteia, nu ar putea beneficia de același tratament.

De asemenea, mai arată că instanța de apel nu a analizat susținerile și înscrisurile recurentei și nu a făcut referire la niciunul dintre principiile de drept invocate de A.N.L.

După ce evocă prevederile art. 4-7 din contractul de mandat nr. x/09.06.2004, recurenta susține că rezultă în mod clar că intimata-reclamantă avea obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său, de la demararea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței, ori aceasta nu a asigurat resursele financiare din 17.03.2013, acest lucru echivalând cu neîndeplinirea obligației de asigurare a fondurilor bănești necesare realizării construcției.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că, deși instanța de apel a reținut că, în cauză, în mod corect instanța de fond a stabilit că A.N.L. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de mandat, fiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, a stabilit că recurenta se face culpabilă atât de neîndeplinirea obligației de realizare și predare a locuinței cât și de cea a nerealizării utilităților, soluția de admitere, în parte, a solicitărilor reclamantei, având astfel drept temei, încălcarea de către A.N.L. a obligațiilor asumate în temeiul tuturor contractelor și convențiilor încheiate - la care reclamanta nu este parte - sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi delictuale.

Faptul că părțile convenției MM1909/06.05.2004 au stabilit, conform art. 1 din această convenție, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nu poate acredita ideea că recurentei i-ar reveni obligația de a asigura finalizarea lucrărilor în discuție, în condițiile în care convenția în cauză prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiile asumate în acest scop, iar printre obligațiile asumate de A.N.L. în baza acestei convenții nu se regăsește o astfel de obligație.

Susține că nu se poate ignora nici faptul că, în cauză, contractele încheiate au obiecte diferite, între regulile aplicabile fiecărui tip de contract existând deosebiri esențiale. Reclamanta nu a mandatat A.N.L. să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a A.N.L. sub acest aspect.

De altfel, susține că problema utilităților a fost tranșată definitiv și irevocabil de instanțele de judecată, stabilindu-se astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coandă (și nu doar la anumite imobile).

Consideră că, prin neluarea în considerare a acestor soluții deja pronunțate și puse în executare, se ignoră un adevăr juridic deja tranșat, care a produs efecte juridice, ajungându-se la soluții contradictorii care nu oferă o garanție a respectării principiilor de drept aplicabile și care vatămă grav drepturile subiecților de drept implicați, indiferent de calitatea lor procesuală.

Se mai precizează faptul că A.N.L. nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001 să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, prin urmare, nici pentru cartierul Henri Coandă.

Astfel, recurenta învederează că între Municipiul București și Orașul Voluntari s-a încheiat contractul de colaborare nr. x/06.03.2008 prin care aceste autorități au convenit să realizeze împreună lucrări de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă, însă Primăria Muncipiului București nu și-a îndeplinit obligațiile.

În continuare, susține că A.N.L. a dovedit faptul că a avut inițiativă și a depus toate diligențele pentru realizarea utilităților, iar faptul că aceste demersuri nu au avut succes până la acest moment nu îi poate fi imputat, A.N.L. nedeținând pârghiile necesare pentru a constrânge în vreun fel autoritățile implicate în vederea finanțării, demarării, executării și urgentării finalizării lucrărilor, aspect care, potrivit afirmațiilor recurentei, a fost reținut și în decizia Î.C.C.J. nr. 458/16.03.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește prejudiciul material.

Sub acest aspect, arată că prejudiciul nu a fost dovedit, iar situațiile avute în vedere de expert și analiza din cadrul raportului nu ar reprezenta, astfel, o dovadă a prejudiciului, deoarece nu a fost prezentat, în cadrul expertizei, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obținută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vedere situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce nu probează un prejudiciu real, efectiv.

În drept, recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A., prin avocat, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată făcute în apel.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte în data de 20 mai 2021, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea de ședință din 9 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la 25 ianuarie 2022, ora 9

00

, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a respins în mod corect motivul de apel referitor la încheierea din 26.05.2015, prin care prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Reclamanta a formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul A.N.L. a obligației de rezultat, de a executa în mod corespunzător mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. 1864 și ale art. 381 Codul comercial, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen.

În cauză, paguba invocată de reclamantă se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceasta să fie pusă în posesia utilă a locuinței. Aceasta deoarece și faptele ilicite imputate pârâtei A.N.L. constau în inacțiuni continue, referitoare la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor de infrastructură și de utilități, necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripție distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretențiile reclamantei trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Având în vedere faptul că lipsa de folosință a locuinței este cuantificată prin raportare la chiria lunară, rezultă că pentru fiecare dintre prejudiciile succesive produse ia naștere un drept la acțiune de sine stătător și care formează obiectul unei prescripții distincte.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (Legea nr. 287/2009) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, sunt aplicabile prevederile art. 2517 și 2523 din Noul C. civ., care sunt similare prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, soluția instanțelor de fond de respingere a excepției prescripției nu încalcă normele de drept material aplicabile.

În continuare, susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că, din motivarea deciziei, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța și-a format convingerea și care din actele civile/normative au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de A.N.L. și, corelativ, în stabilirea culpei sale. Totodată, a susținut că instanța de apel s-a rezumat să califice considerentele instanței de fond ca legale și temeinice, concluzionând că în mod corect aceasta a stabilit că se impune în soluționarea prezentului litigiu efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri din alt dosar.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Pentru a pretinde sancționarea de ordin juridic în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța, prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulat un motiv/critică, care a rămas neexaminat(ă) sau, deși a fost examinat(ă), considerentele hotărârii recurate fie sunt contradictorii, fie sunt străine de natura cauzei.

În realitate, recurenta nu invocă niciuna din ipotezele reglementate de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci își exprimă nemulțumirea față de considerentele instanței de apel prin care aceasta a validat modul în care a prima instanță de fond a valorificat o decizie - 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care cuprinde dezlegări cu privire la conduita A.N.L. constând în refuz nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", față de toate imobilele cuprinse în acest program.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă și terților, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condițiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terților cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumție relativă).

Recurenta-pârâtă A.N.L. a fost parte în procesul civil soluționat definitiv prin Decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Ca urmare, față de această pârâtă, hotărârea este pe deplin opozabilă și nu poate fi ignorată, așa, cum de altfel, a reținut și instanța de apel.

De altfel, în considerarea jurisprudenței CEDO referitoare la art. 6 paragraful 1 din Convenție (cauzele Beian - nr. 1 și S.C. Uzinexport S.A. împotriva României), care impune asigurarea unei practici judiciare unitare, Înalta Curte are obligația de a fi consecventă în jurisprudența sa, astfel încât nu poate ignora efectele deciziei mai sus amintite, care au fost avute în vedere de instanța supremă și în alte decizii de speță.

Printr-o altă critică, recurenta se referă la interpretarea greșită a obligațiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, precum și la lipsa obligației A.N.L. de a realiza utilitățile în amplasamentul Henri Coandă.

Pentru a stabili natura respectivei obligații, instanța de recurs reține că, prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Totodată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, pârâta A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta la 9 iunie 2004 (art. 1), A.N.L. (în calitate de mandatar) a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe la cheie tip 123N pe lotul nr. x din cartierul Henri Coandă, conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

Totodată, la art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care Antreprenorul General este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt Antreprenor General, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzător a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. din 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența conturată la nivelul instanței supreme în cauze similare, reține că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă la 09.06.2004, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen.

Caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă rezultă, de altfel, și din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat - Legea nr. 152/1998, contractul completându-se cu normele legale incidente (Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Înalta Curte reține că, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, faptul că recurenta s-a îndreptat în instanță împotriva Municipiului București în considerarea contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 încheiat între Muncipiul București și Orașul Voluntari, urmărind dovedirea unei cauze exoneratoare de răspundere prin invocarea faptei terțului/Muncipiului București, nu e de natură a reconsidera raționamentul instanțelor devolutive, întrucât acest demers a fost întreprins abia în anul 2020, mult peste termenul relevant în cauză.

În ceea ce privește prejudiciul, reclamanta a evaluat prejudiciul prin raportare la imposibilitatea de folosință a imobilului și a considerat că poate fi folosită ca reper de evaluare chiria ce ar fi putut fi încasată pentru imobil, raportat la suprafața acestuia și locație, ceea ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reține că reclamanta a fost lipsită de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar era singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală și efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

Prin urmare, criticile recurentei A.N.L. referitoare la dovada și cuantumul prejudiciului, prin raportare la raportul de expertiză întocmit în cauză nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate și stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanță asupra caracterului cert al prejudiciului.

Constatând, așadar, că nu poate fi reținută niciuna dintre criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2022.