ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI a civilă sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, B. S.A., Distrigaz Sud Rețele S.R.L., a solicitat obligarea acestora la plata de despăgubiri rezultând din lipsa de folosința a locuinței acestuia din cartierul Henri Coandă, începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie și până la predarea efectivă a locuinței la cheie, cu toate utilitățile funcționale, prejudiciu evaluat la suma de 1.000 euro lunar, respectiv 81.000 euro până în mai 2017 și în continuare până la predarea la cheie a locuinței către reclamant.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5, 969, 970, 977, 998-999 C. civ., art. 1073, 1079, 1081-1086 C. civ., art. 1532 și urm. C. civ., art. 238 și urm. din Legea 152/1998, Legea 114/1996, Legea 10/1995, Legea 215/2001 și Legea 350/2001.

Prin încheierea din data de 15.02.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii referitoare la răspunderea civilă delictuală, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Sectorul 1, s-a constatat că acesta nu are capacitate procesuală de folosință, a fost unită cu fondul excepția inadmisibilității, lipsei calității procesuale active a reclamantului, a lipsei calității procesuale pasive a pârâților (cu excepția pârâtului Sectorul 1), constatându-se că aceste excepții reprezintă apărări pe fondul cauzei, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție formulată de Județul Ilfov în contradictoriu cu MDRAP.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune prima instanță a reținut, că aceasta excepție este neîntemeiată, având în vedere că prejudiciul la care face referire reclamantul curge lună de lună, până la momentul predării locuinței la cheie, acesta decurgând din obligații considerate ca obligații succesive, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 12 din Decretul 167/1958. Locuința nu este finalizată nici în prezent, iar dreptul subiectiv încălcat are caracter continuu, prejudiciul având așadar același caracter. Dreptul la despăgubiri încetează doar la momentul recepției finale a lucrărilor, iar despăgubirile sunt grefate pe un drept actual, care vizează un contract în derulare.

Prin sentința civilă nr. 3459/15.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în raport cu pârâții Județul Ilfov, Oraș Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și B. S.A., cu privire la daunele rezultate din răspunderea contractuală, fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă, cu privire la daunele rezultate din răspunderea civilă contractuală a fost admisă excepția inadmisibilității cererii în răspundere civila delictuală și a fost respinsă cererea în răspundere civilă delictuală ca inadmisibilă, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu Sectorul 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, a fost admisă în parte acțiunea în răspundere contractuală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant a sumei de 50.887,74 euro în echivalent în RON la data plății și în continuare a sumei de 575,3 euro/lună până la predarea la cheie a imobilului, s-a luat act că cererile de chemare în garanție formulate de Județul Ilfov și Sectorul 1 sunt lipsite de obiect, a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată a următoarelor sume: 5.735,59 RON cu titlu de taxa de timbru proporțional cu suma acordată cu titlu de despăgubiri, 2.000 RON onorariu expert, 19.040 RON cu titlu de onorariu avocat.

Împotriva încheierii de ședință din 15.02.2018 și împotriva sentinței civile nr. 3459/15.11.2018 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017 a formulat apel pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat admiterea apelului, anularii încheierii din 15.02.2018, modificării sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 883/A din 21 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 3459/15.11.2018 și a încheierii de ședință din data de 15.02.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

A schimbat în parte încheierea din 15.02.2018 și sentința civilă nr. 3459/15.11.2018, în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 29.08.2010 - 20.06.2014.

A respins cererea privind pretențiile aferente perioadei 29.08.2010 - 20.06.2014, constatând prescris dreptul la acțiune.

A obligat pârâta ANL la plata către reclamant a sumei de 25.074,29 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 26 iunie 2014 - 02.07.2018.

A obligat pârâta ANL la plata către reclamant a sumei de 3.386,76 RON cu titlu de taxă de timbru aferentă sumei acordate cu titlu de despăgubiri.

A menținut celelalte dispoziții ale încheierii și ale sentinței atacate.

A obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.780,42 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 883A din 21 iulie 2020, au formulat recurs reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Înalta Curte, în urma deliberării, în raport de mențiunile existente în actul de partaj voluntar depus la dosar la termenul de judecată de la 11 noiembrie 2021, a constatat că în cauza dedusă judecății a operat transferul calității procesuale active, recurent devenind doamna C..

Identificarea motivelor de casare formulate de reclamanta C..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat instanței de recurs casarea în parte a deciziei recurate, cu reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea în totalitate a apelului ANL, inclusiv respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru pretențiile aferente perioadei 29.08.2010-20.06.2014, deoarece instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare, în parte eronată, a Decretului nr. 167/1958.

Recurenta arată că în mod eronat a admis instanța de apel apelul formulat de ANL împotriva încheierii din 15.02.2018, deoarece nu se poate interpreta că obligația ANL de plată a despăgubirilor pentru lipsirea de folosința locuinței ar fi fost stinsă prin prescripție pentru perioada 20.08.2010-20.06.2014.

În mod corect a reținut instanța că fapta imputată ANL este o omisiune, nu o inacțiune care a început la data de 29.08.2010 și care se produce lună de lună, pentru fiecare lună în care reclamanta a fost lipsită de folosința locuinței, născându-se o pretenție distinctă, supusă unui termen de prescripție distinct.

În mod eronat însă a interpretat că în baza art. 8 și art. 12 raportat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție privitor la pretențiile reclamantei în perioada 29.08.2010-20.06.2014 nu ar fi fost întrerupte prin actele de executare efectuate de ANL.

Instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece în speță, în perioada în care reclamanta a fost lipsită de folosința locuinței, intimata ANL a realizat acte de recunoaștere a pretențiilor reclamantei, cât și acte începătoare de executare în sensul art. 16 lit. c) din Decret.

Interpretarea eronată a instanței de apel reține că nu ar avea caracter de act întreruptiv de prescripție actele realizate de ANL, deși în cadrul acestor acte se arată că imobilul nu a fost încă finalizat, și că sunt necesare în continuare lucrări de construire.

Prin toate aceste acte, ANL recunoaște chiar dreptul dedus judecății, ceea ce reprezintă un act de întrerupere a prescripției în sensul art. 16 din Decret.

Pe toată durata raporturilor contractuale ANL a realizat simple adrese către celelalte pârâte sau către constructori, prin care aceasta arată că termenul de finalizare a locuinței reclamantei a fost depășit, așadar acesta a recunoscut neexecutarea propriilor obligații de finalizare a locuinței.

Prin urmare, întrucât termenul de prescripție a fost întrerupt prin numeroase acte, instanța de apel a interpretat eronat că aceste acte nu ar constitui întreruperi ale cursului prescripției, de vreme ce ANL a recunoscut tocmai faptul că dreptul beneficiarului este unul actual în mod constant în această perioadă.

Dreptul a cărei încălcare se solicită a fi reparată este tocmai dreptul de a folosi locuința, or recunoașterea acestui drept de către ANL constituie tocmai recunoașterea dreptului dedus judecății.

Recurenta mai susține că interpretarea instanței de apel este contrară jurisprudenței Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel interpretând eronat Decretul nr. 167/1958 deoarece norma legală nu impune ca actul de recunoaștere să vizeze chiar forma de dezdăunare, ci tocmai dreptul dedus judecății, care în speță este dreptul de folosință al locuinței, iar despăgubirile solicitate sunt doar o modalitate de cuantificare a prejudiciului pentru ca dreptul încălcat să poată fi evaluat și reparat de către ANL.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea puterii de lucru judecat.

Instanța de apel a încălcat normele de drept procesual sancționate cu nulitatea, deoarece a dat o dezlegare diferită unei chestiuni litigioase care deja fusese dezlegată de către instanțele judecătorești cu titlu irevocabil, chiar în contradictoriu cu ANL.

Recurenta face trimitere la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2124/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. x/2016 precum și a deciziei nr. 327/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, prin care instanța a dispus irevocabil asupra chestiunii litigioase privitoare la caracterul actual al pretențiilor beneficiarilor Cartierului Henri Coandă de a solicita despăgubiri, pentru întreaga perioadă în care au fost lipsiți de folosința locuințelor, cu alte cuvinte, faptul că despăgubirile pentru lipsirea de folosință a locuinței nu sunt atacate de prescripție extinctivă.

În prezentul dosar recurenta arată că instanța de apel a contrazis chestiunea litigioasă deja tranșată prin hotărârile anterior menționate, fiind evident îndeplinită condiția stabilită de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că respectiva chestiune litigioasă să aibă legătură cu litigiul prezent.

Modalitatea în care instanța de apel a dispus asupra acestei chestiuni litigioase nu mai putea fi contrazisă de instanța ulterior investită, deoarece efectul pozitiv al puterii de lucru judecat asigură consecvența și coerența soluțiilor pronunțate în întreg sistemul judiciar cu privire la aceeași chestiune litigioasă.

În finalul recursului, recurenta subliniază că Înalta Curte a aplicat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat chiar în litigiile privind lipsirea beneficiarilor Cartierului Henri Coandă de folosința locuinței de către ANL, constatând efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că instanța ulterior sesizată nu mai poate statua diferit.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în parte de deciziei instanței de apel, exclusiv în ceea ce privește interpretarea eronată a normelor de drept material prin admiterea eronată a excepției prescripției pentru pretențiile aferente perioadei 29.08.2010-20.06.2014, reținerea cauzei spre rejudecare în parte, respingerea apelului ANL și menținerea ca legală a încheierii din 15.02.2018 și a sentinței nr. 3459/15.11.2018 pronunțate de Tribunalul București și aplicarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosar x/2015 și y/2013.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la 15.02.2021, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Identificarea motivelor de casare formulate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată de pârâtă vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, care a fost admisă în parte de către instanța de apel.

Reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală sau contractuală, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosință a imobilului contractat, de la data prevăzută în contractul de construire ca dată de predare, 29.08.2010 până la predarea efectivă a imobilului.

Este de necontestat că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani și trebuie calculat conform regulii prevăzută la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data de la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului. De la această dată, reclamantul a putut constata în mod nemijlocit că nu poate beneficia de folosința locuinței și de asemenea, a putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-a produs asupra sa.

De la data predării imobilului, reclamantul trebuia să cunoască existența pagubei ce îi este cauzată cât și entitățile ce pot fi ținute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece avea deplină cunoștință de cadrul contractual și de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Prin urmare, termenul de prescripție a început să curgă la 29.08.2010, când a luat naștere și dreptul la acțiune în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a curs neîntrerupt până la împlinirea sa trei ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care reclamantul și-a cuantificat despăgubirile solicitate.

În speță nu este vorba despre prestații succesive, astfel că dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații să se distingă dintr-o prescripție deosebită.

De asemenea, faptul că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi, nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba despre o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat, ci de o faptă unică, care a dat naștere unui drept la despăgubire.

În concluzie, dreptul material la acțiune al reclamantului s-a stins prin prescripție, raportat la obiectul cererii.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține existența motivelor contradictorii, în sensul că instanța de apel oscilează între a stabili și califica obligațiile ANL asumate în baza contractului de mandat, o dată enumerându-le astfel cum au fost stipulate prin contract și arătând sancțiunea aplicabilă pentru nerespectarea acestora, pentru ca ulterior să rețină că mandatul nu cuprinde acțiunile concrete sau inacțiunile ce trebuiau realizate de mandatar și nici vreo clauză penală pentru nerespectarea obligațiilor de către ANL.

Contradictorialitatea este evidentă în opinia recurentei și trebuie modificată, în plus poziția de inferioritate a mandantului față de ANL reținută de către instanța de apel este total eronată având în vedere faptul că potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2006 sunt acordate subvenții pentru contractanții de credite ipotecare are au încheiat contracte de mandat cu ANL.

Prin intermediul programului derulat de ANL, reclamantul a beneficiat de subvenție acordată de stat, teren gratuit, dobândă avantajoasă la creditul încasat și multe alte facilități, iar instanța de apel a stabilit că reclamantul a fost dezavantajat și stabilește că lipsa resurselor financiare nu are relevanță, deși potrivit dispozițiilor contractuale reclamantul avea obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său de la inițierea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței.

O altă contradicție se referă la faptul că deși instanța reține că răspunderea ANL este contractuală, iar prin Convenția nr. MM1909/06.05.2004 au fost stabilite obligații specifice, stabilește că pârâta este culpabilă de neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și utilităților, soluția de admitere a acțiunii având drept temei încălcarea de către ANL a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate la care reclamantul nu este parte, sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Față de aceste argumente, pârâta susține că instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece aceasta rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic, implicit a efectelor sale.

Limitele exprese la mandatului sunt cele stabilite de comun acord între mandant și mandatar, prin semnarea contractului nr. HCA 18/18.02.2008.

Răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de pârât în relația cu reclamantul, or încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, antrenează răspunderea delictuală a celui vinovat.

În mod greșit instanța de apel a reținut că prin contractul de mandat ANL s-a obligat față de reclamant să realizeze utilitățile si să încheie în numele și pe seama sa acte juridice și nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța de apel și-a motivat convingerea și care din actele civile au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de ANL.

Mandatarul a fost obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului în condițiile în care există relație contractuală distinctă pentru obținerea rezultatului între reclamant și constructor, ANL nu și-a asumat obligația realizării utilităților, mandatarul nu a încasat prețul rezultatului, dar este răspunzător de nerealizarea lui.

ANL nu este dezvoltator și coordonator al programului de construcții la nivel național, oricare ar fi acesta, nici de garant al statului și nici de dezvoltator imobiliar, fiecare obligație a ANL trebuie apreciată în funcție de parametrul contractual și de calitatea pe care o are fiecare din subiecte în acel raport juridic.

ANL poate fi responsabil pentru ceea ce și-a asumat față de reclamant în baza contractului de mandat, care atrage răspunderea contractuală și care nu poate fi asimilat poziției reținută de instanță.

Recurenta subliniază că este important a se reține că reclamantul nu a mandatat ANL să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a ANL sub acest aspect.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, ANL a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării acestora și identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

Decizia instanței de apel este contradictorie și pentru că ignoră hotărârile prin care s-au stabilit părțile responsabile pentru realizarea utilităților, ANL neputând fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință cauzată de nerealizarea utilităților.

În executarea acestor hotărâri, Primăria Municipiului București a demarat gestionarea finanțării și realizării utilităților la cartier, nefinalizate nici în prezent, sens în care recurenta face trimiterea la corespondența purtată cu aceasta.

Fără realizarea infrastructurii la care s-a obligat Municipiul București nu pot fi derulate nici investițiile aferente celorlalte utilități, astfel că, în momentul de față, proiectul este imposibil de finalizat, iar termenul de predare a locuințelor nu poate fi respectat, nefiind posibilă nici predarea la cheie a utilităților, nici realizarea recepției la terminarea lucrărilor.

În acest sens ANL a formulat cerere de chemare în judecată a Municipiului București prin Primar, precum și o acțiune având ca obiect obligarea autorităților la respectarea Convenției și realizarea utilităților.

Recurenta face trimitere la dosarele soluționate prin care s-a tranșat definitiv care anume entități au obligația realizării utilităților în amplasamentul Henri Coandă, respectiv dos. nr. 7178/303.2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București și dosar nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Atât timp cât alte entități sunt obligate de instanțe la executarea utilităților, răspunderea pentru inexistența acestora nu poate incumba ANL și nici repararea prejudiciului cauzat în această situație nu trebuie suportat de ANL, așa cum în mod greșit a stabilit instanța de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta susține că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește prejudiciul material, prejudiciul nefiind cert, fiind generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimatul nu are atributul dreptului de folosință. De asemenea, se arată că prejudiciul nu a fost dovedit.

Față de aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la 19.01.2021, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția netimbrării recursului și excepția nulității recursului, și în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția de netimbrare în ceea ce privește recursul pârâtei și a admis în principiu recursul reclamantei, constatându-se că acesta îndeplinește condițiile de formă, fiind stabilit termen pentru soluționarea acestuia, în ședință publică, la 11 noiembrie 2021.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamanta C., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva admiterii eronate a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 29.08.2010-20.06.2014.

În opinia recurentei-reclamante, decizia este nelegală, fiind interpretate eronat dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material al acțiune, instanța de apel a reținut că reclamanta a formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul.

Cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri este supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, raportat la perioada 29.08.2010-01.10.2011 față de dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ.. În ceea ce privește pretențiile aferente perioadei ulterioare datei de 01.10.2011, se reține că sunt supuse dispozițiilor din Noul C. civ.

Așadar, potrivit art. 2517 C. civ., termenul general de prescripție aplicabil acțiunilor personale, care însoțesc drepturile subiective civile de creanță, este de 3 ani.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani.

Recurenta-reclamantă apreciază corecte statuările instanței în ceea ce privește reținerea faptului că paguba invocată se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, fără ca aceasta să nu fie pusă în posesia utilă a locuinței, însă invocă existența cauzelor de întrerupere a cursului prescripției extinctive, prin actele de executare efectuate de ANL.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsele cauze de întrerupere nu pot fi reținute.

Înalta Curte constată faptul că faptele ilicite imputate pârâtei ANL constau în inacțiuni continue, referitoare la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor de infrastructură și de utilități, necesare realizării imobilului conform destinației sale. În consecință, în speță este vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, iar pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripție distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretențiile reclamantei trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 2537 alin. (2) C. civ. întreruperea termenului prescripției extinctive are loc prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

În mod just a constatat instanța de apel că în cauză nu s-a făcut dovada unor astfel de acte de recunoaștere a obligației de despăgubire născută din neîndeplinirea mandatului.

Deși recurenta-reclamantă invocă corespondența cu pârâta, se reține că aceasta nu se referă la obligația de despăgubire născută din neîndeplinirea mandatului, ci la neîndeplinirea obligațiilor născute din contractul de mandat.

Cu alte cuvinte, pretinsa recunoaștere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripției, trebuia să se refere la obligația de dezdăunare, în mod corect reținând instanța de apel, că în cauză nu s-a făcut dovada unor astfel de acte.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată și critica privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește perioada menționată, fără reținerea puterii de lucru judecat a jurisprudenței Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Puterea de lucru judecat, în accepțiunea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută, în condițiile în care în jurisprudența menționată, deși a fost soluționată chestiunea privind începutul calculului termenului de prescripție, fiind analizate și apărările reclamantei privind întreruperea termenului de prescripție, însă hotărârile respective au fost pronunțate în raport de cererile, apărările și probele administrate în fiecare cauză și în funcție de elementele specifice ale fiecărui dosar.

În acest context, critica recurentei-reclamante întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi respinsă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

În cauză, s-a pus în discuție puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2016* și nr. x/2013 ale Curții de Apel București, reclamanta invocând în susținerea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune aspecte de fapt și de drept tranșate definitiv în dosarele menționate.

Oferind soluții diferite asupra soluționării acestei excepții, reclamnata apreciază incidente prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că deciziile invocate de recurenta-reclamantă nu se impun cu putere de lucru judecat, neaflându-ne în prezența unor chestiuni tranșate care să se opună cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin urmare, nemulțumirea recurentei izvorăște din modalitatea concretă de aplicare a normelor legale aplicabile în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pornind de la premisa că reclamanta din prezenta cauză nu a fost parte în procesele anterioare, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a efectelor puterii de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătorești definitive și opozabilitatea acestora față de terții care nu au participat la demersul judiciar anterior.

În aceste condiții, pe baza probelor administrate nemijlocit în procesul de față, analizând devolutiv litigiul, instanța de apel a reținut că în cauza de față a fost demonstrată o situație de fapt distinctă de cea invocată de reclamantă în baza constatărilor hotărârilor judecătorești definitive anterioare.

În consecință, instanța de apel a constatat că în privința pretențiilor pentru lipsa de folosință aferentă periodei 29.08.2010-20.06.2014 a intervenit prescripția extinctivă, întrucât pentru aceste pretenții termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă succesiv după expirarea termenului la care locuința trebuia predată, fiind împlinit la data sesizării instanței.

În consecință, criticile privind încălcarea puterii lucrului judecat sunt nefondate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat, menținând decizia atacată ca legală și temeinică.

Înalta Curte de Casație și Justiție luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului cererii de recurs formulată de recurenta-pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, urmează a anula cererea de recurs ca netimbrată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei acțiuni sau căi de atac, dar și respectarea dispozițiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în fața instanței, aceasta nefiind legal învestită.

Dispozițiile art. 197 C. proc. civ. prevăd că "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

De asemenea, prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Dispozițiile art. 32 ale O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe obligația de a plăti taxa judiciară de timbru în cuantum de 1.774,50 RON.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanța, reclamantul nu îndeplinește obligația de plată a taxei, instanța va anula cererea sau o va soluționa în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Înalta Curte, constată că prezenta cerere de recurs nu a fost timbrată anticipat și că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației ce îi revenea, deși s-a pus în vedere acesteia să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 1.774,50 RON, așa cum rezultă din dovada aflată la dosar.

În consecință, prin încheierea de ședință din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția de netimbrare în ceea ce privește recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin înscrisul depus la dosarul cauzei la data de 03.11.2021 recurenta-pârâtă a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.774,50 RON.

În raport de soluția pronunțată prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte constată că nu se poate lua act de achitarea ulterioară a taxei judiciare de timbru, singura consecință a admiterii excepției de netimbrare fiind anularea ulterioară a cererii de recurs.

În aceste condiții devin incidente dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu art. 197 C. proc. civ., care stabilesc că netimbrarea sau insuficienta timbrare atrag anularea cererii.

Reținând că în speță, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 32, art. 33 alin. (2) și art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportate la art. 197 C. proc. civ. și să dispună anularea ca netimbrată a cererii de recurs.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează a proceda la anularea ca netimbrată a cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ pentru LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 883/A din 21 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei civile nr. 883/A din 21 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.