ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 159/2026

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2026

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 25.04.2023, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta societatea B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună rezoluțiunea convenției încheiate între părți în luna august 2021, în valoare de 425.618,43 RON, convenție care a stat la baza emiterii de către pârâtă a facturilor nr. x-28, anexate cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 138/2024 din 25.10.2024, Tribunalul Bistrița-Năsăud - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a dispus rezoluțiunea judiciară a convenției încheiate în luna august 2021 între reclamantă, în calitate de cumpărător/beneficiar, și pârâtă, în calitate de vânzător/furnizor; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 12.861,18 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 294/2025 din 29.04.2025, Curtea de Apel Cluj - secția a II-a Civilă a respins apelul și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a revenit în mod nelegal asupra probei testimoniale încuviințate la primul termen.

Potrivit recurentei, simpla calitate de salariat a martorului propus de una dintre părți nu echivalează cu existența unei legături de interese în sensul art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În susținerea acestei interpretări, recurenta a redat paragraful 18 din decizia nr. 241/07.04.2015 a Curții Constituționale și a arătat că raporturile de interes vizează, în principal, asociații ori acționarii unei societăți, iar partenerii de afaceri și salariații doar dacă există dovada sau presupunerea rezonabilă că ar avea vreun câștig din situația ce face obiectul acelui litigiu. Or, acest din urmă element nici măcar nu a fost menționat de curtea de apel, cu atât mai mult cu cât în discuție se află un salariat vechi.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a art. 319 alin. (6) Codul fiscal, art. 2.538 alin. (1) și art. 1.324 și urm. C. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit semnificația juridică a facturilor semnate și acceptate de reclamantă. În opinia sa, deși facturile au fost emise ulterior executării lucrărilor, ele reflectă în plan probator înțelegerea intervenită anterior între părți, chiar dacă aceasta a fost verbală. Prin urmare, semnarea fără rezerve a facturilor de către reprezentantul legal al reclamantei ar avea valoarea juridică a unei recunoașteri exprese a datoriei, în sensul art. 2.538 alin. (1) C. civ., constituind un act juridic unilateral ce nu poate fi revocat și care obligă pe autorul său la plata prețului astfel recunoscut.

Potrivit recurentei-pârâte, facturile au fost emise ulterior prestării serviciilor, conform art. 319 alin. (6) Codul fiscal, astfel încât ele atestă livrări sau prestații deja efectuate; mai mult, acestea au fost înregistrate fără rezerve în contabilitatea reclamantei și menținute astfel pe o perioadă îndelungată, ceea ce ar constitui o recunoaștere tacită a obligației de plată.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat constatarea instanței de apel potrivit căreia semnătura beneficiarului în rubrica "semnătura de primire" ar avea o semnificație de primire a lor, în condițiile în care nici partea adversă nu a formulat o astfel de apărare. De altfel, apreciază că este incorectă și aprecierea instanței potrivit căreia "acceptarea facturii poate fi calificată din punct de vedere juridic a reprezenta recunoașterea raportului juridic nematerializat printr-un înscris, raport care a stat la baza emiterii facturii".

Sub acest aspect, recurenta a susținut că acceptarea fără rezerve a unei facturi - completată cu înregistrarea acesteia în contabilitate, inclusiv a sumei facturate ca debit al societății, și în absența oricărei notificări de refuz total sau parțial adresate emitentului - nu poate fi calificată drept o simplă recunoaștere a existenței raportului juridic primordial. În opinia sa, astfel cum s-a statuat în mod constant în practica instanțelor în materia ordonanței de plată, o asemenea conduită echivalează cu recunoașterea executării prestațiilor facturate și, în mod corelativ, cu asumarea obligației de plată a prețului înscris în factură.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate, ci doar de netemeinicie; în acest sens, a arătat că aspectele referitoare la existența sau nu a unei legături de interese a martorului cu partea litigantă, interpretarea înscrisurilor și a facturilor, precum și stabilirea voinței părților în raport cu momentul emiterii facturilor față de efectuarea presupuselor lucrări țin de aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie. Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, deși recurenta invocă motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., analiza argumentelor expuse în memoriul de recurs evidențiază absența unor veritabile critici de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta nu dezvoltă argumente care să reflecte o interpretare eronată a normei, ci își exprimă dezacordul față de modul în care instanța de apel a evaluat împrejurările concrete atunci când a revenit asupra probei testimoniale. Stabilirea existenței unei legături de interese între martor și una dintre părți presupune o apreciere de fapt realizată de instanță de la caz la caz, în funcție de relațiile existente și de eventualul interes al martorului, inclusiv prin prisma dependenței economice și a loialității derivate din raportul de muncă, aspecte ce pot pune la îndoială imparțialitatea depoziției sale.

Invocarea jurisprudenței Curții Constituționale și afirmația potrivit căreia salariații nu s-ar afla, în principiu, în relații de interes cu societatea nu schimbă natura criticii, aceasta reprezentând, în realitate, o nemulțumire față de modul în care instanța a apreciat existența legăturii de interes dintre martor și parte, prin raportare la relațiile juridice dintre aceștia.

De asemenea, argumentele subsumate ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate, ci vizează chestiuni ce țin de temeinicia hotărârii adoptate.

Astfel, deși se invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 319 alin. (6) Codul fiscal, art. 2.538 alin. (1) și art. 1.324 și urm. C. civ., în dezvoltarea criticilor dezvoltate se observă că recurenta contestă, în realitate, modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul, respectiv facturile aflate în discuție.

Susținerile recurentei privesc, în esență, forța probantă a acestor înscrisuri, semnificația semnăturii aplicate pe acestea, existența unei recunoașteri a datoriei și dovada executării prestațiilor, elemente ce țin de stabilirea situației de fapt și de aprecierea probelor.

În consecință, aceste critici nu pot fi analizate în recurs, calea extraordinară de atac care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă, având în vedere lipsa dovezilor privind existența și întinderea acestor cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu S.C. C.. împotriva deciziei civile nr. 294/2025 din 29.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2026.