ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11.07.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, județul Ilfov, orașul Voluntari, Municipiul București, prin Primar General, S.C. B. S.A. și S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamant a daunelor-interese înregistrate ca urmare a lipsei de folosință a locuinței sale din cartierul Henri Coandă, evaluate la 1.000 euro/lună, începând cu data la care imobilul trebuia predat acestuia la cheie, 15.08.2008 și până la predarea lui cu toate utilitățile funcționale și a cheltuielilor de judecată.

Orașul Voluntari a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile insuficientei timbrări, inadmisibilității acțiunii, prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active și lipsei calității sale procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, Municipiul București a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active, lipsei calității sale procesuale pasive și pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La 11.09.2017 S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. și S.C. B. S.A. au depus întâmpinare, invocând excepțiile inadmisibilității acțiunii, prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active și lipsei calității lor procesuale pasive. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Județul Ilfov a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității sale procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune.

Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive, inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de județul Ilfov, a invocat excepția inadmisibilității cererii și a solicitat, în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Agenția Națională pentru Locuințe a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității sale procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Sectorul 1 București a invocat prin întâmpinare excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, inadmisibilității cererii de chemare în judecată și lipsei calității sale procesuale pasive. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București și a orașului Voluntari.

Prin încheierea din 02.04.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile insuficientei timbrări, prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii. A unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a admis în principiu cererile de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 1488/03.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile unite cu fondul, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 98.625 euro, reprezentând lipsa de folosință a locuinței și a sumei de 19.976 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins în rest cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 3077/28.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1488/03.06.2019, în sensul că a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 98.625 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a locuinței în cauză, a sumei de 732 euro/lună, cu același titlu, în continuare, până la predarea la cheie a locuinței către reclamant. A obligat pârâta și la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 02.04.2018 și împotriva sentinței civile nr. 1488/03.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. B. S.A. și S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. au declarat apel.

Agenția Națională pentru Locuințe a declarat apel și împotriva sentinței civile nr. 3077/28.10.2019.

Reclamantul a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1488/03.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1408A/23.10.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția insuficientei timbrări a apelului declarat de S.C. B. S.A. și S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. și a respins apelul promovat de acestea ca lipsit de interes. A respins ca inadmisibil apelul promovat de A., a admis apelurile declarate de Agenția Națională pentru Locuințe și a schimbat în parte încheierea din 02.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în sensul că a respins ca prescrise pretențiile reclamantului pentru perioada 15.08.2008-10.07.2014; a schimbat în parte sentința civilă nr. 3077/28.10.2019, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 732 euro/lună, în continuare, după luna noiembrie 2018 și până la predarea la cheie a locuinței și a dispus suportarea de stat, din fondul constituit potrivit legii, a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON; a schimbat în parte sentința civilă nr. 1488/03.06.2019, în sensul că a obligat Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 39.092 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, aferentă perioadei 11.07.2014 - noiembrie 2018. A menținut celelalte dispoziții ale încheierii și sentințelor primei instanțe, a respins ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant privind plata cheltuielilor de judecată și l-a obligat pe acesta la plata către Agenția Națională pentru Locuințe a sumei de 3.295,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. și Agenția Națională pentru Locuințe au declarat recurs.

În motivare, recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin prisma primului motiv de nelegalitate, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, prin dezlegarea dată aspectelor litigioase privind prescripția dreptului material la acțiune și certitudinea și caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor, a încălcat efectul autorității de lucru judecat al altor hotărâri judecătorești, prevăzut de art. 430-431 C. proc. civ. În acest sens, a evocat jurisprudența Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, a arătat că pentru aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu era necesară existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci era suficient ca instanța să fi tranșat aceeași chestiune litigioasă, chiar și între alte părți decât cele din litigiu.

În susținerea celui de-al doilea motiv de casare, autorul căii de atac a menționat că instanța de prim control judiciar a interpretat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 15.08.2008-10.07.2014 și ale art. 1085-1086 C. civ. de la 1864, referitoare la caracterul cert al prejudiciului viitor.

În acest context, a arătat că soluția instanței de prim control judiciar este eronată din perspectiva prevederilor art. 16 din decretul menționat mai sus. În acest sens, a menționat că în perioada 15.08.2008-10.07.2014 recurenta-pârâtă a realizat atât acte de recunoaștere a pretențiilor sale, cât și acte de executare în sensul art. 16 lit. c) a aceluiași act normativ.

A subliniat că în mod greșit, instanța de prim control judiciar a reținut că actele realizate de Agenția Națională pentru Locuințe nu ar fi avut caracter de act întreruptiv al prescripției, atât timp cât prin acestea, recurenta-pârâtă a recunoscut lipsa de folosință a imobilului ca urmare a depășirii termenului pentru finalizarea lucrărilor.

Totodată, a menționat că în cauză au fost efectuate numeroase acte care echivalează cu un început de executare a obligațiilor recurentei-pârâte, respectiv cu acte de întrerupere a cursului prescripției.

În argumentare, a arătat că însăși instanța de prim control judiciar a reținut existența acestor acte de executare, stabilind că raportul juridic dintre cele două părți era unul actual și contractul era executat cu întârziere.

În continuare, autorul căii de atac a criticat interpretarea dată de instanța de apel art. 16 din decretul sus-menționat, subliniind că orice act de recunoaștere este un act unilateral, și nu presupune participarea celui în favoarea căruia este realizată recunoașterea.

Totodată, a susținut că Decretul nr. 167/1958 nu impune ca actul de recunoaștere să vizeze chiar forma de dezdăunare, ci dreptul dedus judecății. Or, în speță, dreptul dedus judecății este dreptul de folosință a locuinței, iar despăgubirile solicitate pentru fiecare lună în care dreptul de folosință este încălcat, erau doar o modalitate de cuantificare a prejudiciului.

A subliniat că actele efectuate de către recurenta-pârâtă pentru realizarea în continuare a lucrărilor de construire și viabilizare a cartierului Henri Coandă reprezintă acte prin care aceasta a recunoscut că beneficiarul a avut în mod continuu, din august 2008 și până în prezent, dreptul de a folosi locuința, respectiv faptul că beneficiarul are un drept actual, neafectat de prescripție.

În argumentare, a evocat jurisprudența Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, subliniind că soluția instanței de apel este contrară acesteia.

Referitor la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1085-1086 C. civ. de la 1864, autorul căii de atac a arătat că în litigiile având un obiect similar cu cel al prezentei cauze, instanțele judecătorești au dispus repararea integrală a prejudiciului, inclusiv până la recepția finală a locuinței, determinat de faptul că instanța nu poate lăsa nesoluționată o parte din obiectul cauzei cu care a fost învestită și de faptul că repararea integrală a prejudiciului impune acordarea despăgubirilor pentru întreaga durată în care există lipsa de folosință.

Astfel, contrar susținerilor instanței de apel privind probarea certitudinii și previzibilității prejudiciului viitor, a subliniat că această condiție nu este prevăzută de art. 1085 C. civ., unica cerință ce trebuia îndeplinită era ca producerea prejudiciului să fi fost neîndoielnică, aspect reținut de instanța de prim control judiciar.

A menționat că art. 1085 C. civ. impune ca stabilirea valorii prejudiciului viitor să se raporteze la valoarea stabilită pentru prejudiciul din trecut, valoarea lipsei de folosință fiind constantă.

Astfel, a susținut că instanța de apel a lăsat nesoluționată o parte a cererii dedusă judecății, fapt ce constituie o încălcare a prevederilor art. 5 C. proc. civ.

Prin memoriul său, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului caz de casare, a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că sunt nefundamentate afirmațiile privind stabilirea momentului de la care a început sa curgă prescripția ca fiind cel la care imobilul trebuia predat reclamantului conform contractului de construire și, pe de altă parte, motivând admiterea excepției prescripției dreptului material, s-a raportat la același moment mai sus arătat, 15.08.2008.

Tot în argumentarea acestei critici, a menționat că instanța de apel a reținut că în contractul de mandat nu era prevăzut un termen pentru executare, deși în motivarea deciziei atacate a menționat că exista data la care obligațiile recurentei-pârâte erau scadente.

În continuare, a arătat că instanța de prim control judiciar în mod greșit a stabilit că prestațiile prevăzute în contractul de construire erau succesive, în condițiile în care realizarea lucrărilor în cauză reprezenta o obligație uno ictu, independentă de durata executării lor.

Totodată, a reclamat că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește opozabilitatea efectelor unor hotărâri judecătorești de care, potrivit instanței de prim control judiciar, recurentul-reclamant se poate prevala, însă recurenta-pârâtă nu.

Autoarea căii de atac a criticat decizia recurată și în ceea ce privește existența faptei ilicite prin reținerea în sarcina sa a obligației de a asigura utilitățile și efectuarea lucrărilor de infrastructură pentru finalizarea locuinței.

Sub acest aspect, a arătat că în baza convenției MM 1909/2004, autoritățile locale și societățile comerciale semnatare s-au obligat să finanțeze și să execute utilitățile și dotările tehnico-edilitare aferente amplasamentului Henri Coandă, menționând expres obligațiile fiecărei entități implicate în proiect, conform acordului.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu și-a asumat executarea lucrărilor de realizare a utilităților, așa încât nu poate fi obligată la îndeplinirea acestora și nici la repararea unui eventual prejudiciu produs ca urmare a neîndeplinirii obligației unei alte entități.

Mai mult, a susținut că nu a fost mandatată de către recurentul-reclamant să îl reprezinte în relația cu entitățile ce asigurau proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel că nu i se poate imputa nerespectarea acestor obligații.

În susținerea acestei critici, a invocat dispozițiile H.G. nr. 239/2004, menționând că în raport cu prevederile hotărârii, nu și-a asumat nici contractual, nici legal efectuarea rețelelor de utilități, unica activitate a sa, de a urmări realizarea lucrărilor, a fost îndeplinită, dovadă fiind înscrisurile depuse la dosar.

În opinia recurentei-pârâte, efectuarea demersurilor necesare pentru realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă nu poate echivala cu obligația de executare a acestora.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat și calitatea sa de dezvoltator, de coordonator al programului de construcții de locuințe la nivel național și de garant al statului român, reținută de instanța de prim control judiciar.

Referitor la aceasta, a arătat că nu poate avea calitatea de dezvoltator imobiliar, întrucât funcționează în baza unei legi speciale. Aceasta nu a achiziționat teren pentru edificarea construcțiilor, ci a încheiat doar un contract de mandat cu recurentul-reclamant pentru a urmări executarea lucrărilor de către entitățile implicate, terenul pe care s-au ridicat construcțiile fiind proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale, iar contractul de construire s-a semnat între beneficiar și constructor. Așadar, Agenția Națională pentru Locuințe nu avea posibilitatea finanțării lucrărilor și nici obligația realizării utilităților, iar ridicarea ansamblului de locuințe prin intermediul său nu poate determina angajarea răspunderii sale exclusive.

Recurenta-pârâtă a mai reclamat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în ceea ce privește posibilitatea recurentului-reclamant de a pretinde penalități de întârziere pentru nepredarea locuinței la timp, în temeiul contractului de construire și contractului de antrepriză generală. În acest sens, a invocat art. 10 din contractul de construire și art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniind că în cazul în care locuința nu a fost predată la termen, dreptul recurentului-reclamant de a obține despăgubiri poate fi exercitat numai împotriva constructorului.

A arătat că motivarea instanței de apel este greșită și sub aspectul constatării în sarcina sa a obligației de a executa lucrările de construcție a locuințelor, întrucât aceasta nu a avut decât obligația de a urmări realizarea și finalizarea lor conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

Conchizând, a menționat că, față de notificările repetate transmise autorităților locale pentru finalizarea proiectului, de implicarea sa activă în soluționarea situației, dar și de faptul că prin decizia recurată s-a apreciat că nu a întreprins toate demersurile necesare pentru a finaliza și preda locuința la cheie, instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să indice în mod expres demersurile pe care ar fi trebuit să le întreprindă.

La 20.04.2022, Agenția Națională pentru Locuințe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A..

La 22.04.2022, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, invocând excepția nulității recursului declarat de Agenția Națională pentru Locuințe. În susținerea excepției, acesta a arătat că aspectele menționate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs reprezintă critici cu privire la situația de fapt reținută de instanțele de fond, la modul în care probele administrate au fost apreciate de către acestea, care nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac neindicând în mod expres normele de drept material încălcate de instanța de apel. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. și S.C. B. S.A. au formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității lor procesuale pasive în calea de atac a recursului. În argumentare, au arătat că, în temeiul principiului disponibilității, recurenții au indicat în mod expres în cererile de recurs partea în contradictoriu cu care au înțeles să se judece în recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de Agenția Națională pentru Locuințe și a admis în principiu recursurile, stabilind termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în vederea judecării lor, pe fond.

Astăzi, în ședință publică, excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. și a S.C. B. S.A. a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt stabilită în apel, judicios reținută și amplu expusă, presupune încheierea între recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a unui contract de mandat, care poartă nr. HC-0025/04.05.2004, în baza căruia recurenta-pârâtă, în calitate de mandatar, avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor și de a preda o locuință la cheie recurentului-reclamant.

În subsecvența acestui contract de mandat, recurentul-reclamant a încheiat cu antreprenorul general S.C. C. S.A. contractul de construire nr. x/27.07.2004, ale cărui drepturi și obligații au fost cesionate în favoarea constructorului S.C. CONCAS S.A., prin contractul de cesiune nr. x/31.01.2006.

Despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a locuinței contractate în cartierul Henri Coandă, urmare a nefinalizării construcției și a racordării acesteia la utilități, începând cu 15.08.2008 și până la predarea la cheie a locuinței cu toate utilitățile funcționale, constituie obiect al litigiului de față.

Tribunalul a admis acțiunea reclamantului împotriva Agenției Naționale pentru Locuințe și a respins acțiunea promovată împotriva celorlalți pârâți, iar în apel, prin decizia care formează obiect al recursurilor de față, instanța de control judiciar a schimbat în parte hotărârile apelate, în sensul că a constatat prescrise pretențiile reclamantului aferente perioadei 15.08.2008-10.07.2014, a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 732 euro/lună în continuare după noiembrie 2018, până la predarea la cheie a locuinței către reclamant și a obligat aceeași pârâtă la plata către reclamant a sumei de 39.092 euro, în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11.07.2014-11.2018.

Niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu este fondată.

Acesta critică decizia atacată, pornind de la faptul că în mod nelegal instanța de apel a respins ca prescrise pretențiile sale aferente perioadei 15.08.2008-10.07.2014, context în care a afirmat că prevederile art. 8 și ale art. 12, rap. la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 au fost interpretate eronat, dată fiind incidența ipotezei de întrerupere a termenului de prescripție.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că actele de executare a obligațiilor contractuale din partea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, demersuri pentru finalizarea cartierului, reprezintă o recunoaștere a pretențiilor sale și au vocația de a întrerupe cursul prescripției extinctive.

Asupra semnificației pretinselor acte de recunoaștere, instanța de apel a statuat că acțiunile în justiție și actele de executare în discuție vizează obligațiile a căror neîndeplinire constituie faptele ilicite în opinia recurentului-reclamant, iar nu și obligația de despăgubire ce s-ar fi născut din săvârșirea acestora, obligații distincte.

Pentru a se reține incidența ipotezei prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, actul evocat ca întreruptiv al termenului de prescripție presupune recunoașterea pretenției valorificate în proces, respectiv a dreptului de creanță determinat de lipsa folosinței locuinței începând cu 15.08.2008, fiind irelevantă pentru cursul prescripției măsura în care recurenta-pârâtă a efectuat și efectuează acte de aducere la îndeplinire a obligațiilor sale contractuale pentru finalizarea și predarea locuinței.

Prin urmare, cât timp actele juridice deduse judecății privesc executarea obligațiilor contractuale și nu dreptul reclamantului la despăgubiri, teza contrarie susținută de recurentul-reclamant nu poate fi primită.

Un alt motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea eronată a art. 1085-1086 C. civ. de la 1864, referitoare la caracterul cert al prejudiciului viitor.

Înalta Curte notează că, de principiu, se poate solicita repararea unui prejudiciu viitor, anterior producerii acestuia, dacă prejudiciul, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce. Astfel, pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia.

Referitor la prejudiciul viitor, recurentul-reclamant afirmă că instanța de apel a interpretat eronat condiția legală a caracterului cert, în contextul în care nu este prevăzută de art. 1085 C. civ. de la 1864, apreciind că prejudiciul trebuie să fie doar previzibil și că a fost lăsat nesoluționată o parte din obiectul acțiunii; totodată, susține că prejudiciul pentru perioada ulterioară lunii noiembrie 2018 poate fi determinat și prin raportare la suma de 732 euro/lună, ce reprezintă chiria medie lunară pentru un imobil similar, stabilită prin raportul de expertiză pentru o perioadă anterioară.

Pentru determinarea prejudiciului viitor, evaluarea trebuie să fie însă una obiectivă și certă, context în care întinderea acestuia trebuie dovedită.

În cauză, instanța de apel a reținut că recurentul-reclamant nu a administrat probe care să cuantifice prejudiciul prin raportare la valoarea chiriilor pe piața imobiliară pentru perioada în discuție, ulterioară celei evaluate prin raportul de expertiză, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 10 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ. Astfel, acest capăt de cerere a fost respins, recurentul-reclamant aflându-se în eroare atunci când afirmă că ar fi rămas nesoluționat.

Mai mult, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reținut, deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și că va fi făcută cu vinovăție, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăției (cum ar putea fi, spre exemplu, intervenirea unui caz de forță majoră).

Iar practica judiciară invocată de recurentul-reclamant este irelevantă, în contextul în care stabilirea unui prejudiciu cert pentru viitor este un aspect care ține de probatoriu, și nu de interpretarea și aplicarea legii.

De aceea, cât timp recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului viitor, afirmațiile privind stabilirea lui, în raport cu valoarea chiriei medii stabilite pentru o perioadă anterioară celei pentru care se solicită repararea prejudiciului, nu pot fi primite.

Nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora decizia ar fi dată cu încălcarea efectului autorității de lucru judecat al altor hotărâri judecătorești, prevăzut de art. 430-431 C. proc. civ., în ce privește dezlegarea dată aspectelor litigioase referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, respectiv la certitudinea și caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor, nu vor fi reținute.

Articolul 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Așadar, dacă efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune existența triplei identități (de părți, obiect, cauză) între două litigii, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat implică identitatea de părți între cele două litigii.

Totodată, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanțelor pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, pentru că, într-o astfel de ipoteză, s-ar ajunge în practică la obținerea unei soluții unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranșate deja.

În cauză, recurentul-reclamant invocă puterea de lucru judecat a unor decizii care, însă, nu au analizat același raport juridic, însă nu se poate prevala de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme nu a fost parte litigantă în cadrul dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2015, față de care este terț.

Așadar, față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În privința recursului declarat de Agenția Națională pentru Locuințe, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aduce în dezbatere motivarea contradictorie a deciziei recurate, însă acesta a fost invocat formal.

Astfel, pentru a se putea reține o eventuală motivare contradictorie făcută de instanța de apel este necesar ca din cuprinsul considerentelor sau din analiza acestora în raport cu dispozitivul să reiasă că acestea nu susțin dispozitivul, ci îl contrazic.

Analiza deciziei pronunțate în apel infirmă însă o atare teză, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea exigențelor motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt motiv al recursului vizează natura dreptului valorificat, recurenta-pârâtă susținând că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia soluționată din perspectiva caracterului accesoriu al dreptului valorificat, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este atașat, mai exact, dreptul recurentului-reclamant de a-i fi predată locuința.

Înalta Curte notează că pretenția reclamantului este fundamentată în principal pe temeiurile de drept privind angajarea răspunderii contractuale, iar dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosință a locuinței pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relație cauzală cu obligația de predare a imobilului și cu cea de urmărire a executării și finalizării lucrărilor.

Depășirea termenului contractual pentru predarea la cheie a locuinței nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în măsura în care, în cauză, niciuna dintre părți nu invocă sancționarea lui prin reziliere/rezoluțiune ori orice altă modalitate de încetare. Mai mult, cum niciuna dintre părți nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari ai locuințelor din cartierul Henri Coandă, iar recurentul-reclamant și-a construit întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței, rezultă că pretinsele contracte se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

De altfel, potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației contractuale.

Prin urmare, întrucât dreptul material la acțiune al recurentului-reclamant este unul principal, și nu unul accesoriu, criticile recurentei-pârâte referitoare la aplicabilitatea normelor legale privind regulile prescripției unui drept accesoriu sunt nefondate.

În subsecvența acestui motiv, recurenta-pârâtă critică decizia recurată, susținând că realizarea unor lucrări reprezintă o obligație uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Înalta Curte confirmă dezlegările instanței de apel sub acest aspect, întrucât neîndeplinirea obligației contractuale a recurentei-pârâte are caracter continuu, iar dauna se produce la rândul ei, în mod continuu, progresiv, zi de zi, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, calculat în mod regresiv de la data sesizării instanței, 11.07.2017.

De aceea, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect vor fi înlăturate.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel a stabilit că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii sale civile contractuale în ceea ce privește existența faptei ilicite prin reținerea în sarcina sa a obligației de a asigura utilitățile și efectuarea lucrărilor de infrastructură pentru finalizarea locuinței, în condițiile în care nu și-a asumat-o, iar recurentul-reclamant nu a mandatat-o să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu a stat și nici nu stă în pasivitate, având în vedere că în urma demersurilor sale, rețelele de energie electrică și de gaze naturale sunt executate și funcționale, iar rețeaua de apă și canalizare este finalizată, urmând a fi pusă în funcțiune.

Pornind de la contractul de mandat nr. x/04.05.2004 perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 și reținând că recurenta-pârâtă nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conținutul și limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligațiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, curtea de apel a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuințe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de recurenta-pârâtă și care au reprezentat pentru recurentul-reclamant contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii și altor angajamente care, deși erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenția față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investiților imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului - beneficiarii proiectului, între care și recurentul-reclamant, au intrat în relația juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenție a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acțiunilor pe care trebuia și putea să le execute Agenția Națională pentru Locuințe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe, a stabilit că aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă și la termen a proiectului și că nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorități sau entități care se obligaseră la asigurarea infrastructurii și utilităților, fiind insuficiente și ineficiente adresele emise în mod formal.

În acest context, instanța de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit corespunzător obligația contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, cea de a urmări finalizarea la timp, în conformitate cu standardele de calitate asumate, a imobilului, care presupune în mod necesar și racordarea la utilități, obligațiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie, prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorități locale și societăți comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, în baza convenției nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligații legale și contractuale multiple în ce privește realizarea ansamblului de locuințe din cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării și corelării activității tuturor entităților implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terților, constând în neîndeplinirea unor obligații care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condițiile în care răspunde în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator și dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Așadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalți semnatari ai convenției în executarea propriilor obligații.

Recurenta-pârâtă a mai afirmat că nu a fost mandatată de către intimatul-reclamant să îl reprezinte în relațiile cu entitățile ce s-au obligat la asigurarea proiectului, finalizării și execuției rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații în acest sens.

Or, astfel cum s-a arătat și anterior, însuși contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 și contractul de antrepriză generală încheiat de Agenție, din conținutul cărora reiese existența obligațiilor sale referitoare la dezvoltarea și coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuințelor contractate, cât și a infrastructurii și utilităților.

Totodată, se cuvine subliniat că nici existența unei relații contractuale dintre recurentul-reclamant și antreprenorul general nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancțiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligații asumate; de altfel, această convenție a fost încheiată în considerarea obligației asumate prin contractul de mandat (art. 6) și că nu prevedea viabilizarea terenului și realizarea utilităților, dispoziții în acest sens fiind cuprinse în contractul de antrepriză generală (art. 19).

Contractul de construire încheiat de recurentul-reclamant cu antreprenorul nu îi conferea acestuia toate drepturile de care se bucura mandatarul său prin contractul de antrepriză generală, iar posibilitatea beneficiarului de a-i fi plătite penalități de întârziere pentru nepredarea locuinței la timp, reglementată de art. 10 din contractul de construire, urma să fie exercitată "conform contractului de antrepriză generală".

Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aprecierii greșite de către instanța de apel asupra opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, însă din conținutul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici sub acest aspect ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, Înalta Curte înlătură toate criticile de recurs formulate de recurenta-pârâtă, apreciind că în cauză nu se verifică existența niciunuia din motivele de casare invocate.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea ei, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge căile de atac exercitate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1408A/23.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2022.