ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 939/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, prin primarul general, C. S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință a locuinței reclamanților din cartierul Henri Coandă, începând cu 6 octombrie 2006 și până la predarea locuinței cu toate utilitățile funcționale, despăgubiri evaluate la 1.000 euro lunar, adică 126.000 euro până în martie 2017, precum și în continuare până la predarea locuinței către reclamanți, în temeiul răspunderii civile contractuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea din 18 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției cu privire la pretențiile aferente perioadei 6 octombrie 2006 - 13 martie 2014 și a respins excepția prescripției cu privire la pretențiile aferentei perioadei ulterioare datei de 13 martie 2014.

Prin sentința civilă nr. 2017 din 8 iulie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea (întemeiată pe răspunderea contractuală) formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 1 București, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a acestui pârât; a respins acțiunea formulată, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, prin primar general, C. S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L., pentru lipsa calității procesuale active; a respins ca prescrise pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 6 octombrie 2006 - 13 martie 2014 și ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe; a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Sectorul 1 București, în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Orașul Voluntari și Consiliul Local al Orașului Voluntari, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a titularului acestei cereri și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Județul Ilfov, în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Împotriva încheierii din 18 mai 2018 și a sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1211A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că: a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamanți a despăgubirilor în cuantum de 71.484 euro în echivalent în RON la data plății, aferente perioadei 14 martie 2014 și 31 octombrie 2018, în temeiul răspunderii civile contractuale, a despăgubirilor în cuantum de 1.288 euro/lună, începând cu 1 noiembrie 2018 și până la predarea efectivă a locuinței și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.067,52 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 3.428,76 RON.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de apelanții-reclamanți privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei instanței de apel.

Reclamanții au declarat recursuri împotriva acestei decizii și a încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale.

În cadrul recursului declarat împotriva deciziei, recurenții-reclamanți au relatat istoricul litigiului, după care au susținut, în sinteză, că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În concret, au arătat că actele de executare și de recunoaștere efectuate de partea adversă produc efectul întreruptiv de prescripție, inclusiv în privința obligației de plată a despăgubirilor aferentei perioadei cuprinse între 6 octombrie 2006 și 13 martie 2014.

Astfel, au precizat că au produs acest efect minuta audienței din 27 mai 2016 prin care recurenta-pârâtă a confirmat faptul că există lucrări decontate și nerealizate, precum și adresa din 22 noiembrie 2016, emisă de aceeași parte, în vederea recuperării prejudiciului suferit ca urmare a lipsei de folosință.

Au mai arătat că recunoașterea în scris a nerealizării la termen a locuinței constituie un act întreruptiv de prescripție în sensul art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În acest sens, au susținut că recunoașterea privării de folosința locuinței echivalează cu recunoașterea chiar a dreptului dedus judecății.

Au mai arătat că recurenta-pârâtă a transmis adrese către diferite instituții prin care a comunicat că termenul de finalizare a locuinței a fost depășit. Or, această conduită poate fi asimilată unei recunoașteri a neexecutării propriei obligații de asigura finalizarea locuinței.

Totodată, au subliniat că efectuarea de către partea adversă a actelor care tind la realizarea lucrărilor de construire și viabilizare a Cartierului Henri Coadă constituie acte prin care această parte a recunoscut dreptul beneficiarilor de a folosi locuința începând cu luna octombrie 2016.

În plus, au susținut că norma de la art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 nu impune ca actul de recunoaștere să vizeze chiar forma de despăgubire, ci dreptul dedus judecății, respectiv dreptul de folosință asupra locuinței.

Recurenții-reclamanți au subliniat că au invocat în fața instanței de apel puterea de lucru judecat a deciziilor nr. 2124 din 23 decembrie 2016 și nr. 327/A din 22 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București.

Astfel, au învederat că prin aceste decizii s-a statuat irevocabil asupra caracterului actual al pretențiilor beneficiarilor din cartierul Henri Coandă de a solicita despăgubiri pentru toată perioada în care au fost lipsiți de folosința locuințelor.

În acest context, au apreciat că, fiind vorba despre aceeași chestiune litigioasă dezlegată în contradictoriu cu aceeași pârâtă, sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, au conchis că modalitatea de dezlegare a acestei chestiuni litigioase se impunea a fi respectată în prezentul litigiu, în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În drept, au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul recursului declarat împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021, recurenții-reclamanți au susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea de eroare materială, aceasta vizând eroarea care nu presupune rediscutarea problemei de drept și nici soluția pronunțată în cauză.

În acest sens, au susținut că cererea de îndreptare a erorii materiale nu a pus în discuție problema de drept dezlegată, respectiv indicii de corecție negativă utilizați de expert, ci numai cifrele menționate în dispozitivul deciziei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au învederat că a fost încălcat principiul dezînvestirii consacrat de art. 429 C. proc. civ.

În acest sens, au susținut că instanța de apel a reținut în considerente că situația reală imobilului nu permite aplicarea corecțiilor negative din raportul de expertiză.

Astfel, au subliniat că validarea raportului de expertiză care nu cuprindea corecțiile negative a echivalat cu recunoașterea dreptului reclamanților la un cuantum superior al despăgubirilor decât cel acordat.

În acest context, au susținut că refuzul instanței de a îndrepta eroarea materială constituie o schimbare opiniei sale, în sensul că sumele datorate de recurenta-pârâtă se determină în baza raportului de expertiză cu aplicarea corecțiilor negative. Or, instanța de apel nu mai putea reveni asupra variantei de raport avute în vedere inițial.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că la pagina 16 a deciziei există o contradicție între varianta de expertiză menționată de instanța de apel (cea fără aplicarea corecțiilor negative) și varianta aplicată în concret de aceeași instanță (cea cu aplicarea acestor corecții).

Ca atare, recurenții-reclamanți au conchis că existența acestei contradicții a determinat o eroare materială în privința sumelor menționate în dispozitivul hotărârii care poate fi îndreptată în procedura reglementată de art. 442 C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta a declarat recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate recurenții-reclamanți.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 martie 2022, Înalta Curte a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți.

Examinând cu prioritate chestiunea timbrajului cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportul asupra admisibilității în principiu s-a constatat că recursul declarat de recurenta-pârâtă nu îndeplinește cerința impusă de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la dovada achitării taxei judiciare de timbru datorate conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Deși raportul a fost comunicat recurentei-pârâtei la 21 decembrie 2021, aceasta nu s-a conformat obligației de a depune la dosar dovada achitării taxei până la termenul din 1 martie 2022, stabilit pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului.

Înalta Curte a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă, prin încheierea din 1 martie 2022. Dat fiind că această încheiere are caracter interlocutoriu conform art. 235 C. proc. civ., instanța nu mai poate reveni asupra dispoziției de admitere a excepției netimbrării recursului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin, în esență, că a fost nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziilor nr. 2124 din 23 decembrie 2016 și nr. 327/A din 22 februarie 2016, prin care Curtea de Apel București a statuat irevocabil asupra caracterului actual al pretențiilor beneficiarilor din cartierul Henri Coandă de a solicita despăgubiri pentru toată perioada în care au fost lipsiți de folosința locuințelor.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care presupune existența unei chestiuni litigioase definitiv tranșate între aceleași părți, ce nu mai poate fi repusă în discuție într-un proces ulterior.

Așadar, cerința identității de părți este specifică și efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu doar celui negativ.

Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești consacrat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora."

De altfel, prin Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că "principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare" (paragraful 95).

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că deciziile nr. 2124 din 23 decembrie 2016 și nr. 327/A din 22 februarie 2016 au fost pronunțate Curtea de Apel București în dosare în care nu au figurat ca părți recurenții-reclamanți A. și B..

Așadar, în dosarele în care au fost pronunțate deciziile evocate anterior au fost deduse judecății raporturi juridice existente între recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și alte persoane fizice care au pretins despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței.

Nefiind invocată încălcarea unor hotărâri judecătorești definitive care să fi tranșat o chestiune litigioasă în legătură cu raportul juridic contractual existent între recurenții-reclamanți și recurenta-pârâtă, rezultă că nu este îndeplinită cerința identității de părți.

Ca atare, dezlegările date prin deciziile invocate de recurenții-reclamanți nu se impun în prezentul proces în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat pentru lipsa identității de părți.

În consecință, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenții-reclamanți mai susțin că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, arătând că recunoașterea în scris a nerealizării la termen a locuinței constituie un act întreruptiv de prescripție.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Acest text de lege reglementează un caz de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă care operează prin recunoașterea de către cel în folosul căruia curge prescripția a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Astfel, pentru a fi incident acest caz de întrerupere a prescripției este necesară recunoașterea chiar a dreptului pretins în justiție.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți tind la valorificarea dreptului la despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, în temeiul răspunderii civile contractuale.

Astfel, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripție era necesară recunoașterea de către recurenta-pârâtă a dreptului la despăgubiri pretins de recurenții-reclamanți în temeiul contractului de mandat.

Simpla recunoaștere a dreptului de a folosi locuința nu echivalează cu o recunoaștere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece dreptul la despăgubiri este distinct de dreptul de a folosi locuința.

Ca atare, nu poate fi reținută incidența cazului întreruptiv de prescripție reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Celelalte critici referitoare la pretinsul efect întreruptiv produs de adresele transmise către diferite instituții și minuta audienței din 27 mai 2016 vizează probatoriul administrat în cauză.

Or, în recurs nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

De altfel, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dat fiind că aceste critici vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, ele vor fi înlăturate.

Prin urmare, considerentele expuse anterior impun concluzia că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel încât recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei instanței de apel va fi respins ca nefondat.

Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că a fost încălcat principiul dezînvestirii consacrat de art. 429 C. proc. civ., întrucât refuzul instanței de a îndrepta eroarea materială constituie o schimbare opiniei sale, în sensul că sumele se determină în baza variantei de raport cu aplicarea corecțiilor negative, în condițiile în care aceeași instanță reținuse anterior contrariul.

Potrivit art. 429 C. proc. civ., "după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale."

Acest text de lege instituie regula imperativă a dezînvestirii instanței după pronunțarea hotărârii, în sensul că niciun judecător din complet nu mai poate reveni asupra soluției sale.

Dezînvestirea instanței se apreciază în funcție de momentul pronunțării soluției care se consemnează în minută, conform art. 401 C. proc. civ.

Respectarea acestui principiu impune ca soluția din dispozitivul hotărârii să coincidă cu soluția consemnată în minută. Eventualele erori materiale cu privire la sumele indicate în cuprinsul hotărârii trebuie corectate prin raportare la sumele menționate în minută.

Ca atare, minuta reprezintă actul procedural în raport de care se verifică respectarea principiului dezînvestirii.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că sumele menționate dispozitivul deciziei din apel coincid cu cele consemnate în minută.

În acest context, respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale având ca obiect decizia din apel nu a condus la încălcarea principiului dezînvestirii, deoarece instanța nu a revenit asupra opiniei sale consemnate în minută, nefiind menționate alte sume decât de cele indicate în minută.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenții-reclamanți mai susțin că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât la pagina 16 a deciziei există o contradicție între varianta de expertiză valorificată de instanța de apel și varianta aplicată în concret de aceeași instanță.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Ipotezele sancționate de acest motiv de recurs, reprezentate de lipsa motivelor, existența unor motive contradictorii sau a unor motive străine de natura cauzei, trebuie să vizeze chiar considerentele hotărârii atacate cu recurs.

Astfel, recursul declarat împotriva unei hotărâri nu ar putea fi admis pentru existența unor motive contradictorii în cuprinsul altei hotărâri.

Or, recurenții-reclamanți invocă existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei instanței de apel în cadrul recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare eroare materială.

În acest context, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Recurenții-reclamanți invocă incidența motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea de eroare materială, aceasta vizând tocmai eroarea care nu presupune rediscutarea problemei de drept și nici soluția pronunțată în cauză.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de recurs vizează exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul procedurii reglementate de art. 442 C. proc. civ. pot fi corectate numai erorile materiale din cuprinsul hotărârilor judecătorești, neputând fi pusă în discuție încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât nu se rejudecă cauza în fond.

În consecință, încheierile pronunțate asupra cererilor de îndreptare a erorilor materiale nu pot fi criticate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că instanța de apel a determinat sumele datorate recurenților-reclamanți în urma valorificării raportului de expertiză administrat în cauză. Or, stabilirea altor sume ar presupune reaprecierea probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive, aspect nepermis în cadrul procedurii reglementate de art. 442 C. proc. civ.

Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă este nefondat.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârile recurate sunt legale, motivele de recurs invocate nejustificând casarea lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel și va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 25 ianuarie 2021 a aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1211A din 5 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1211A din 5 octombrie 2020 și a încheierii din 25 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.