ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1786/2025

Ședința publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

3

de masă lemnoasă pe picior în calitatea menționată în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2021 și în actul de punere în valoare nr. x și, în subsidiar, obligarea pârâtei la predarea, din depozitele sale, a cantității de 468,148885 m

3

lemn de fag deja exploatat, în calitatea menționată în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2021 și în actul de punere în valoare nr. x. În terțiar, în situația în care masa lemnoasă nu poate fi efectiv predată, a solicitat obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat, în cuantum de 280.889,331 RON; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1270, art. 1516 și art. 1531-1533 C. civ., precum și art. 148-151, 194 și 453 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 500/2024 din 8 mai 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea având ca obiect "obligația de a face" formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Prahova, pe care a obligat-o să predea reclamantei cantitatea de 591,34596 metri cubi masă lemnoasă pe picior în calitatea menționată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2021 și să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 13.448,89 RON constând în taxă de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.

Prin decizia nr. 139/2025 din 6 mai 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploiești-Secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva Direcția Silvică Prahova împotriva sentinței civile nr. 500/08.05.2024, pronunțată de Tribunalul Prahova-Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. Totodată, a obligat apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.355 RON către intimata reclamantă.

În expunerea motivelor de recurs, titulara căii extraordinare de atac a arătat următoarele:

A. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, recurenta a invocat Decizia RIL 4/2023.

Detaliind, recurenta a susținut că instanța ce a judecat fondul cauzei a fost Tribunalul Prahova - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanță a cărei secție s-a declarat competentă să judece acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., iar apelul declarat de pârâta Direcția Silvică Prahova a fost soluționat la primul termen de judecată din data de 06.05.2025 de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă Litigii cu profesioniștii, și nu de secția de contencios administrativ și fiscal, așa cum fondul cauzei a fost soluționat de secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta arată că, în calea de atac devolutivă a apelului, nu se mai regăsește competența secției civile de contencios administrativ, sub judecata căreia a fost soluționat fondul cauzei, nerespectându-se, așadar, specializarea primei instanțe și ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4/2023, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, arată că observația constând în critica mai sus amintită pleacă din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 123 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 129 alin. (1) și (2), raportat la prevederile art. 131 alin. (1) din același cod, învederând că, sub aspectul verificării competenței, instanța nu a făcut nicio mențiune în decizia 139/2025 despre punerea în discuția părților a competenței instanței civile în raport cu secția de contencios administrativ ce a soluționat fondul cauzei, aceasta trecând direct la analiza probatoriului propus de părțile litigante.

Prin urmare, susține că Tribunalul Prahova, prin secția specializată de contencios administrativ, a soluționat în primă instanță fondul cauzei, în materia contenciosului administrativ, iar necompetența de ordine publică poate fi invocată direct în recurs, deși părțile nu au invocat această excepție potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. și nici instanța nu a invocat-o din oficiu, cu toate că nu au fost respectate de către instanța a cărei hotărâre se atacă dispozițiile art. 131 alin. (1) din același cod.

Mai arată că art. 131 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. precizează că încheierea prin care se verifică și se stabilește competența, din oficiu, de către judecător, are caracter interlocutoriu și, deși nu este prevăzută expres nicio sancțiune pentru cazul în care nu există o asemenea încheiere interlocutorie, față de caracterul obligatoriu al acestei verificări din oficiu, se poate aprecia că lipsa unei asemenea încheieri dă posibilitatea instanței de recurs să invoce, din oficiu, acest aspect și să pună în discuție încălcarea competenței materiale, când soluționarea litigiului este de competența unei instanțe de alt grad sau a unei alte instanțe.

Prin urmare, apreciază că instanța de control judiciar, eludând dispozițiile legale cu privire la competența materială în judecarea căii de atac devolutive, nu a procedat la verificarea competenței în raport de specializarea secției ce a soluționat fondul cauzei.

Recurenta încheiere dezvoltarea acestui motiv de recurs arătând că, pentru aceste considerente, solicită casarea în întregime a deciziei nr. 139/2025 a Curții de Apel Ploiești și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

B. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică interpretarea unei norme de drept material care era în vigoare la momentul judecății, respectiv art. 33 din H.G. nr. 715/2017, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia în raport de exigențele textului normativ.

În acest sens, arată că exercită atribuții de administrator al fondului forestier proprietatea publică a statului român, conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, iar contractul de vânzare a unui bun din proprietatea publică a statului român este guvernat de reguli, drepturi și obligații pe care părțile semnatare le asumă prin semnătură și care au ca izvor și limite prevederi legale, respectiv H.G. nr. 715/2017 - pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică.

De asemenea, recurenta subliniază faptul că natura contractului de vânzare cumpărare a masei lemnoase pe picior este cea a unui contract administrativ, având în vedere că felul tratamentului de tăiere, cantitatea masei lemnoase ce se poate extrage într-un an de zile, dintr-un ciclu de 10 ani de zile, e prevăzută într-un Amenajament silvic aprobat prin ordin de ministru, fiind un contract de adeziune conform dispozițiilor art. 1175 C. civ.

Totodată, a învederat că valorificarea unui bun provenit din proprietatea publică a statului român, cu referire la fondul forestier proprietatea publică a statului, este dat de următorul cadru legal: Hotărârea de guvern 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare, aceasta fiind gestionarul masei lemnoase și având calitatea de vânzător al masei lemnoase; Hotărârea nr. 715/2017 pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, potrivit căruia administratorul fondului forestier proprietate publică a statului român, Direcția Silvică Prahova, valorifică prin vânzare respectând reguli stricte de publicitate, bunul proprietatea publică a statului român; Legea nr. 46/2008 - vechiul Cod silvic, actualmente Legea 331/2024, ce definește amenajamentul silvic; Ordinul de Ministru nr. 1651/2000 - privind aprobarea Normelor tehnice privind evaluarea volumului de lemn destinat comercializării, cu modificările și completările ulterioare.

În continuare, recurenta a arătat motivele care stau la baza criticilor formulate, sens în care a susținut că instanța în mod greșit nu a dat eficiență prevederilor legale înscrise în dispozițiile art. 33 din Hotărârea nr. 715/2017 pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, modificând înțelesul clar obligatoriu al normei legale ce reglementează valorificarea bunurilor din proprietatea publică a statului român cu referire la bunuri - masă lemnoasă din fondul forestier, sens în care a evocat un considerent de la pagina 19 din decizia recurată.

Astfel, evocând dispozițiile art. 33 alin. (1) - (4) din H.G. nr. 715/2017, recurenta a învederat că, în contextul posibilității ca adjudecatarului să i se acorde dreptul de a verifica prevederile APV-ului (actului de punere în valoare), reclamanta A. S.R.L. nu a motivat niciodată că i s-ar fi interzis dreptul de verificare a prevederilor actului de punere în valoare, instanța concluzionând doar în baza propriei sale convingeri și invocând un fundament nelegal și nedovedit, cu nerespectarea prevederilor legale expres menționate, într-o procedură unică la nivel național privind valorificarea masei lemnoase provenind din proprietatea publică.

Mai mult decât atât, susține că fiecare procedură de valorificare a masei/materialului lemnos din proprietatea publică are în structura sa un caiet de sarcini care impune cerințe către participanții la licitație, cerințe ce nu au fost contestate de A. și care, la rândul lor, sunt reguli universal acceptate cu putere normativă de strictă aplicare și interpretare.

În încheiere, susține că, în judecarea apelului, în mod greșit instanța a adăugat acestei norme legale posibilitatea potrivit căreia "legiuitorul ar fi trebuit să prevadă în mod expres o astfel de interdicție", în opinia recurentei, instanța neputându-se pronunța asupra "posibilității" sau "imposibilității" legiuitorului de a dispune cu privire la o procedură ce valorifică un bun provenind din proprietatea publică a statului.

Față de recursul formulat, intimata-reclamantă și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă la 24.09.2025, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus și anumite înscrisuri în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

La 14.10.2025, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susținerilor/apărărilor formulate.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, arătând, în esență, că apelul a fost soluționat de secția a II-a Civilă - litigii cu profesioniștii, și nu de secția de contencios administrativ și fiscal, așa cum a fost soluționat fondul cauzei, fără a se respecta specializarea primei instanțe, respectiv competența funcțională a secției care a judecat fondul cauzei, conform celor statuate și prin Decizia RIL nr. 4/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, a învederat și faptul că, în considerarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) teza ultimă din C. proc. civ., instanța de apel nu a menționat în decizia atacată despre punerea în discuție a competenței instanței civile în raport cu secția de contencios administrativ ce a soluționat fondul cauzei, motiv pentru care apreciază că, în lipsa unei încheieri interlocutorii, instanța de recurs are posibilitatea să invoce din oficiu acest aspect și să pună în discuția părților încălcarea competenței materiale când soluționarea litigiului este de competența unei instanțe de alt grad sau a unei alte instanțe.

Răspunzând criticii subsumate art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de recurs are în vedere ipoteza în care hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, iar recurentul nu este mulțumit de soluția dată sub acest aspect.

În cauză, se constată că, în primă instanță, dosarul x/2022 a fost soluționat de către o secție mixtă, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Prahova, fiind înregistrat pe rolul pe rolul acestei secții, sub nomenclatorul Ecris de materie juridică "Litigii cu profesioniștii".

Totodată, prin încheierea de ședință publică din 6 septembrie 2022, instanța de fond a procedat, din oficiu, la verificarea competenței, sens în care a reținut că este competentă să soluționeze cauza în temeiul dispozițiilor art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., având în vedere sediile părților și calitatea reclamantei de profesionist, iar acest aspect nu a fost contestat în apel, dobândind caracter definitiv.

Prin urmare, susținerile recurentei conform cărora cauza a fost soluționată în prima instanță de o secție de contencios administrativ și fiscal sunt vădit nefondate.

În apel, cauza a fost soluționată de secția a II-a Civilă a Curții de Apel Ploiești, specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști.

Prin urmare, având în vedere că, în speță, așa cum reiese și din încheierea de ședință din 6 septembrie 2022, dar și din înregistrarea dosarului pe rolul acelei secții sub nomenclatorul Ecris de materie juridică, instanța de fond s-a considerat învestită cu o cauză în materia litigiilor cu profesioniștii, aspect necontestat, de altfel, nici în fața primei instanțe de control judiciar, unde niciuna din părți nu a invocat necompetența materială procesuală, împrejurarea că instanța de apel nu a materializat rezultatul verificării propriei competențe printr-o încheiere sau în cuprinsul practicalei deciziei pronunțate, consemnând în mod expres că este competentă să judece litigiul cu care a fost învestită, nu înseamnă că nu a făcut aplicarea art. 131 C. proc. civ., de vreme ce a procedat la soluționarea apelului și nu și-a declinat competența în favoarea unei alte secții specializate (cum ar fi cea de contencios administrativ, așa cum sugerează recurenta).

Procedând, în continuare, la analiza criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care titulara recursului a susținut că decizia recurată a fost dată și cu interpretarea greșită a unei norme de drept material, care era în vigoare la momentul judecății, respectiv art. 33 din H.G. nr. 715/2017 pentru aprobarea Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică, Înalta Curte reține că aceste dispoziții reglementează o procedură de conciliere înainte de contractare, în situația în care adjudecatarul constată că masa lemnoasă nu corespunde ca volum sau/și calitate cu prevederile actului de punere în valoare înainte de încheierea contractului, fiind stabilite măsurile ce trebuie luate de organizatorul licitației pentru ca procedura de adjudecare să poată fi adusă la îndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege.

Însă, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, textul nu impune ca eventualele diferențe de volum/calitate să poată fi invocate exclusiv în perioada cuprinsă între adjudecare și încheierea contractului, ci reglementează doar situația în care acestea intervin în etapa precontractuală, pentru a putea preîntâmpina situațiile de genul celei din prezenta cauză, când diferențele au fost constatate pe parcursul executării contractului.

Prin acest raționament, însă, contrar susținerilor recurentei, instanța a procedat la interpretarea legii, văzută ca operațiune logico-juridică prin care se lămurește înțelesul exact, complet și scopul unei norme juridice, pentru a o aplica corect la un caz concret, și nicidecum nu a interferat în activitatea unei alte puteri cu rol legislativ, așa cum sugerează recurenta, întrucât adăugarea la lege este un act de voință care creează o nouă normă sau modifică una existentă.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei, intimata-reclamantă a formulat propriile apărări față de această critică, referitoare la pretinsa incidență a dispozițiilor art. 33 din H.G. nr. 715/2017, arătând, în conținutul întâmpinării la apel, că posibilitatea de a invoca respectivele diferențe anterior încheierii contractului nu există în realitate, întrucât accesul în parchetul de exploatare era interzis anterior emiterii autorizației de exploatare și predării efective spre exploatare. Or, fără a putea evalua situația de fapt în recurs, Înalta Curte constată că recurenta nici măcar nu a invocat existența unei astfel de posibilități reale pentru ca intimata să poată uza de art. 33 din H.G. nr. 715/2017.

În acest context, susținerile recurentei potrivit cărora intimata-reclamantă nu ar avea deschisă calea răspunderii contractuale prevăzută de art. 1350 C. civ. sunt vădit nefondate, cu atât mai mult cu cât, potrivit alin. (3) al art. 1350 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna din părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Reținând, așadar, că, în cauză, nu este incidentă nicio prevedere legală care să înlăture răspunderea contractuală a recurentei pentru diferențele de volum ale masei lemnoase ce a făcut obiectul licitației, Înalta Curte urmează a respinge și critica subsumată motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva Direcția Silvică Prahova împotriva deciziei nr. 139/2025 din 6 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., de obligare a recurentei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Prahova la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs (factura seria x nr. x din 28.08.2025 și ordinul de plată aferent), coroborate cu împuternicirea avocațială aflată la fila x, depuse odată cu întâmpinarea, atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 6050 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sens în care va obliga recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Prahova să achite intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 6050 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Prahova împotriva deciziei nr. 139/2025 din 6 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Prahova să achite intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 6050 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2025.