ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1319/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin primar C., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și Municipiul București, solicitând instanței să dispună obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 106.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând:

- despăgubiri în sumă de 86.000 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 05.06.2010 - data efectuării raportului de expertiză, actualizată cu indicele de inflație;

- suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale;

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții A. și B. au formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au înțeles să cheme în judecată și pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, urmând ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- în subsidiar, obligarea pârâtei ANL la despăgubiri în sumă de 86.000 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 05.06.2010 - data efectuării raportului de expertiză, actualizată cu indicele de inflație în temeiul răspunderii contractuale;

- obligarea pârâtei ANL la suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale;

- obligarea pârâtei ANL la plata cheltuielilor de judecată;

Prin încheierea din 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune; s-au constatat prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei anterioare datei de 24 august 2014, întemeiate pe răspunderea delictuală; s-au constatat prescrise pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 15 martie 2015, întemeiate pe răspunderea contractuală.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3546/2019 din 28 noiembrie 2019, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene, E. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., S.C. D. S.A., ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., așa cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene, S.C. D. S.A., E. S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Municipiul București, Județul Ilfov și Orașul Voluntari, ca nefondată; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe, așa cum a fost modificată; pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 271.826 RON (cu titlu de daune materiale) și a sumei de 5.000 RON (cu titlu de daune morale), sume ce vor fi reactualizate cu rata inflației la data efectivă a plății; a admis în parte cererea reclamanților și a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamanți a sumei de 12.467,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a luat act de faptul că pârâții E. S.A, S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., Municipiul București și Județul Ilfov au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată; a admis cererea pârâtului Orașul Voluntari și au fost obligați reclamanții la plata către acest pârât a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtul Județul Ilfov, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel, solicitând, în principal, modificarea încheierii din 21 iunie 2018, prin care s-a admis doar în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, respectiv în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a locuinței anterioare datei de 15 martie 2015, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru întreaga perioadă și, în consecință, respingerea acțiunii ca prescrisă. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în ceea ce privește obligarea ANL la plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a locuinței și daune morale, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, deliberând, în ceea ce privește cadrul procesual, a constatat că, față de motivele de apel depuse de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, calitate procesuală în acest dosar, în afară de apelanta-pârâtă, au intimații-reclamanți A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1916 din 18 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii de ședință din 21 iunie 2018 și a sentinței civile nr. 3546 din 28 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.; s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind daunele morale, ca neîntemeiat; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței; apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a fost obligată la plata sumei de 8.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți A. și B..

La data de 27 mai 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1916 din 18 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat, în principal, admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, respectiv ca neîntemeiată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la soluționarea apelului împotriva încheierii din 21 iunie 2018 prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a arătat că instanța de apel a reținut că:

- prejudiciul invocat de reclamanți continuă să se producă până la data la care vor fi puși în posesie;

- fapta ilicită a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a nu asigura finalizarea construcției și a lucrărilor de infrastructură și utilități constă într-o inacțiune continuă, ce nu s-a consumat la data împlinirii termenului de predare, ci continuă și azi prin neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor contractuale și legale;

Or, începutul prescripției extinctive este reglementat, în mod expres, prin lege, neputând rămâne la latitudinea părților sau a instanței de judecată.

Este de necontestat că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și trebuie calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. (1) din același act normativ, respectiv "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acțiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală).

În cauză, momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data de la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului, respectiv 31 mai 2009, moment de la care partea era îndreptățită să ceară despăgubiri.

Astfel, de la această dată, intimații-reclamanți au putut constata, în mod nemijlocit, că nu pot beneficia de folosința locuinței și, de asemenea, au putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-a produs asupra lor.

De la data convenită pentru predarea imobilului, intimații-reclamanți trebuiau să cunoască existența pagubei ce le era cauzată prin lipsirea de folosință a imobilului, cât și entitățile care pot fi ținute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece aveau deplină cunoștință de cadrul contractual și de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Prin urmare, termenul de prescripție a început să curgă la data de 31 mai 2009, când a luat naștere și dreptul la acțiune, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în lipsa oricărei distincții, în materie contractuală și în materie delictuală), termenul de prescripție curgând neîntrerupt până la împlinrea sa, 3 ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Față de toate aceste aspecte și, contrar opiniei instanței de apel, autoarea căii de atac a susținut faptul că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care intimații-reclamanți și-au cuantificat despăgubirile solicitate.

Se mai impută, totodată, săvâșirea unei fapte ilicte pentru omisiunea de a îndeplini obligațiile care ar fi creat condițiile pentru predarea la cheie a imobilului contractat.

Împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc continuu, în fiecare zi, contrar celor reținute de judecătorul fondului și menținute de instanța de apel, nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic de despăgubire, ce s-a născut la momentul predării efective a imobilului, când, astfel cum s-a arătat anterior, intimații-reclamanți au putut constata că nu pot beneficia de folosința locuinței.

Dacă s-ar primi opinia instanței de apel, s-ar ajunge la situația în care instanțele ar putea fi sesizate cu o acțiune în repararea prejudiciului (pe ultimii trei ani anterior sesizării instanței) după o perioadă mare de timp scursă de la producerea pagubei, ceea ce ar însemna că acțiunea devine practic imprescriptibilă.

O obligație este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestația trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau, cel puțin, săptămânal/lunar/anual, și nu atunci când realizarea obligației unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligație uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Astfel, obligația de a realiza o construcție la un anumit termen potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între reclamant și constructor este o obligație prescriptibilă, dreptul beneficiarului de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinței la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripție.

Mai mult, reclamanții nu au indicat vreun impediment concret de natură obiectivă care să le fi permis să acționeze în cadrul termenului de 3 ani care a început să curgă de la data prevăzută în contract pentru predare. Întinderea pagubei era și ea, dacă nu determinată, măcar determinabilă pe baza acelorași criterii propuse de reclamanți.

Prin urmare, contravaloarea acestei lipse de folosință (a prejudiciului) a devenit determinabilă la momentul la care a luat ființă ca faptă, unică temporal, respectiv data la care trebuia predată locuința, moment la care s-a născut dreptul material la acțiune al reclamanților în legătură cu orice aspect privind dreptul la despăgubiri pentru nepredarea locuinței la termen.

În concluzie, dreptul material la acțiune al intimaților-reclamanți s-a stins prin prescripție raportat la obiectul cererii, întrucât nu a fost exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.

Instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, mai ales, nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, devenind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic și, implicit a efectelor sale, care a avut ca rezultat aplicarea greșită a legii.

Așa cum se poate observa, instanța de apel a analizat răspunderea Agenției Naționale pentru Locuințe în raport de o obligație care nu se regăsește în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei, părere însușită de altfel și de prima instanță.

Astfel, s-a reținut, în mod greșit, că prin contractul de mandat Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat față de reclamanți să finalizeze lucrările de construcție, inclusiv realizarea utilităților și să predea imobilul la cheie reclamanților.

Noțiunea de "urmărire" definește acțiuni de diligență, și nu de rezultat. Agenția Națională pentru Locuințe are astfel obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul identificat și stabilit prin contractul de construire.

Întinderea mandatului acordat Agenției Naționale pentru Locuințe este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat:

- convențional tipic (derivă din voința expresă a părților);

- special (acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp);

În speță, este vorba despre un contract de mandat, cu obligații de diligență.

A urmări presupune o activitate de supraveghere, astfel că "a urmări executarea și finalizarea construcției" nu poate avea același sens cu "a executa și finaliza lucrările de construire".

O obligație de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimata a împuternicit Agenția Națională pentru Locuințe să o reprezinte în fața antreprenorului, prețul plătit de aceasta pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor (constructor), și nu de Agenția Națională pentru Locuințe.

Principala obligație a mandatarului este de a executa mandatul (obligație de a face) în limitele și cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant, așa cum prevede art. 1539 alin. (1) din C. civ.

Obligațiile de mijloace sunt acelea în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune și să depună toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze în favoarea creditorului său.

Activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată de Agenția Națională pentru Locuințe în mod constant de-a lungul timpului, dovada în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, conform convenției nr. 1909/2004, precum și în finalizarea construcției (construcția este finalizată așa cum reiese din interpelarea intimaților de către Curte, aspect consemnat în încheierea din data de 20 noiembrie 2020).

În mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa.

Obligația asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență (imobilul fiind finalizat), motiv pentru care, neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni (termen asumat de constructor în caz contrar fiind percepute penalități de întârziere conform contractului de construire de către reclamanți), este indiferentă.

În cuprinsul încheierii din 20 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București în prezenta cauză, s-au consemnat următoarele:

"La interpelarea Curții dacă casa este locuită și dacă este finalizată, intimații-reclamanți, prin avocat, arată că nu este locuită în prezent. Arată că este finalizată, dar nu se pot muta pentru că nu există apă, canalizare, curent, drumuri, și, pentru acest motiv, nu se poate efectua recepția lucrării ...".

Prin urmare, reiese faptul că obligațiile stabilite în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe prin contractul de mandat, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, realizarea utilităților nefiind în sarcina sa, astfel încât soluția instanței de obligare a ANL la plata de despăgubiri este nelegală și netemeinică.

Un alt motiv de recurs se întemeiază pe faptul că, deși instanța a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, a stabilit că pârâta se face culpabilă de nepredarea locuinței la cheie cu utilități, menținând soluția instanței de fond de admitere a acțiunii reclamanților având astfel drept temei, încălcarea de către Agenția Națională pentru Locuințe a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate - la care reclamanții nu sunt parte - sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Antrenarea răspunderii contractuale a Agenției Naționale pentru Locuințe, conform raționamentului expus de instanță, a fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de ANL, a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenției și în baza tuturor relațiilor stabilite.

Or, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de pârât în relația cu reclamantul printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Faptul că părțile convenției nr. MM 1909 din 6 mai 2004 au convenit conform art. 1 din această convenție să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, nu poate acredita ideea că pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe i-ar reveni obligația de a asigura finalizarea lucrărilor în discuție în condițiile în care convenția prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiile asumate în acest scop, iar printre obligațiile asumate de ANL în baza acestei convenții nu se regăsește o astfel de obligație.

Intimații-reclamanți din prezenta cauză nu au mandatat Agenția Națională pentru Locuințe să îi reprezinte în relația cu entitățile care s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect.

Conform art. 973 din C. civ. de la 1864, convențiile n-au efect decât între părțile contractante.

Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a asumat nici contractual și nici legal efectuarea rețelelor de utilități.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea pârâtei ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, iar Agenția Națională pentru Locuințe nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau, mai ales, inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

De asemenea, din înscrisurile existente la dosar rezultă diligențele întreprinse de Agenția Națională pentru Locuințe pe lângă autoritățile publice, în vederea realizării utilităților din cartierul Henri Coandă, această obligație revenind în exclusivitate părților semnatare ale convenției nr. 1909/2004 sau ale contractului de cooperare din 2008, care și-au asumat responsabilitatea realizării acestora.

Atât timp cât există părți membre semnatare ale Convenției nr. 1909/2004 obligate de instanțele judecătorești la realizarea utilităților privind Cartierul Henri Coandă, acest lucru nu poate fi pus în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe.

Prin hotărârea pronunțată instanța a obligat Agenția Națională pentru Locuințe la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință, ceea ce implică și realizarea utilităților, reținând, în mod greșit, că aceasta trebuia să asigure realizarea infrastructurii și a urbanizării cartierului Henri Coandă.

În motivare, instanța de apel a mai reținut greșit faptul că "ANL funcționează ca un garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale ...".

Împrejurarea că prin intermediul Agenției Naționale pentru Locuințe se derulează realizarea ansamblului de locuințe nu are semnificația răspunderii exclusive a ANL pentru finalizarea acestuia, fiind evident că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale. Agenția Națională pentru Locuințe poate și trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de reclamanți în baza contractului de mandat.

Nici reținerea efectului puterii de lucru judecat a unor hotărâri din alte dosare, în care reclamanții nu sunt părți și care nu au avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă, nu poate opera în cauză.

Raportând considerentele expuse în cererea de recurs la situația din speță, recurenta-pârâtă a susținut faptul că nu este îndeplinită condiția identității de părți pentru a se putea reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat față de deciziile indicate de judecătorul apelului, intimații-reclamanți nefiind parte în aceste litigii.

Potrivit raționamentului instanței de apel, ar fi trebuit ca aceeași putere de lucru judecat să existe și cu privire la faptul că Agenția Națională pentru Locuințe și-a asumat obligații de diligență și nu poate fi obligată la plata unor daune-interese pentru întârzierea în finalizarea construcțiilor sau pentru lipsa utilităților.

Instanța, nu motivează însă, care ar fi argumentul legal pentru care deciziile reținute ar putea fi aplicate cu autoritate de lucru judecat în dosarul de față, iar celelalte decizii ale instanței supreme sau ale altor instanțe de judecată, contrare acesteia, nu ar putea beneficia de același tratament.

Hotărârea este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește prejudiciul material.

În condițiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat - această evaluare nu poate avea caracter de certitudine. De altfel, însăși instanța a reținut, prin hotărârea pronunțată, faptul că "lipsa de folosință a fost evaluată ipotetic".

Pe de altă parte, nu se poate susține faptul că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimații-reclamanți nu au atributul dreptului de proprietate.

Prejudiciul nu a fost dovedit. Situațiile avute în vedere de expert și analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, nu a fost prezentat, în cadrul expertizei, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obținută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vederea situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce nu probează însă un prejudiciu real, efectiv.

Cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a apelului în cuantum de 8.000 RON, recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat instanței diminuarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanți, constând în onorariul de avocat, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., motivat de faptul că acest cuantum este excesiv în raport de munca prestată și complexitatea cauzei.

În acest sens, s-a învederat că apelul s-a judecat la un termen (la data de 20 noiembrie 2020), nu s-a formulat cale de atac și, mai mult, a fost admis apelul formulat de Agenția Națională pentru Locuințe, iar sentința apelată a fost schimbată în parte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 26 mai 2022, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, deși a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., criticile pot fi analizate din perspectiva cazului de nelegalitate care sancționează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Menționarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. a fost făcută formal, fără dezvoltarea și argumentarea acestui motiv de casare cu trimitere la considerentele deciziei recurate și fără indicarea tezei incidente din cuprinsul textului legal invocat.

Recurenta-pârâtă deduce controlului de legalitate a deciziei din apel greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și susține faptul că termenul de prescripție de 3 ani trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că termenul a început să curgă de la data când se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, în speță, de la 31 mai 2009, data convenită prin contract pentru predarea, către intimații-reclamanți, a imobilului.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile, art. 1, art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, întrucât acțiunea prin care reclamanții au solicitat despăgubiri, a fost introdusă după expirarea termenului de prescripție.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile acesteia referitoare la greșita aplicare a art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Dreptul intimaților-reclamanți la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la scadență o locuință la cheie, lipsindu-i pe reclamanți de folosința imobilului contractat.

Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Agenția Națională pentru Locuințe a susținut faptul că, raportat la aceste dispoziții legale, termenul de prescripție a început să curgă de la scadența obligației de predare a locuinței, întrucât la acel moment reclamanții au cunoscut neîndeplinirea obligației și existența prejudiciului, iar fapta ilicită nu are caracter continuu, ci s-a consumat la data de 31 mai 2009.

Această susținere nu este fondată.

Stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție este strâns legată de dinamica relațiilor contractuale dintre părți. Astfel, între acestea există un raport contractual în conținutul căruia intră obligația recurentei-pârâte de a preda intimaților-reclamanți la scadență o locuință la cheie, obligație care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 din C. civ. de la 1864, aplicabil în speță, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Însă, simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, niciuna dintre părți nu evocă o modalitate de încetare a acestuia și nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă. Reclamanții susțin faptul că, până la predarea locuinței, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

În acest context, rezultă că simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin reziliere sau rezoluțiune a actului juridic și necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiar a locuinței.

Conform art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate, independent de obligația de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al intimaților-reclamanți data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul își înceta efectele tot la acel moment.

Or, obligațiile contractuale subzistă și neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință a părților în sensul denunțării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte nu poate reține nici critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței la termenul convenit, întrucât, fapta ilicită imputată recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe constă într-o inacțiune continuă cu privire la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Reclamanții din prezenta cauză au în vedere faptul că până la predarea locuinței vor înregistra un prejudiciu determinat de lipsa de folosință a acesteia, prin urmare, actul juridic se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecință, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de prescripție a început să curgă de la data la care intimații-reclamanți au dreptul la primirea locuinței motivat de faptul că atunci a cunoscut atât producerea prejudiciului, cât și persoana responsabilă, în condițiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinței la termen reprezintă o inacțiune continuă, cu consecințe în ceea ce privește prescripția extinctivă.

Se reține, astfel, legalitatea deciziei recurate din perspectiva menținerii soluției instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Se are în vedere, sub acest aspect, faptul că paguba invocată de intimații-reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat recurentei-pârâte este unul continuu; câtă vreme neîndeplinirea obligației contractuale de predare a locuinței are caracter continuu, și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Susținerile recurentei-pârâte care ar fundamenta soluția de admitere a prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, ce se raportează strict la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părți, sunt nefondate. Data expirării termenului contractual de predare a locuinței nu poate fi reținută ca reper al nașterii dreptului material la acțiune, deoarece această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma la același moment.

Or, după cum s-a arătat, neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării actului juridic.

S-a reținut, astfel, în mod corect faptul că acțiunea reclamanților este supusă dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanței, 24 august 2017, deci la 24 august 2014 fapta ilicită era în progres și genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată intimații-reclamanți au cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât și pe cei tinuți a răspunde la scadența obligației de predare a imobilului.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligației contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripției extinctive trebuie să corespundă nu numai art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci și art. 1 și art. 3 din același act normativ.

O a doua critică formulată de recurentă vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligațiilor asumate de mandatară și a modului de îndeplinire a acestora.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, faptul că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864 și de prevederile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage, precum și de a administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Obligațiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat încheiat cu intimații-reclamanți în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanților, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii lui.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/07.03.2007, mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicit de mandanți să-i reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținute de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire în speță, a locuinței tip 126 cu demisol și garaj, în cartierul de locuințe Henri Coandă, pe lotul nr. x, situat în localitatea Voluntari, județul Ilfov, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite.

Prin urmare, rolul Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimaților- reclamanți nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât într-o asemenea interpretare s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc.

În temeiul contractului de mandat, recurenta-pârâtă ANL trebuie să acționeze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și în mod corespunzător a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru felul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 din C. civ. de la 1864 și art. 381 din Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanților. În realitate, contractul de mandat dedus judecății este un act juridic complex, prin care reclamanții au împuternicit-o pe pârâtă să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În aceste circumstanțe, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acesteia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reține, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia "convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de recurenta-pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

În consecință, obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat contractual.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligația asumată de ANL prin contractul încheiat cu reclamanții este de rezultat, constând în asigurarea finalizării imobilului cu destinație de locuință (predarea la cheie), ceea ce presupunea atât realizarea lucrărilor de construire a imobilului, cât și realizarea rețelei de utilități, în termenul stabilit, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței.

Pe cale de consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate.

Pornind de la contractul de mandat în speță, perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 și reținând că recurenta-pârâtă nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conținutul și limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligațiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 din C. civ. de la 1864, sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, curtea de apel a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuințe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de recurenta-pârâtă și care au reprezentat pentru intimata-reclamantă contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii și altor angaj