ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9/2026

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2023 sub dosar nr. x/2022, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate rezilierea (rezoluțiunea) Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate de notar public C. cu nr. x din 21 decembrie 2017 (numita în continuare "Promisiunea") încheiată între apelanta-reclamantă, în calitate de promitentă-vânzătoare, și pârât, în calitate de promitent-cumpărător, pentru neplata restului de preț prevăzut de capitolul 2 lit. b), pct. i din promisiune, în temeiul art. 1549 și urm., art. 1553 și art. 1724 C. civ. și a celor stipulate privind rezilierea prevăzute în promisiune la pag. 11 paragraf 2 Capitolul 5- Declarațiile Promitentului -Cumpărător. Totodată a solicitat să se constate că în urma rezilierii promisiunii nu trebuie să restituie pârâtului promitent-cumpărător sumele plătite de acesta în avans din preț în baza promisiunii, de asemenea a solicitat obligarea pârâtului să îi restituie actele originale primite cu ocazia încheierii promisiunii și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1178, art. 1242 alin. (2), art. 1243, art. 1553, 1549 și urm., art. 1724 din C. civ., precum și art. 9 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă: Prin sentința civilă nr. 881 pronunțată în data de 19 iunie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Decizia civilă pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: Prin decizia civilă nr. 408 A din 09 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 881 din 19 iunie 2024.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 408 A din 09 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs, recurenta-reclamantă A..

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație si Justiție: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 14 octombrie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin rezoluția din 03 decembrie 2025, s-a stabilit termen la 15 ianuarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului declarat în cauză. 6. Motivele cererii de recurs: Prin prezentul demers procesual, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin memoriul de recurs s-a învederat că prin decizia pronunțată de instanța de apel a fost menținută soluția primei instanțe care nu a analizat unul dintre motivele esențiale pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., anume incidența dispozițiilor art. 1242 alin. (2) C. civ. în ce privește condițiile privind forma și valabilitatea convenției de recunoaștere de drepturi încheiată de promitenta-vânzătoare cu ceilalți titulari ai cererii de fond funciar. A susținut recurenta că, în aplicarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., incidența acestui articol (art. 1242 alin. (2) C. civ.) trebuia analizată expres de prima instanță și motivat de ce nu este aplicabilă, iar soluția instanței de apel dată fără motivare sub acest aspect și fără a apela la un raționament juridic nu constituie "motivare" în înțelesul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. A criticat neanalizarea de către instanțele fondului a motivului pe care l-a invocat, privind contradicția din cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare referitoare la obligația stipulată privind forma autentică sau de act sub semnătură privată a convenției de recunoaștere de drepturi, astfel cum aceasta reiese din prevederile capitolului Preț de vânzare- Plata- unde se prevede forma autentică- și capitolul Declarațiile promitentului-vânzător- unde nu se prevede forma autentică pentru acest act. Și-a exprimat nemulțumirea și față de reținerea instanței de apel cu privire la faptul că au prioritate dispozițiile stipulate la Obligațiile promitentei-vânzătoare care au caracterul de normă specială și prin care se reținea obligativitatea încheierii actului în formă autentică, față de cele din capitolul Preț, unde era stipulat faptul că în ceea ce privește convenția de recunoaștere de drepturi, aceasta se va încheia prin înscris sub semnătură privată. Printr-un alt motiv de recurs s-a învederat că, instanțele fondului nu au analizat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1283 alin. (2) C. civ., în ceea ce privește promisiunea pentru fapta altuia când prestația terțului este considerată executată, dacă prin felul în care a fost executată prestația nu se produce creditorului niciun prejudiciu, aspect ce a determinat încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în raport de care se stabilește obligația instanței de a explica prin considerente de ce au fost înlăturate susținerile sale. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a mai criticat faptul că instanța de apel nu și-a argumentat susținerea în sensul că o convenție legală care produce efecte depline în forma în care a fost încheiată ca înscris sub semnătură privată constituie o neexecutare de mare însemnătate, astfel încât să fie aplicabilă excepția de neexecutare, deși în opinia recurentei, nerespectarea formei autentice a convenției este cel mult o neexecutare de mică însemnătate, în raport de care nu se poate invoca excepția de neexecutare conform art. 1556 alin. (1) C. civ. A concluzionat că, o asemenea interpretare ca cea mai sus expusă, cu privire la forma actului, o privează de o mare parte din preț, este contrară bunei-credințe și este vătămătoare. În continuarea memoriului de recurs, recurenta a reiterat aspectul că, în opinia sa, ar trebui să se dea prioritate stipulației din convenție din care rezultă că aceasta se poate încheia prin înscris sub semnătură privată, având în vedere că mențiunea apare în două locuri din promisiune și are un caracter special în raport de stipulațiile din capitolul Preț care reglementează altceva decât obligațiile sale. Un alt motiv de recurs are în vedere încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1242 alin. (2), art. 1556, art. 1283, art. 1669, art. 1178 C. civ. Prin raportare la motivul de casare invocat, recurenta a afirmat că dezlegarea cauzei depinde de încadrarea sau nu în prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ. a modului în care a executat obligația de a încheia convenția, împrejurare în raport de care excepția de neexecutare apare ca fiind neîntemeiată. A subliniat că dispozițiile art. 1556 C. civ. au în vedere obligațiile neexecutate, ceea ce nu este cazul în speță, obligația de a încheia convenția de recunoaștere de drepturi a fost executată, ipoteza de discutat fiind doar cea cu privire la modalitatea în care a fost executată obligația și nu cea cu privire la neexecutare. Din moment ce atât prima instanță cât și instanța de apel au reținut că acea convenție de recunoaștere de drepturi este încheiată în forma prevăzută de lege și produce efecte depline, nu se poate califica lipsa formei autentice a actului ca o neexecutare de mare însemnătate, astfel încât să atragă aplicarea art. 1556 alin. (1) C. civ. Standardul prevăzut de dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ. nu a fost atins întrucât convenția de recunoaștere de drepturi este legală și produce efecte depline, iar intimatului promitent-cumpărător i-a produs beneficiul pentru care a fost stipulată; în cauză, intimatul promitent-cumpărător nu a invocat și nu a dovedit vreun prejudiciu pe care să-l fi suferit din cauza lipsei formei autentice a convenției, și mai mult, se putea înscrie în fals în baza art. 304 și urm. C. proc. civ. în ceea ce privește convenția, iar instanța putea întreprinde cercetări privind acest înscris, procedură pe care intimatul nu a urmat-o și astfel, acest act sub semnătură privată este pe deplin opozabil intimatului. A afirmat că, dacă legea a stabilit ca standard suficient pentru forma actului, înscrisul sub semnatură privată, atunci prin aplicarea art. 1242 alin. (2) C. civ. intimatul nu poate pretinde un standard mai înalt, respectiv, înscris autentic. Indiferent de stipulația contractuală, art. 1242 alin. (2) C. civ. prevede o derogare de la dreptul părților de a stabili clauzele contractului în sensul că forma în care se încheie actele este apanajul exclusiv al legii si parțile nu pot deroga prin clauzele contractuale de la prevederile acesteia. Sancțiunea derogării de către părți în ceea ce privește forma actului este valabilitatea acestuia prin raportare strict la lege. Nu se poate interpreta contractul, astfel cum au făcut instanțele anterioare, în sensul că actul-conventie este valabil, dar nu produce efecte între părțile contractului. Recurenta a mai arătat că prin promisiunea pe care a semnat-o, avea libertatea de a alege momentul la care să execute prestația, respectiv încheierea convenției de recunoaștere de drepturi, astfel că nu poate fi sancționată pentru faptul că a ales să o execute în ianuarie 2022 când era pandemia COVID 19, întrucât executarea prestației trebuie apreciată ținând seama de condițiile generale de la momentul la care a fost executată, respectiv 06 ianuarie 2022. Recurenta a mai afirmat că, eventuala vinovație a neexecutării obligației în forma prevazută în promisiune este atenuată, întrucât încheierea actului în forma autentică nu depindea doar de voința sa, ci și de voința celorlalți titulari ai cererilor de fond funciar. A învederat și faptul că, întrucât intimatul din prezenta cauză, a promovat o acțiune prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, în temeiul art. 1669 C. civ., cerere ce a format obiectul dosarului nr. x/2023, demonstrează, în opinia sa, că sunt îndeplinite toate condițiile pentru încheierea contractului și că intimatul prin promovarea unei atare acțiuni și-a însușit convenția încheiată sub semnătură privată și a considerat că toate condițiile pentru încheierea contractului sunt îndeplinite. A afirmat că a menține hotărârile pronunțate de instanțele fondului constituie o eroare de interpretare a promisiunii, contrar bunei credințe prevăzute de art. 1556 alin. (2) C. civ., dat fiind că în lipsa formei autentice nu se cauzează niciun prejudiciu intimatului, în timp ce, în ceea ce o privește, prin soluțiile pronunțate este privată de o parte semnificativă din preț într-un cuantum de 91.000 euro. A considerat că în speță, este incident și art. 1178 C. civ. coroborat cu art. 1242 alin. (2) C. civ. și a concluzionat în sensul că, forma actelor este strict apanajul legii și nu al stipulației părților, astfel că ceea ce conferă valabilitate celui de-al doilea contract este voința părților de a modifica implicit prevederile primului contract în ceea ce privește forma, părțile modificând și abrogând implicit înțelegerea lor anterioară privind forma în baza art. 1270 alin. (2) C. civ. și nu prin aplicarea art. 1242 alin. (2) din același act normativ. În opinia recurentei, dispozițiile art. 1242 alin. (2) C. civ. pentru a produce efecte, altele decat cele stabilite deja prin art. 1270 alin. (2) din același act normativ, trebuie interpretate în sensul că, dacă părțile dintr-un contract au prevazut că un alt contract urmeaza a fi încheiat de alte părți decât cele din primul contract și acesta să fie încheiat într-o anumită formă pe care legea nu o cere, atunci cel de-al doilea contract este valabil încheiat în ceea ce priveste executarea primului contract chiar dacă forma prevazută de primul contract pentru cel de-al doilea contract nu a fost respectată, întrucat în ceea ce privește forma contractelor are prioritate legea și nu stipulația contractuală a părților. În sensul interpretării de mai sus, recurenta a susținut că din moment ce al doilea contract a fost încheiat de aceleași părți într-o altă formă decât cea prevazută prin contractul anterior încheiat tot de ele, rezultă că acest al doilea contract este valabil în baza principiului libertății părților de a modifica prevederile contractelor prevazute de art. 1270 alin. (2) C. civ. și nu în baza art. 1242 alin. (2) C. civ. Dispozițiile art. 1242 alin. (2) C. civ. stabilesc că părțile nu pot să prevadă forme ale actelor care să deroge de la cea prevăzută de lege, pentru că într-o atare împrejurare se recunoaște valabilitatea actelor strict prin raportare la prevederile legale și nu la cele prevăzute de părți. Clauzele derogatorii de la lege în ceea ce privește forma actelor sunt considerate nescrise în raport cu prevederile legale. A criticat în continuare, reținerea instanței în sensul că, obligația de a încheia convenția de recunoaștere de drepturi este valabilă din punct de vedere legal, dar contraprestația de a primi prețul nu este datorată, cu atât mai mult cu cât în opinia sa, dacă un act este legal, atunci acesta este valabil și produce efecte față de toate părțile inclusiv față de promitentul cumpărător care datora prețul. În finalul memoriului de recurs, recurenta a reiterat că obligația pe care și-a asumat-o, de a încheia convenția de recunoaștere de drepturi, a fost executată în mod valabil, iar corelativ acestei obligații promitentul cumpărător era ținut de obligația de a plăti prețul, scadența obligației și neplata acestuia au determinat aplicarea pactului comisoriu, respectiv, rezoluțiunea/rezilierea promisiunii, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate: În cauză nu a fost formulată întâmpinare, însă intimatul B. a depus concluzii scrise (după reținerea cauzei în pronunțare) prin care a învederat că solicită respingerea recursului ca inadmisibil sau ca nefondat cu consecința menținerii hotărârii instanței de apel și a hotărârii instanței de fond ca fiind legale și temeinice. Înalta Curte aplicând dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc că părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, după închiderea dezbaterilor, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, nu va avea în vedere concluziile scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Preliminar, Înalta Curte observă că exercitarea căii extraordinare de atac privește decizia și încheierea pronunțate de curtea de apel, dar și sentința civilă nr. 881 pronunțată în data de 19 iunie 2024, a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care însă nu va fi supusă prezentei analize, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 483 C. proc. civ., obiectul recursului privește numai hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. De asemenea, constată că, deși a menționat că declară recurs și împotriva încheierii din data de 11.04.2025 - termen la care Curtea de Apel a acordat cuvântul părților asupra cererii de apel și a reținut cauza spre soluționare, fără a dispune o altă măsură - recurenta nu a formulat, în cuprinsul memoriului depus, nicio critică cu privre la mențiunile din respectiva încheiere. În cadrul astfel trasat, notează că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a efectua controlul de legalitate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Analizând criticile subsumate motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte notează că articolul 425 C. proc. civ. stabilește obligația instanței de a-și motiva hotărârea în sensul expunerii situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de argumentele relevante și raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția adoptată. O primă critică găsită neîntemeiată, vizează reținerea eronată a instanței de apel în sensul că prima instanță a analizat și motivat felul în care a interpretat incidența prevederilor art. 1242 alin. (2) C. civ. privind forma și valabilitatea convenției de recunoaștere de drepturi în speță. În acest sens, se observă că la pagina 14 din decizia recurată, după prezentarea motivului de apel prin care s-a criticat hotărârea primei instanțe în sensul că a fost motivată lapidar, instanța de apel a expus pertinent considerentele ce au condus la înlăturarea acetui motiv de apel. Faptul că, în opinia recurentei, considerentele instanței de apel sunt insuficiente în privința analizării dispozițiilor art. 1242 alin. (2) C. civ., nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, căci motivarea nu trebuie rezumată la întinderea considerentelor, ci la concludența și pertinența acestora. De fapt, recurenta este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiile art. 1242 alin. (2) C. civ. în speță și concluzia la care a ajuns referitor la efectele actului încheiat între recurentă și terți, în relațiile contractuale dintre părțile prezentului litigiu. De asemenea, Înalta Curte găsește nefondate criticile privind omisiunea instanței de apel de a analiza și răspunde motivelor de apel prin care a invocat contradicția din cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare referitoare la obligația stipulată privind forma autentică sau de act sub semnătură privată a convenției de recunoaștere de drepturi, respectiv faptul că nerespectarea formei autentice a convenției este cel mult o neexecutare de mică însemnătate. Observând considerentele deciziei recurate, constată că instanța de apel a răspuns ambelor motive enunțate anterior, expunând raționamentul ce a determinat pronunțarea soluției de respingere a apelului. Astfel, curtea de apel a analizat clauzele contractuale în legătură cu care partea a invocat existența unor contradicții explicând în mod coerent și detaliat de ce a acordat prioritate mențiunilor din cuprinsul clauzei din art. 2 lit. b) și i) din contract iar nu clauzei inserate în art. 4 al convenției. Totodată, în cuprinsul considerentelor se regăsesc argumentele în baza cărora instanța de apel a validat soluția pronunțată de tribunal și a considerat că nu sunt aplicabile prevederile 1556 alin. (2) C. civ., apreciind că obligația asumată de reclamantă, în sensul de a prezenta actul în formă autentică, este esențială. Dintr-o altă perspectivă, recurenta impută instanței de apel omisiunea de a analiza incidența prevederilor art. 1283 alin. (2) C. civ.. Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte constată că această critică a fost formulată în cuprinsul motivului de apel vizând nemotivarea sentinței, fără a fi reiterată în cadrul criticilor formulate cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei. Așadar, înlăturând în mod corect și argumentat respectivului motiv de apel, curtea de apel a răspuns implicit acestei susțineri, inclusiv în contextul interpretării modalității în care reclamanta și-a îndeplinit obligația sumată prin contract. Decizia recurată respectă cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel expunând motivele ce au determinat-o să considere că sentința primei instanțe este motivată și, ulterior, să valideze raționamentul tribunalului referitor la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1242 alin. (2) și 1556 alin. (2) C. civ.. În plus, instanța de apel a expus argumente suplimentare ce susțin soluția pronunțată în cauză, procedând la interpretarea clauzelor contractuale și a voinței părților contractante. În acord cu jurisprudența sa constantă, Înalta Curte observă că, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanța să răspundă tuturor susținerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele esențiale, astfel încât potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulțumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu nemotivarea soluției. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, și, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susținerile și apărările formulate de părți. Îndeplinirea obligației de motivare a hotărârii este analizată prin raportare la calitatea și conținutul considerentelor expuse iar nu la întinderea acestora. Motivarea deciziei din apel este clară și coerentă, conține un raționament juridic pertinent, justificând soluția pronunțată. Conchizând, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o analiză completă a motivelor invocate, înlăturând justificat susținerile părților, astfel că, în ceea ce privește soluția pronunțată, se poate exercita controlul judiciar eficient și se poate verifica dacă în cauză au fost aplicate corect normele de drept incidente cauzei. Prin ultimul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1242 alin. (2), art. 1556, art. 1283, art. 1669 și art. 1178 C. civ. Prevalându-se de motivul de casare anterior enunțat, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării și aplicării eronate a normelor legale în materia condițiilor privind forma contractului, precum și a celor prin raporate la care s-a analizat îndeplinirea obligațiilor contractuale. Înalta Curte găsește nefondat acest motiv, reținând că, dispozițiile art. 1242 alin. (2) C. civ., din perspectiva valabilității actului încheiat, sunt aplicabile doar raporturilor juridice dintre părțile respectivului act, fără a putea fi invocate în relațiile unei dintre părțile contractante cu terții. Așadar, în mod corect instanța de apel a statuat asupra valabilității convenției de recunoaștere de drepturi încheiată de către recurenta reclamantă cu ceilalți moștenitori, apreciind însă că forma înscrisului sub semnătură privată în care a fost încheiată convenția de recunoaștere reciporcă de drepturi nu este sufcientă pentru a proba îndeplinirea obligației asumate prin promisunea bilaterală încheiată cu intimatul. De altfel, valabilitatea convenției de recunoaștere reciporcă de drepturi în raporturile dintre moștenitori nu a fost contestată în cauză, aspectul litigios fiind cel al formei în care recurenta s-a obligat să prezinte actul unor terți, respectiv intimatului din prezenta cauză. Prin Promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/21.12.2017 de către SNP C. și Asociații, părțile au stipulat expres că actul de recunoaștere de drepturi trebuie prezentat în formă autentică, ca o condiție prealabilă acordării tranșei de 100.000 de euro, astfel că, în virtutea principiului forței obligatorii prevăzută de art. 1270 din C. civ., această formă a convenției de recunoaștere trebuia respectată - în relațiile dintre recurentă și intimat, independent de valabilitatea actului în forma în care a fost încheiat, respectiv a înscrisului sub semnătură privată, recunoscută de prevederile art. 1242 alin. (2) din C. civ. Raționamentul expus de recurentă privind interpretarea prevederilor legale amintinte anterior nu poate fi primit întrucât tinde la a adăga la lege și la a extinde efectele actului juridic și asupra raporturilor juridice dintre părțile contractante și terți, ipoteză ce nu a fost avută în vedere de legiuitor la momentul edictării normei. Totodată, se observă că recurenta face confuzie între valabilitatea convenției încheiate cu moștenitorii și efectele pe care aceasta le produce în relațiile dintre părțile semnatare ale actului pe de o parte, și efectele aceluiași act în raporturile sale cu intimatul, din perspectiva formei autentice în care s-a obligat să încheie și să prezinte convenția, potrivit clauzei inserate în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, pe de altă parte. Convenția reciprocă de recunoaștere a drepturilor și promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x din data de 21.12.2017 sunt două acte distincte, fiecare act producând efecte în raporturile dintre părțile care au convenit la încheierea lor. De asemenea, valabilitatea celor două acte poate fi analizată doar din prespectiva îndeplinirii condițiilor de validitate specifice fiecărui act în parte. Cu alte cuvinte, omisiunea încheierii Convenției reciproce de recunoaștere a drepturilor în formă autentică și încheierea actului într-o altă formă permisă de lege, chiar dacă nu afectează valabilitatea actului în relația dintre recurentă și moștenitori, nu o poate exonera pe această de îndeplinirea obligației asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, încheiată cu un terț față de convenție, respectiv cu intimatul din prezenta cauză. Prin argumentele aduse în suținerea acestui motiv de recurs, recurenta tinde la a lipsi de efecte clauza cuprinsă în art. 2 lit. b) pct. i) din promisiune, prin care s-a obligat să prezinte în original o înțelegere scrisă, în formă autentică, încheiată cu moștenitorii lui D., dând o interpretare eronată dispozițiilor art. 1242 alin. (2) C. civ.. Aplicarea acestor dispoziții în sensul reglementat, respectiv al caracterului valabil al actului încheiat în forma prevăzută de lege iar nu în forma stipulată de părți poate fi opusă doar părților din respectivul act, nu și unor terți. Pe cale de consecință, nu poate fi primit argumentul conform căruia clauza din cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, privind foma autentică a convenției de recunoaștere de drepturi încheiată cu moștenitorii, trebuie considerată nescrisă. În continuare, răspunzând și criticilor vizând greșita aplicare a dispozțiilor art. 1556, art. 1283, art. 1669 și art. 1178 C. civ., Înalta Curte reamintește că potrivit dispozițiilor art. 1266 C. civ. Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. iar conform prevederilor art. 1268 alin. (1)-(3) C. civ. clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului. (2) Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe. (3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Dând eficiență acestor principii, în raport de probatoriul administrat și de susținerile părților, instanța de apel a reținut că obligația asumată de reclamantă de a prezenta actul în formă autentică este una esențială, neexecutarea întocmai a acestei obligații neputând fi considerată de "mică însemnătate", și a concluzionat că nerespectarea de către reclamantă a unei obligații esențiale (forma autentică a convenției de recunoaștere reciprocă a drepturilor) a justificat invocarea excepției de neexecutare de către intimatul a obligației sale de plată a unei părți din preț, astfel că nu se poate reține caracterul nejustificat al neexecutării de către intimatul-pârât a acestei obligații iar reclamata nu poate obține rezoluțiunea promisiunii pentru această neexecutare. Analizând criticile subsumate ultimului motiv de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se impune a reaminti că acest motiv de nelegalitate nu acoperă aspecte care țin de interpretarea conduitei părților la momentul încheierii unui contract ori pe parcursul derulării acestuia. Stabilirea voinței reale a părților și aprecierea semnificației unor conduite concrete reprezintă chestiuni de fapt, ce excedează limitelor recursului, fiind de competența instanțelor de fond. Înalta Curte reține că, deși recurenta a înțeles să-și întemeieze criticile pe acest motiv de casare, invocând, în mod formal, încălcarea unor norme de drept material, respectiv art. 1242 alin. (2), art. 1556, art. 1283, art. 1669 și art. 1178 C. civ. C. civ., în realitate susținerile sale nu exprimă veritabile critici de nelegalitate. Analiza argumentației recurentei a relevat că ceea ce se impută instanței de apel nu este modul de interpretare ori aplicare a unei norme de drept material, ci modul în care au fost evaluate anumite împrejurări de fapt și a fost interpretată conduita părților. Or, criticile formulate pe calea recursului trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, în sensul unei greșite interpretări sau aplicări a normei de drept, iar nu simple nemulțumiri cu privire la modul în care instanța a apreciat probatoriul administrat și a determinat situația de fapt. Astfel, criticile care vizează reținerea caracterului esențial al obligației asumate de reclamantă de a prezenta actul încheiat cu moștenitorii în formă autentică, respectiv a caracterului însemnat al neexutării acestei obligații, inclusiv în considerarea aspectelor legate de participarea terților la încheierea convenției reciproce de recunoaștere a drepturilor, antamează chestiuni de temeincie privind calificarea conduitei părților în vederea interpretării voinței reale existente la data încheierii contractului și stabirii modalității în care acesteau au înțeles să își execute obligațiile asumate prin promisiunea bilatelară de vânzare cumpărare (prin reaprecierea probatoriului), operațiuni ce sunt incompatibile cu procedura căii extraodinare de atac a recursului. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală decizia atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 408A din 09 mai 2025 și a încheierii din 11 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2022.