ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1785/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, la 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C. S.A. și D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință a locuinței reclamanților din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie (22 iunie 2007) și până la predarea efectivă a locuinței la cheie, respectiv cu toate utilitățile funcționale, prejudiciu evaluat la 532.490,4 RON [1.000 EUR/lună, rezultând până în martie 2017 un total de 117.000 EUR, echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de B.N.R. la 8 martie 2017 (1 EUR = 4,5512 R0N)] și, în continuare, până la predarea la cheie a locuinței către reclamanți.

Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, prin încheierea de ședință din 27 aprilie 2018, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe capătul de cerere privind răspunderea contractuală, în raport cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Sectorul 1 Bucuresti, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C. S.A. și D. S.R.L., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, ca neîntemeiată, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv pentru pretențiile aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014 și a respins excepția prescripției pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință începând cu 14 martie 2014, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3829 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, s-au respins pretențiile întemeiate pe răspunderea contractuală, în raport cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C. S.A. și D. S.R.L., ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă; au fost respinse pretențiile constând în despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a imobilului aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014, ca prescrise; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților suma de 148.622,36 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferentă perioadei 14 martie 2014 - 28 februarie 2019; au fost respinse în rest pretențiile reclamanților, ca neîntemeiate; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Județul Ilfov în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București în contradictoriu cu chematul în garanție Consiliul Local al Orașului Voluntari, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București în contradictoriu cu chematul în garanție Orașul Voluntari, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Sectorul 1 București în contradictoriu cu chemații în garanție Consiliul General al Municipiului București și Consiliul Local al Orașului Voluntari, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Sectorul 1 București în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București și Orașul Voluntari, ca rămasă fără obiect; a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților suma de 15.577,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului Orașul Voluntari suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea pârâtului Sectorul 1 București privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și s-a luat act că pârâții Județul Ilfov, Municipiul București, C. S.A. și D. S.R.L. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 și a sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, reclamanții și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe au declarat apel.

Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 640 din 7 aprilie 2021, a respins apelul formulat de Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 și a sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017; a admis apelul formulat de reclamanții A. și B.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că, a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamanți a sumei de 31.134,23 Euro, în echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferent intervalului 14 martie 2014-28 februarie 2019, precum și în continuare a sumei de 529,6 euro/lunar, în echivalent în RON la data plății efective, cu același titlu, începând cu 1 martie 2019 și până la data predării efective a locuinței situate în cartierul Henri Coandă, localitatea Voluntari, jud. Ilfov; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a dispus restituirea către apelanții-reclamanți a sumei de 3.310 RON taxă de timbru neutilizată în calea de atac a apelului și a obligat apelanta A.N.L. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 3.985 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în sumele de 1.785 RON onorariu apărător și 2.200 RON taxă de timbru, acordată proporțional pretențiilor admise în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 640 din 7 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a V-a Civilă, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs.

Prin recursul declarat,reclamanții A. și B. au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 430 și 431 C. proc. civ. în ceea ce privește considerentele instanței de prim-control judiciar privind întreruperea cursului prescripției, anume a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a mai multor decizii prin care instanțele au dispus irevocabil asupra chestiunii litigioase privitoare la caracterul actual al pretențiilor beneficiarilor imobilelor din cartierul Henri Coandă pentru întreaga perioadă în care aceștia au fost lipsiți de folosința locuințelor lor.

Astfel, deși condiția prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. era îndeplinită pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin dezlegarea diferită dată acestei chestiuni litigioase, instanța de prim-control judiciar a încălcat normele legale enunțate, hotărârea fiind lovită de nulitate.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată a fost dată cu interpretarea eronată a Decretului nr. 167/1958, prin raportare la cererea de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014.

Sub acest aspect, au afirmat că, deși s-a reținut că fapta intimatei-pârâte este o inacțiune care a început la 22 iunie 2007 și s-a produs distinct, lună de lună, în mod eronat instanța de apel a interpretat că, raportat la art. 8 și art. 12, coroborate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1858, pentru perioada 22 iunie 2007-13 martie 2014, termenul de prescripție nu a fost întrerupt prin actele de recunoaștere și de executare efectuate de pârâtă.

În aceste condiții, noțiunea de "act întreruptiv" de prescripție a fost greșit interpretată de instanța, întrucât acțiunile Agenției Naționale pentru Locuințe din această perioadă au reprezentat acte de recunoaștere și de executare, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, pârâta recunoscând faptul că, din cauza nefinalizării lucrărilor, recurenții-reclamanți nu și-au putut exercita dreptul de folosință asupra locuinței.

În acest context, atât timp cât dreptul dedus judecății și, implicit, fapta ilicită, au fost recunoscute, în mod eronat s-a apreciat că Agenția Națională pentru Locuințe nu a efectuat acte de recunoaștere a dreptului recurenților-reclamanți dedus judecății, cu atât mai mult cu cât recunoașterea depășirii termenului de finalizare a locuinței echivalează cu o recunoaștere a neexecutării obligației de finalizare a locuinței, iar actele efectuate de pârâtă au avut efectul actelor începătoare de executare, în sensul art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că nu au condus în mod efectiv la îndeplinirea obligației de finalizare și predare la cheie a locuinței.

Contrar opiniei instanței de apel, actele emise de intimata-pârâtă privind stadiul lucrărilor reprezentau acte de recunoaștere, întrucât, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, acestea nu presupuneau și participarea celui în favoarea căruia se realizează recunoașterea, fiind acte ce provin exclusiv de la debitorul obligației recunoscute. Totodată, deși instanța de apel a reținut că fapta pârâtei era una continuă, în mod eronat a apreciat că dreptul recurenților-reclamanți este afectat de prescripție în perioada 22 iunie 2007-13 martie 2014.

O altă critică a recurenților-reclamanți circumscrisă celui de-al doilea motiv de casare a vizat greșita reducere a cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, menținută în apel, încălcându-se principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1.349 alin. (2) C. civ., deși recurenții-reclamanți au fost cei care au câștigat procesul, prejudiciul fiind compus atât din despăgubirile acordate pentru lipsa de folosință a imobilului, cât și din cheltuielile de judecată generate de acest litigiu.

De asemenea, contrar opiniei instanței de apel, autorii căii de atac au susținut că pârâta răspundea și pentru cheltuielile de judecată efectuate la fond de Orașul Voluntari, acestea fiind în mod eronat stabilite în sarcina recurenților-reclamanți, întrucât pârâta este cea care a pierdut procesul și în raport cu celelalte părți în litigiu, fapta sa ilicită, reținută și de instanța de apel, determinând atragerea în proces și a celorlalte părți.

Interpretarea eronată a dispozițiilor legale incidente a fost determinată de disocierea eronată realizată de instanța de apel între fapta ilicită a pârâtei și existența dosarului, chestiunile trebuind a fi analizate unitar, întrucât refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde măsurile necesare în vederea finalizării locuinței a condus la declanșarea prezentului proces și la efectuarea cheltuielilor de către intimatul-pârât Orașul Voluntari.

Prin recursul declarat, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind și insuficient motivată, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, s-a susținut că obligația de a urmări executarea lucrărilor reprezenta o obligație de diligentă și nu una de rezultat, întinderea mandatului său fiind expres definită și stabilită prin contract; instanța de prim control judiciar a interpretat greșit actul dedus judecății în raport cu o obligație de rezultat care nu era prevăzută în sarcina sa, ignorând probatoriul administrat în cauză, din care rezultă fără echivoc diligentele întreprinse de aceasta în vederea realizării utilităților din cartierul Henri Coandă, cu atât mai mult cu cât obligația executării lucrărilor revenea părților semnatare ale convenției MM1909 din 6 mai 2004, care și-au asumat răspunderea realizării lor și nu recurentei-pârâte.

O altă critică invocată de autoarea căii de atac a vizat soluția instanței de apel privind obligarea sa la plata prejudiciului viitor.

Subsumat acestei critici, a arătat că, pentru a fi susceptibil de a fi reparat, prejudiciul trebuia să fie cert, actual, direct și să nu fi fost acoperit anterior.

Din perspectiva întinderii acestuia, în stabilirea sa trebuia să se țină cont de probabilitatea reală și serioasă de fructificare a șansei și de gradul de vinovăție a autorului faptei ilicite; or, întinderea prejudiciului viitor pretins a fi reparat nu a fost determinată, expertiza judiciară efectuată în cauză vizând doar perioada 14 martie 2014 - 28 februarie 2019.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2022, respingându-se excepțiile nulității celor două recursuri, invocate de părțile litigante, acestea au fost admise în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării lor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Referitor la motivul de recurs potrivit căruia interpretarea instanței de apel cu privire la dispozițiile Decretului nr. 167/1958 încalcă puterea de lucru judecat generată de hotărârile judecătorești irevocabile și opozabile A.N.L. prin care această chestiune a fost deja tranșată, se reține că, în prezent, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă, caz în care chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior.

Conform celor reținute de instanța de apel, litigiile din cauzele anterioare menționate s-au derulat între alte părți, astfel că în mod corect s-a reținut că în cauză nu este îndeplinită condiția esențială a identității de părți pentru a se putea reține efectul negativ sau pozitiv al autorității de lucru judecat raportat la deciziile invocate, motiv pentru care criticile vizând încălcarea sau aplicarea greșită a art. 430 și 431 C. proc. civ. vor fi înlăturate, nefiind incidente așadar prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un al doilea motiv de recurs, s-a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea eronată a Decretului nr. 167/1958 în ceea ce privește soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014, actele emise de Agenția Națională de locuințe privind stadiul lucrărilor reprezentând acte de recunoaștere și de executare, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) din același decret.

Înalta Curte reține că reclamanții au inițiat prezentul demers procesual, solicitând instanței obligarea, în solidar, a pârâților la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea de folosința imobilului ce nu le-a fost predat nici până la acest moment, fiind indiscutabil că orice persoană care a suferit un prejudiciu, ca urmare a săvârșirii unui delict, poate solicita instanței repararea acestuia.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie o acțiune în răspundere civilă, în principal contractuală, în subsidiar delictuală, prin care se urmărește realizarea unui pretins drept de creanță, care este supus termenului general de prescripție de 3 ani aplicabil acțiunilor personale, patrimoniale.

Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe:

a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția [...].

Astfel, în privința pretențiilor aferente perioadei 22 iunie 2007 - 13 martie 2014, reclamanții pretind faptul că recunoașterea provenită de la A.N.L., în sensul că aceștia nu pot folosi imobilul, echivalează cu recunoașterea a însuși dreptului dedus judecății. Or, în raport cu natura dreptului de creanță dedus judecății, se constată că pârâții nu au recunoscut în vreun fel că ar avea obligația de a plăti despăgubiri reclamanților pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate.

Așadar, în lipsa unei recunoașteri neîndoielnice, pure și simple a dreptului disputat, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nu se poate reține că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripției extinctive a dreptului de a solicita în instanță satisfacerea pretențiilor reclamanților.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte arată că instanța de apel a statuat corect asupra semnificației pretinselor acte de recunoaștere, stabilind că ele nu pot produce efectul întreruptiv solicitat de reclamanți. Așa cum s-a subliniat în apel, pentru a fi util pe tărâmul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, actul evocat ca întreruptiv trebuie să presupună o recunoaștere clară și neechivocă a pretenției valorificate în proces: dreptul de creanță determinat de lipsa folosinței locuinței. Nu are relevanță, pentru cursul prescripției, împrejurarea dacă pârâții au făcut și fac acte de aducere la îndeplinire a altor obligații (de executare, finalizare și predare a locuințelor la cheie); aceste acte ar putea avea relevanță la evaluarea prescripției dreptului la predarea locuințelor respective.

Împrejurarea că, ulterior, pârâții ar fi purtat discuții între ei cu referire la executarea obligațiilor asumate, nu ar putea constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție a acțiunilor în despăgubire.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru perioada 22 iunie 2007-13 martie 2014 era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, fără a fi incident vreunul din cazurile de întrerupere dintre cele prevăzute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, corectă fiind dezlegarea dată în apel asupra modului de evaluare a acestor acte săvârșite de ANL, dezlegare care subliniază lipsa de identitate între dreptul la despăgubire și dreptul la predarea locuinței, concluzia care se impune în recurs este aceea că nu a existat nicio încălcare ori aplicare greșită a legii de către instanța devolutivă, astfel încât, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici vor fi înlăturate.

În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită a normelor privitoare la răspunderea delictuală pentru cheltuieli de judecată, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se constată că modalitatea de pronunțare asupra proporționalității cheltuielilor de judecată solicitate de partea care a câștigat procesul, reprezentând onorariul de avocat, prin reducerea acestuia de la 32.149,99 RON la 10.000 RON, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, a statuat că: "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate". În consecință, aceasta nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la culpa procesuală a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, pentru toate cheltuieli de judecată efectuate în cauză, inclusiv pentru cele efectuate de Orașul Voluntari, Înalta Curte reține că temeiul obligației de plată pentru partea care a avut câștig de cauză este culpa procesuală a părții căzute în pretenții și care a determinat, prin conduita sa, declanșarea litigiului.

Cum reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată în prezenta cauză și împotriva Orașului Voluntari, iar acțiunea acestora a fost apreciată întemeiată doar pentru o parte din pretențiile formulate și doar în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în mod just s-a reținut culpa procesuală a reclamanților și s-a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Orașul Voluntari, pârât în raport de care, prima instanță a respins acțiunea, soluția fiind menținută corect în apel sub acest aspect.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, motivul referitor la modul în care instanța de apel a interpretat și a calificat obligațiile care revin A.N.L. conform contractului de mandat, ca fiind de rezultat și nu de diligență, este într-adevăr nefondat, decizia recurată fiind la adăpost de critică din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, contractul de mandat a avut ca finalitate îndeplinirea prevederilor contractului general de antrepriză, prin care recurenta A.N.L., în calitate de mandatar, s-a obligat să îi reprezinte pe reclamanți în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, să încheie în numele și pe seama acestora contractul de construire cu antreprenorul general, precum și alte acte juridice necesare construirii locuinței.

Prin Legea nr. 152/1998, privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe s-a stabilit la art. (1) că, (1)Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară". Evocata lege a conferit astfel A.N.L. calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care A.N.L. a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții - contract de mandat cu titlu oneros - A.N.L. a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, recurenta A.N.L. era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul.

Așadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen. Din acest punct de vedere, contractul de mandat are caracterele unui act juridic complex, prin care reclamanții au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

Finalmente, instanța supremă apreciază că hotărârea recurată îndeplinește rigorile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluția fiind amplu motivată și reflectând raționamentul logico-juridic adecvat, în condițiile în care de principiu, motivarea reprezintă o chestiune de conținut.

Este fondat însă motivul de recurs referitor la greșita includere a prejudiciului viitor în cuantumul total al prejudiciului ce se cere a fi acoperit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1385 alin. (2) C. civ.

Potrivit acestui text legal, prejudiciul suferit prin fapta ilicită se acoperă integral și poate să includă și prejudiciul viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică.

Certitudinea prejudiciului presupune atât existența sigură a acestuia, cât și posibilitatea evaluării lui în prezent.

Astfel, dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate ști dacă s-a născut dreptul la reparație, iar dacă incertitudinea privește întinderea prejudiciului, obiectul creanței (despăgubirea) nu poate fi determinat.

În speță, prejudiciul viitor a fost raportat la suma de 529,6 euro/lunar în echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu data de 1 martie 2019 și până la data predării efective a locuinței disputate în cauză, în amplasamentul Henri Coandă.

Înalta Curte notează că această sumă constituie un prejudiciu incert, în sensul că nu există posibilitatea reală a evaluării probabilității producerii sale, precum și a întinderii daunei. Or, dacă nu se poate anticipa și realiza o evaluare obiectivă, se impune ca instanța să se limiteze la acordarea reparației pentru prejudiciul stabilit cu certitudine.

A obliga pârâta la plata unor sume stabilite în raport cu media chiriei lunare calculate pentru perioada 14 martie 2014 - 28 februarie 2019, echivalează cu recunoașterea faptului că în viitor se va produce un prejudiciu. Or, producerea acestuia nu este sigură, neexistând nicio certitudine reală și serioasă cu privire la apariția și întinderea acestuia după cum s-a arătat.

În atare situație, includerea în cuantumul despăgubirilor și a sumei de 529,6 euro/lunar în echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, începând cu 1 martie 2019 și până la data predării efective a locuinței, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 1385 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii instanței de apel, care a reformat sentința cu privire la această chestiune, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se astfel o nouă judecată a apelului reclamanților exclusiv sub acest aspect.

Având în vedere toate considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate, ocazie cu care vor fi avute în vedere prevederile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentă-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 640 din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.