ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 132/2026

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - secția a II-a Civilă la data de 27.12.2022, reclamantele S.C A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta S.C. E. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. x/01.08.2012, din culpa exclusivă a pârâtei și obligarea acesteia la plata daunelor-interese în cuantum de 171.600 euro, echivalent în RON la data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantelor la plata sumei de 6.500 euro, reprezentând datoria preluată de locatori de la fostul proprietar al spălătoriei auto ce face obiectul art. 1 din actul adițional nr. x/14.08.2019, la plata chiriilor corespunzătoare perioadei 01.01.2022-01.09.2022, în cuantum total de 52.800 euro, ca urmare a anulării art. 3 din actul adițional nr. x/14.08.2019, la plata diferenței de chirie stabilite prin actele adiționale nr. x și nr. 2 la contractul de închiriere, începând cu data majorării, 01.04.2020 și până la data notificării de încetare a contractului, 02.09.2022, cu cheltuieli de judecată. Pe cale de excepție, pârâta a invocat nulitatea articolului 3 din actul adițional nr. x, pentru lipsa cauzei.

La data de 27.04.2023, reclamantele-pârâte au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care au invocat excepția inadmisibilității formulării unei cereri de constatare a nulității unei clauze contractuale pe cale de excepție, apreciind că trebuia formulată ca petit al cererii reconvenționale.

La 20.11.2023, pârâta a formulat precizări prin care a invocat nulitatea absolută a articolelor 2 și 3 din actul adițional nr. x/14.08.2019, iar în subsidiar, nulitatea relativă a acestor clauze.

Prin sentința civilă nr. 506/23.04.2024, Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă a admis, în parte, cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantele-pârâte a sumei de 16.500 euro, reprezentând prejudiciu din încetarea contractului de locațiune și a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității, invocată de reclamantele-pârâte, a admis, în parte, cererea reconvențională, a obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 6.002,02 euro și a respins, în rest, cererea reconvențională, precum și cererile de cheltuieli de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantele S.C A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 232/LP/04.12.2024, Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea principală, a constatat intervenită rezilierea contractului de închiriere nr. x/01.08.2012 din culpa exclusivă a pârâtei și a obligat-o la plata către reclamante a sumei de 171.600 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate privind soluția dată asupra cererii reconvenționale; a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 28.498,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. E. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și rejudecarea de către instanța de recurs și, în consecință, admiterea acțiunii pentru sumele ce nu reprezintă prejudiciu efectiv, respectiv menținerea sentinței primei instanțe cu privire la întinderea prejudiciului.

În motivare, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.538 C. civ. privind clauza penală, calificând astfel art. 5 alin. (3) din contractul părților, deși nu întrunește cerințele acestei norme de drept, iar voința părților nu a fost în acest sens, ci au urmărit protecția locatorilor în situația în care locatarul abandonează spațiul, această clauză fiind incidentă când, pe lângă neplata chiriei, locatarul ar fi părăsit și imobilul închiriat.

În opinia recurentei, rezilierea unilaterală invocată de intimatele-reclamante poate fi reținută numai în legătură cu neexecutarea obligației de plată a chiriei, iar nu cu eventuala abandonare a spațiului închiriat. A arătat că și-a îndeplinit obligațiile asumate, cu diligența unui bun proprietar, iar încheierea procesului-verbal de predare primire din 17.11.2022, în care s-a consemnat predarea imobilului și a cheilor, fără obiecțiuni din partea intimatelor, demonstrează că spațiul nu a fost niciodată abandonat.

A subliniat că această împrejurare rezultă din corespondența părților, însă instanța de apel a apreciat greșit că abandonarea spațiului poate fi dedusă din faptul că, în această corespondență, nu se neagă părăsirea spațiului fără a avea în vedere și solicitările sale, din cuprinsul acestor discuții și al notificărilor adresate intimatelor, privind încheierea unui proces-verbal de predare-primire.

Totodată, a susținut că art. 5 alin. (3) din contract nu este o clauză foarte clară, întrucât nu menționează care chirie este vizată, cea scadentă până la rezilierea contractului din cauza abandonului sau întregul cuantum al chiriei până la finalul contractului, astfel că nu poate fi interpretată drept o clauză penală, iar pentru a primi o astfel de calificare era necesar a fi foarte clară și inserată în capitolul de clauze speciale.

La data de 25.09.2025, intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea lui, ca nefondat.

Examinând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar se poate înfăptui numai dacă autorul căii de atac aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.538 C. civ., privind clauza penală, însă analiza memoriului de recurs relevă că nu a dezvoltat critici de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Astfel, autoarea căii de atac a criticat modul în care instanța de apel, statuând asupra temeiniciei pretențiilor reclamantelor, a obligat-o să le plătească acestora daune-interese pe temeiul clauzei penale inserate de părți în contractul de locațiune, deși, în opinia sa, nu erau îndeplinite condițiile pentru activarea acelei clauze, întrucât nu a abandonat spațiul închiriat, iar cuprinsul clauzei contractuale nu este foarte clar, întrucât nu s-a menționat care chirie era vizată, respectiv cea scadentă până la data rezilierii contractului sau întregul cuantum al chiriei până la finalul contractului.

Analizând argumentele prezentate, Înalta Curte reține că infirmarea de către curtea de apel a viziunii recurentei asupra obligațiilor părților și asupra aplicării normei de drept mai sus evocate reprezintă temeiul invocării ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evaluarea deciziei atacate, din perspectiva acestor critici, relevă lipsa valențelor de nelegalitate, întrucât autoarea căii de atac nu a justificat modalitatea în care au fost aplicate greșit prevederile art. 1.538 C. civ., ci a prezentat argumente prin care urmărește reevaluarea situației de fapt, a clauzelor contractuale și a conduitei părților contractante, criticând modul în care instanța de apel, analizând probatoriul administrat, a confirmat temeinicia pretențiilor societăților reclamante.

Însă, analiza acestor aspecte nu mai poate fi făcută în recurs - întrucât este proprie fazelor devolutive ale procesului și a fost deja realizată de instanțele de fond - etapă procesuală în care examinarea cauzei nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Având în vedere aceste considerente, reținând și împrejurarea că apărările intimatelor expuse prin întâmpinare sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, a cărei cale de atac a fost anulată, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.250 RON către fiecare dintre societățile intimate, reprezentând onorariu de avocat achitat de acestea, dovedite prin prezentarea facturilor nr. x/24.09.2025, nr. y/24.09.2025, z/24.09.2025 și nr. x/24.09.2025, în care se menționează numărul prezentului dosar și etapa procesuală a recursului, precum și a ordinelor de plată electronice din data de 24.09.2025, care atestă achitarea sumelor indicate în facturi, înscrisuri regăsite la dosarul de recurs.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei și munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezența acestuia în fața instanței, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimatele-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 232/LP/04.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către fiecare dintre intimatele-reclamante S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. a câte 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.