ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2022

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 20 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin primar, Sectorul 1 București, prin primar, Consiliul Județean Ilfov, prin președintele acestuia, Județul Ilfov, prin președintele Consiliului Județean, Orașul Voluntari, prin primar, Consiliul Local Voluntari, prin primar, Municipiul București, prin primar general, Consiliul General al Municipiului București, prin primar general, Enel Distribuție Muntenia S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L., ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1500 Euro lunar, pentru perioada 20 iunie 2014 - 20 iunie 2017, respectiv suma provizorie de 54.000 Euro, echivalentul a 247.638,60 RON, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință, în sumă de 1.250 Euro lunar, echivalentul sumei de 5.732,375 RON lunar, la cursul de schimb valutar, din 20 iunie 2017, pentru perioada cuprinsă între 20 iunie 2014 și 20 iunie 2017, în sumă totală de 45.000 Euro, respectiv echivalentul a 206.365,50 RON, la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip S27 din București, cu număr cadastral x și înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 12746 din 19 august 2004; daune morale, în sumă de 250 Euro lunar, echivalentul sumei de 1.146,475 RON lunar la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, pentru perioada cuprinsă între 20 iunie 2014 și 20 iunie 2017, în sumă totală de 9.000 Euro, echivalentul a 41.273,10 RON, la cursul de schimb valutar din 20 iunie 2017, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip S27 din București, cu număr cadastral x și înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 12746 din 19 august 2004.

În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în solidar cu ceilalți pârâți la plata sumelor indicate prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 28 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a V-a Civile, cauza fiind declinată în favoarea secției a VI-a Civile, din cadrul aceluiași tribunal.

Prin încheierea din 16 august 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții, cauza fiind declinată în favoarea secției a V-a a Tribunalului București. Astfel, s-a constatat ivit conflict negativ de competență, dosarul fiind înaintat Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului.

Prin sentința civilă nr. 121 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competența funcțională de soluționare a litigiului în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 9 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a luat act de cererea de renunțare la judecată formulată de reclamanți față de pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Sectorul 1 al Municipiului București, prin primar, Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin primar, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, prin președintele Consiliului Județean, Orașul Voluntari, prin primar, Consiliul Local al Orașului Voluntari, prin primar, Municipiul București, prin primar general, Consiliul General al Municipiului București, prin primar general, Enel Distribuție Muntenia S.A. și Distrigaz Sud Rețele S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 1597 din 5 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și respinse pretențiile formulate, ca prescrise.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A. și B. au formulat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței atacate și reținerea cauzei, spre rejudecarea fondului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 23 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat.

La 11 ianuarie 2021, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea admiterii recursului, s-a arătat că hotărârea atacată încalcă dispozițiile art. 1021 și art. 1082 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește efectele contractului de mandat H.C. nr. 1109 din 30 august 2006, încheiat de părți, și ale complexului de contracte încheiate de intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, în scopul finalizării locuinței reclamanților și a cartierului Henri Coandă.

Din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a interpretat greșit natura juridică a pretenției deduse judecății, constând în dreptul recurenților de beneficiari ai daunelor produse prin întârzierea executării obligației contractuale, prevăzute în art. 1 din contractul de mandat H.C. nr. 1109 din 30 august 2006.

Chiar dacă dreptul la despăgubire al reclamanților, prevăzut de art. 14 din contractul de mandat, pentru întârzierea în executarea obligației pârâtei, este în relație cauzală cu obligația de predare a locuinței, acesta este un drept principal distinct de dreptul de a obține executarea în natură, prin predarea locuinței.

Nefiind un drept accesoriu, principiul accesorium sequitur principale nu poate fi aplicat pentru lămurirea aspectului privind prescripția dreptului recurenților-reclamanți de a obține obligarea intimatei-pârâte la plata daunelor pentru întârzierea executării obligațiilor contractuale, ci se impune determinarea regulilor prescripției aplicabile în raport cu natura dreptului valorificat prin acțiune.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel nu a analizat autonomia dreptului de despăgubire a cărui evoluție este legată de existența legăturii contractuale, de caracterul continuu al faptei ilicite și de producerea prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Printr-o altă critică, se arată că hotărârea recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 158/1954 privind prescripția extinctivă, întrucât, chiar dacă s-ar accepta că dreptul material la acțiune s-a născut la data scadenței obligației de predare a locuinței, în toată perioada scursă de la acest moment până la data formulării acțiunii, neexecutarea de către pârâta A.N.L. a fost continuă și este asumată de aceasta, contractul de mandat aflându-se în derulare.

Întrucât contractul încheiat între părți este în derulare și există întârzieri în executarea obligației de predare, rezultă că prejudiciul are caracter continuu. Prin urmare, se impune aplicarea regresivă, de la data sesizării instanței, a termenului de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1954, și constatarea că prescripția nu a operat în limitele în care au fost formulate pretențiile.

Existența contractelor în derulare atestă fapta prejudiciabilă a intimatei-pârâte de a nu asigura finalizarea construcției și a urbanizării cartierului Henri Coandă, iar această inacțiune are caracter continuu, ce nu s-a consumat la data împlinirii termenului de predare, ci continuă și în prezent.

La 26 martie 2021, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate ca fiind legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 iulie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 18 ianuarie 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce succed.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1021 și art. 1082 C. civ. de la 1864, deoarece instanța de apel nu a apreciat natura juridică a pretenției deduse judecății, constând în dreptul recurenților de a solicita daunele produse prin întârzierea executării obligației contractuale, prevăzute în art. 1 din contractul de mandat H.C. nr. 1109 din 30 august 2006.

Critica este fondată raportat la dispozițiile art. 14 din contractul de mandat care prevăd dreptul la despăgubire al reclamanților pentru întârzierea în executarea obligației pârâtei, acest drept fiind distinct de dreptul principal de a obține executarea în natură a obligației, respectiv predarea locuinței.

Prin urmare, dreptului la despăgubire, nefiind un drept accesoriu dreptului principal, nu i se aplică regulile prescripției extinctive prevăzute pentru îndeplinirea obligației de executare în natură a obligației.

Astfel, dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru lipsă de folosință a locuinței, determinată de nerespectarea termenului de livrare are o individualitate proprie și nu se suprapune peste regimul juridic al dreptului principal de predare a locuinței, fapt ce impune analizarea sa distinctă din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune.

Înalta Curte va reține ca fiind întemeiate și criticile recurenților referitoare la greșita aplicare a art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 158/1954 privind prescripția extinctivă din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiat pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, pentru considerentele ce se vor arăta.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ. din 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

În acest context rezultă că simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin reziliere sau rezoluțiune a actului juridic și necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuinței.

Conform art. 1082 C. civ. din 1864, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au în vedere faptul că până la predarea locuinței vor înregistra un prejudiciu determinat de lipsa de folosință a acesteia, prin urmare actul juridic se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecință, sunt greșite considerentele deciziei atacate prin care se reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanții aveau dreptul la primirea locuinței motivat de faptul că atunci au cunoscut atât producerea prejudiciului cât și persoana responsabilă, în condițiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinței la termen reprezintă o inacțiune continuă, cu consecințe în ceea ce privește prescripția extinctivă.

Prin urmare, se reține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Se are în vedere sub acest aspect faptul că paguba invocată de reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu. Câtă vreme neîndeplinirea obligației contractuale de predare a locuinței are caracter continuu și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Astfel, se rețin ca nelegale acele considerente ale instanței de apel, care fundamentează soluția de admitere a prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, ce se raportează strict la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părți. Nu poate fi reținută data expirării termenului contractual de predare a locuinței, ca reper al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma la același moment.

Or, așa cum s-a arătat neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării, sub orice formă a actului juridic.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligației contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripției extinctive trebuie să corespundă nu numai art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ci și art. 1 și 3 din același act normativ.

În consecință, față de soluționarea cauzei prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 492 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1018 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2022.