ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 639/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, SECTORUL 1 BUCUREȘTI, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, C. S.A. și DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosință a locuinței reclamanților din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie (22 iunie 2007) și până la predarea efectivă a locuinței la cheie, respectiv cu toate utilitățile funcționale, prejudiciu evaluat la 532.490,4 RON și, în continuare, până la predarea la cheie a locuinței către reclamanți.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin încheierea de ședință din 27 aprilie 2018, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe capătul de cerere privind răspunderea contractuală, în raport cu pârâții MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, SECTORUL 1 BUCURESTI, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, C. S.A. și DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, ca neîntemeiată; a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv pentru pretențiile aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014; a respins excepția prescripției pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință începând cu 14 martie 2014, ca neîntemeiată și a calificat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâții MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, SECTORUL 1 BUCURESTI, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, C. S.A. și DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., ca fiind apărări de fond.

Prin sentința civilă nr. 3829 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-au respins pretențiile întemeiate pe răspunderea contractuală, în raport cu pârâții MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, SECTORUL 1 BUCUREȘTI, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, C. S.A. și DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă; au fost respinse pretențiile constând în despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a imobilului aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014, ca prescrise; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE să plătească reclamanților suma de 148.622,36 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferentă perioadei 14 martie 2014 - 28 februarie 2019; au fost respinse în rest pretențiile reclamanților, ca neîntemeiate; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul JUDEȚUL ILFOV în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI în contradictoriu cu chematul în garanție CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI în contradictoriu cu chematul în garanție ORAȘUL VOLUNTARI, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul SECTORUL 1 BUCUREȘTI în contradictoriu cu chemații în garanție CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul SECTORUL 1 BUCUREȘTI în contradictoriu cu chemații în garanție MUNICIPIUL BUCUREȘTI și ORAȘUL VOLUNTARI, ca rămasă fără obiect; a fost obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE să plătească reclamanților suma de 15.577,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului ORAȘUL VOLUNTARI suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea pârâtului SECTORUL 1 BUCUREȘTI privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și s-a luat act că pârâții JUDEȚUL ILFOV, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, C. S.A. și DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 și a sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, reclamanții și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE au declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 640 din 7 aprilie 2021, a respins apelul declarat de AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 și a sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017. A admis apelul declarat de reclamanții A. și B.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 31.134,23 euro, în echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferent intervalului 14 martie 2014-28 februarie 2019, precum și în continuare a sumei de 529,6 euro/lunar, în echivalent în RON la data plății efective, cu același titlu, începând cu 1 martie 2019 și până la data predării efective a locuinței situate în cartierul Henri Coandă, localitatea Voluntari, jud. Ilfov; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a dispus restituirea către apelanții-reclamanți a sumei de 3.310 RON taxă de timbru neutilizată în calea de atac a apelului și a obligat apelanta A.N.L. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 3.985 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în sumele de 1.785 RON onorariu apărător și 2.200 RON taxă de timbru, acordată proporțional pretențiilor admise în apel.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1785 din 28 septembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 640 din 7 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A fost casată în parte decizia recurată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia civilă nr. 1705/A din 6 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, ca nefondat.

Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea art. 501 alin. (3) și a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel nu s-a conformat obligației instituite prin hotărârea de casare.

Astfel cum arată recurenții-reclamanți, casarea a fost dispusă pentru analiza existenței și a cuantumului prejudiciului, "începând cu 1 martie 2019 și până la data predării efective a locuinței", perioada fiind expres indicată în decizia de casare.

Având această perioadă deja stabilită prin decizia de casare, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel nu putea să se pronunțe asupra perioadei pe care putea să o analizeze în rejudecarea apelului.

Deși casarea s-a dispus pentru ca instanța de apel să stabilească situația de fapt concretă a imobilului reclamanților în perioada cuprinsă între luna martie 2019 și data rejudecării, instanța de apel a reținut că nu ar mai putea fi analizată această perioadă, ceea ce contrazice considerentele deciziei de casare, cu încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenții-relamanți susțin că instanța de apel a încălcat decizia instanței de recurs, deoarece, în rejudecare, nu a administrat probele necesare pentru analiza existenței și întinderii prejudiciului privind lipsirea de folosință a locuinței lor în perioada martie 2019 și până la predarea la cheie.

Potrivit recurenților-reclamanți, în decizia de casare, Înalta Curte a arătat că instanța de apel în primul ciclu procesual a aplicat eronat o valoare (529,6 euro/lună) pentru perioada ulterioară lunii martie 2019, deși această valoare fusese determinată pentru o perioadă anterioară (martie 2014 - februarie 2019). Pentru acest motiv, a dispus trimiterea spre rejudecare, pentru a se analiza în concret, adică în baza unui nou probatoriu (o nouă expertiză) care să vizeze perioada ulterioară lunii martie 2019 (perioada cu care fusese învestită instanța de apel, la momentul formulării apelului).

Mai susțin recurenții-reclamanți că Înalta Curte a dispus trimiterea spre rejudecare tocmai pentru că era necesară administrarea probei cu expertiza evaluatoarie care nu putea fi administrată în calea extraordinară de atac.

Recurenții-reclamanți arată că instanța de apel în rejudecare nu a administrat probe noi, a respins proba cu expertiza evaluatorie pentru lipsirea de folosință a locuinței în perioada martie 2019 - octombrie 2023. Astfel, nu a realizat analiza situației de fapt, deși exista obligația expres stabilită prin decizia de casare.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenții-reclamanți invocă și încălcarea dezlegărilor date de instanța de casare chestiunilor de drept.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1785 din 28 septembrie 2022, Înalta Curte a arătat că piața imobiliară este fluctuantă și nivelul chiriilor poate varia, astfel încât nu este certă evaluarea lipsei de folosință începând cu luna martie 2019 și până la predarea "la cheie" a locuinței în funcție de media multianuală a chiriei determinate pentru perioada 14.03.2014 - 28.02.2019 (perioada inclusă în raportul de expertiză administrat în fața primei instanțe).

Recurenții-reclamanți susțin că Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel cu indicarea expresă ca aceasta să analizeze două aspecte, și anume: dacă a existat lipsirea de folosința locuinței începând cu 1 martie 2019 și până la predarea locuinței "la cheie" și dacă poate fi evaluat prejudiciul altfel decât prin aplicarea chiriei multianuale pentru o perioadă trecută (astfel cum dispusese inițial instanța de apel, prin decizia nr. 640/07.04.2021).

În raport de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți precizează că instanța de recurs a arătat perioada pentru care instanța de apel ar trebui să realizeze rejudecarea cu claritate, expres, prin indicarea în considerente: "începând din 1 martie 2019 și până la predarea la cheie" (perioadă indicată la pagina 10 penultimul paragraf al deciziei de casare). Ca atare, instanța de apel nu mai putea formula propria interpretare cu privire la această chestiune de drept, limitele rejudecării după casare fiind stabilite de instanța de casare.

Cu alte cuvinte, misiunea instanței de apel era de a analiza situația de fapt cu privire la condiția existenței prejudiciului solicitat prin cererea de apel (martie 2019 - predarea la cheie) și cuantificarea acestui prejudiciu.

Astfel, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a încălcat chestiunile de drept stabilite cu titlu obligatoriu de instanța de casare atunci când a arătat eronat că nu ar mai putea analiza lipsa de folosință a locuinței între 01.03.2019 și data rejudecării (octombrie 2023).

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de casare a dispus trimiterea spre rejudecare cu privire la întregul prejudiciu cu care fusese învestită inițial instanța de apel (adică din martie 2019 și până la predarea la cheie), iar nu doar cu prejudiciul care urmează a se produce după rejudecarea apelului (octombrie 2023), într-o atare interpretare eronată, momentul concret față de care este învestită instanța ar fi unul mobil, imposibil de stabilit în concret.

Recurenții-reclamanți mai arată că instanța de rejudecare și-a încălcat obligațiile impuse de instanța de casare, care a arătat că nu este suficient să se presupună că prejudiciul s-a produs tot în cuantum de 529,6 euro/lună și după februarie 2019 (ultima lună evaluată prin expertiza administrată de prima instanță), ci trebuie să fie analizat în concret.

În aceeași ordine de idei, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel avea obligația de a stabili dacă, în concret, a existat lipsa de folosință a locuinței și în această perioadă (dacă prejudiciul este cert) - aspect posibil a fi probat pe baza unor înscrisuri noi, având în vedere că, inclusiv la data rejudecării, erau lipsiți de folosința locuinței (înscrisurile administrate arătau că lucrările de construire erau nefinalizate, iar imobilul nu avea utilități).

Totodată, instanței de apel îi revenea obligația de a stabili dacă lipsa de folosință exista și după februarie 2019, iar acest prejudiciu trebuia cuantificat, fiind esențială administrarea probei cu expertiza evaluatorie imobiliară pentru perioada februarie 2019 (data indicată în cererea de apel) - octombrie 2023 (data rejudecării).

Astfel, instanța de rejudecare, Curtea a respins proba esențială - expertiza evaluatorie imobiliară - deși conform art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. aceasta era necesar a fi administrată conform indicației Înaltei Curți, iar reclamanții au solicitat expres administrarea acestei probe.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă încălcarea normelor de drept material privitoare la repararea prejudiciului - art. 1085 C. civ. (art. 1.385 noul C. civ.).

În acest sens, recurenții-reclamanți invocă interpretarea și aplicarea eronată a art. 1085 - 1086 C. civ. de la 1864.

Potrivit recurenților-reclamanți, în cauză, noțiunea de "prejudiciu viitor" nu poate fi interpretată ca prejudiciul care va începe să curgă de la momentul soluționării definitive a prezentului dosar, moment imposibil de anticipat de apelanți la momentul formulării apelului, ci de la momentul indicat expres în cererea de apel 8 martie 2019). Atât din cererea de apel, cât și din considerentele instanței de casare, noțiunea de "prejudiciu viitor" avea cu claritate sensul de prejudiciu care curge după cel deja reparat de prima instanță.

Recurenții-reclamanți subliniază că prin decizia de casare nr. 1785 din 28 septembrie 2022, Înalta Curte nu a stabilit că prejudiciul reclamanților ar înceta odată cu realizarea expertizei în fața primei instanței - 28.02.2019, ci a trimis cauza spre rejudecare tocmai pentru ca această analiză să fie realizată de instanța de apel, prin administrarea de probe.

Or, potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel în rejudecare a interpretat eronat că prejudiciul "viitor" ar avea sensul de lipsirea de folosință a locuinței ulterior judecării definitive a procesului, iar procedând de o asemenea manieră, perioada de lipsă de folosință ar fi "decupată" din învestirea instanței în prezentul dosar, deși nu există vreun act de dispoziție al reclamanților în acest sens.

În opinia recurenților-reclamanți, a accepta interpretarea instanței de apel ar produce un efect absurd, ca o perioadă de lipsă de folosință a locuinței, cursă în timpul judecării dosarului, să scape analizei instanței de rejudecare, deși instanța a fost învestită cu perioada ulterioară datei de 28.02.2019. Efectul absurd ar fi acela că perioada martie 2019 - octombrie 2023 ar rămâne neanalizată, nesoluționată în fond.

Subliniază recurenții-reclamanți că limitele învestirii instanței de apel erau clar trasate atât de decizia de casare, dar și de cererea de apel formulată de reclamanți.

Recurenții-reclamanți precizează că nu a existat nici un act de dispoziție prin care această perioadă martie 2019 - octombrie 2023 să fie îndepărtată de la analiza situației de fapt, astfel încât nu era posibil ca instanța de rejudecare în apel să nu fie învestită cu o perioadă a unui prejudiciu suferit ulterior momentului soluționării în primă instanță.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 26 martie 2025, în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3), respectiv a art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți au arătat că, în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea hotărârii instanței de apel pentru a se stabili situația de fapt a imobilului în perioada martie 2019 - predarea la cheie.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza unui nou probatoriu (expertiza evaluatorie), care să vizeze perioada ulterioară lunii martie 2019.

Ca atare, potrivit recurenților-reclamanți, în raport de limitele trasate de instanța de casare, curtea de apel avea obligația de a realiza rejudecarea cauzei pentru a stabili prejudiciul aferent perioadei martie 2019 - predarea la cheie a imobilului, obligație care nu a fost respectată, instanța de apel respingând proba esențială soluționării cauzei, respectiv aceea a expertizei evaluatorii.

În raport de criticile dezvoltate de recurenții, analiza Înaltei Curți pornește de la dispozițiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora, "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Potrivit dispozițiilor acestui text legal, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Forța obligatorie a deciziei instanței de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar și este pe deplin conformă cu poziția Înaltei Curți de Casație și Jusiție, al cărui scop este, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe.

În raport de aceste considerente, instanța supremă reține că prin decizia nr. 1785 din 28 septembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2017, instanța de casare a reținut greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (2) C. civ.

Prin această decizie, instanța de recurs a arătat că, în speță, prejudiciul viitor, constând în despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului începând cu 1 martie 2019 și până la predarea la cheie, constituie un prejudiciu incert, întrucât nu există posibilitatea reală a evaluării probabilității producerii sale, precum și a întinderii daunei.

Ca atare, Înalta Curte a statuat că, dacă nu se poate anticipa și realiza o evaluare obiectivă, se impune ca instanța de apel să se limiteze la acordarea reparației pentru prejudiciul stabilit cu certitudine.

Reiese, astfel, contrar afirmațiilor recurenților-reclamanți, că instanța de casare nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1 martie 2019 și până la momentul predării la cheie a acestuia.

În rejudecare, prin decizia recurată, în mod legal Curtea a reținut că instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare exclusiv pentru a se aplica, în mod corect, prevederile art. 1.385 alin. (2) din C. civ., prevederi potrivit cărora "Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică".

Totodată, instanța de apel a arătat că, deși apelanții-reclamanți au solicitat, în rejudecarea apelului, acordarea despăgubirilor pentru intervalul martie 2019- octombrie 2023, acest fapt înseamnă schimbarea temeiului în drept al pretențiilor, pentru că o astfel de cerere nu se mai întemeiază pe prevederile art. 1.385 alin. (2) din C. civ., ci pe dispozițiile alin. (1) ale aceluiași articol, care se referă la prejudiciul produs și nu la cel "viitor".

Ca atare, curtea de apel, în rejudecare, a reținut în mod legal, că instanța de recurs a analizat cererea din perspectiva art. 1.385 alin. (2) din C. civ., nicidecum nefiind puse în discuție aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., coroborat art. 1.385 alin. (1) din C. civ.

Concluzionând, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul, astfel că instanța de apel nu mai putea repune în discuție aceste aspecte, cu atât mai puțin, nu le putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Nici critica ce vizează respingerea de către instanța de apel a solicitării reclamanților de administrare a probei cu expertiza tehnică evaluatorie în vederea stabilirii cuantumului lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 1 martie 2019 - predarea la cheie, nu poate fi reținută.

Contrar alegațiilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte arată că instanța de casare, în primul ciclu procesual, nu a dispus trimiterea spre rejudecare în vederea administrării probatoriului.

Sub un alt aspect, se impune a se arăta că legea nu instituie o obligație în sarcina judecătorului, de a încuviința toate probele solicitate, fără un examen asupra utilității acestora în soluționarea pricinii deduse judecății.

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviințare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba respectivă.

Această facultate este recunoscută și în privința instanței de apel, care "(...) poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", fără a fi obligată să procedeze astfel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Modul concret în care alege să procedeze instanța de prim control judiciar, constituie o problemă de fapt, lăsată la libera ei apreciere, care excedează controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauza de față, instanța de apel a apreciat că proba cu expertiza tehnică evaluatorie solicitată de apelanții-reclamanți nu este utilă soluționării cererii, pentru că în discuție este un prejudiciu cuantificabil prin raportare la piața imobiliară, a cărei imprevizibilitate este de notorietate în prezent.

Față de argumentele care au fundamentat concluzia Curții asupra admisibilității probei cu expertiză, reținând și că instanța de apel, în calitate de instanță de fond, are plenitudine de apreciere nu numai cu privire la probatoriul administrat, ci și cu privire la utilitatea acestuia, Înalta Curte nu poate reține încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Deși recurenții-reclamanți au invocat și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că invocarea acestui motiv de casare este formală.

În acest sens, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți au reluat argumentele referitoare la obligația instanței de apel de a stabili situația de fapt, a cărei analiză a fost efectuată anterior, neimpunându-se repetarea considerentelor arătate.

Totodată, deși recurenții-reclamanți invocă greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1085 și a art. 1086 C. civ. de la 1864, susținerea este străină de motivarea instanței de apel, care a vizat, cu respectarea limitelor casării, aplicarea dispozițiilor art. 1.385 alin. (2) din noul C. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că, în realitate, recurenții-reclamanți sunt nemulțumiți de interpretarea noțiunii de "prejudiciul viitor", susținând că acesta nu este ulterior soluționării prezentei cauze, ci este aferent perioadei indicate în cererea de apel.

O astfel de apreciere, însă, nu constituie o argumentație juridică a nelegalității invocate, nefiind arătate eventualele greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 6 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 6 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2025.