ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 588/2026

Ședința publică din data de 25 martie 2026

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 1090/14.05.2025 pronunțată în dosar nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierilor nr. 116 și nr. 117 din 17 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1090/14.05.2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a formulat contestație în anulare A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1), 2), 3), 4) C. proc. civ.

Referitor la motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1) C. proc. civ., contestatorul a arătat că în mod greșit a fost respinsă cererea de conexare formulată în recurs, la dosarul în care s-a pronunțat decizia contestată, a dosarelor nr. x/2022 și nr. y/2022, această soluție reprezentând un exces de putere, iar nu o soluționare corectă a cererii sale.

Totodată, în mod greșit a fost respins recursul împotriva celor două îmcheieri de soluționare a unor cereri de recuzare, prin efectul unei astfel de respingeri cauza fiind soluționată de o instanță necompetentă, cu încălcarea drepturilor procesuale fundamentale, respectiv a liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt consacrate de normele constituționale și de cele al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., contestatorul a arătat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, acesta reiterând, în cadrul motivului de contestație, criticile împotriva soluțiilor pronunțate în cererile de recuzare împotriva cărora a formulat recursul soluționat prin decizia supusă în prezent contestației în anulare.

În cadrul acestui motiv de contestație, contestatorul se arată nemulțumit de soluțiile date asupra cererilor de recuzare, de motivarea dată acestora prin încheierile nr. 116 și nr. 117 din 17 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă (recurate de către contestator în cadrul dosarului nr. x/2023) și de soluția dată de către instanța de recurs asupra criticilor formulate împotriva acestor încheieri, prin decizia supusă prezentei contestații în anulare.

Referitor la motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ., contestatorul a arătat că, prin modalitatea în care a răspuns criticilor de recurs, instanța a omis să cerceteze unul dintre motivele de casare invocate, contestatorul trimițând, și cu privire la acest motiv de contestație în anulare, la modalitatea în care au fost soluționate cererile de recuzare și la argumentele conținute în motivele de recuzare.

Totodată, contestatorul a învederat că sintagma utilizată de către instanța de recurs în sensul că recurentul (contestatorul din prezenta cauză) a pretins nelegalitatea încheierii recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1), 3), 5), 6), 7) și 8) C. proc. civ. nu reprezintă o analiză a motivelor de recurs, ci un exces de putere împotriva logicii și raționamentului, în contextul în care motivele de recuzare erau întemeiate.

Referitor la motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4) C. proc. civ., contestatorul afirmă, în mod generic, că instanța a lăsat nesoluționat un recurs și învederează o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil prin respingerea cererilor de recuzare și a recursului îndreptat împotriva acestor soluții, astfel cum a fost soluționat prin decizia contestată. Și în susținerea acestui motiv de contestație în anulare sunt expuse situații de fapt specifice dosarului de fond ce a determinat inițierea ulterioară a demersului judiciar al contestației la executare, contestație la executare în cadrul căreia s-au formulat cererile de recuzare. De asemenea, în susținerea motivului de contestație sunt expuse argumentele ce au fundamentat motivele de recuzare.

După ce a expus, în forma citării, texte legale privind incidentele procedurale, motivele de recurs, drepturile și obligațiile magistraților, și a făcut ample trimiteri la situația de fapt din cadrul dosarului în care s-au formulat cererile de recuzare, respinse prin încheierile recurate în dosarul nr. x/2023 (în care s-a pronunțat decizia contestată în prezenta cauză), contestatorul a concluzionat că instanța de recurs nu a sancționat abuzurile comise de către judecătorii recuzați, situație față de care se impune admiterea contestației în anulare, casarea deciziei atacate, desființarea încheierilor recurate, cu consecința reluării judecății în apel, cu constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1), 2), 3), 4) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 03.12.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluția din 09.12.2025, s-a stabilit termen pentru analiza contestației în anulare la 04.03.2025, în ședință publică, cu citare părți.

Prin notele scrise înregistrate la 25.03.2026, contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând contestația în anulare în raport cu criticile formulate și cu prevederile art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ., care au următorul conținut:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".

Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului.

Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate.

În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc. civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător.

Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca fiind unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală, pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, și implicit afectarea siguranței circuitului civil.

Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă.

Contestatorul a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1), 2), 3) și 4) C. proc. civ., care reglementează cazurile de contestație în anulare ce sancționează necompetența absolută a instanței de recurs, eroarea materială în soluționarea recursului, omiterea cercetării vreunuia dintre motivele de casare invocate sau nepronunțarea asupra unui din recursurile declarate în cauză.

Prealabil analizării fiecărui motiv de contestație în anulare în parte, Înalta Curte observă că desi prezenta cale extraordinară de atac este întemeiată pe ipotezele expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., argumentele pe care contestatorul le aduce demersului judiciar sunt, în esență, cele deduse judecății prin motivele de recuzare și, ulterior, prin motivele de recurs formulate împotriva soluțiilor date cererilor de recuzare, cu ample trimiteri la situația de fapt a dosarului ce a generat formularea contestației la executare în cadrul căreia au fost formulate cererile de recuzare.

Cu toate acestea, pentru acuratețea raționamentului logico-juridic ce va fundamenta soluția ce se va pronunța în prezenta cauză, Înalta Curte va analiza, punctual, fiecare motiv de contestație în anulare invocat, potrivit considerentelor ce se vor arăta.

Astfel, Înalta Curte notează că subsumat motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1) C. proc. civ. (hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia), contestatorul învederează că în mod greșit a fost respinsă excepția de conexare invocată la termenul acordat pentru judecarea recursului.

Înalta Curte reține că în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 1) C. proc. civ., constituie încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea instanței: participarea la judecarea cauzei a unui judecător incompatibil, judecarea cererii de către un complet format dintr-un număr de judecători necorespunzător celui prevăzut de lege pentru cauza respectivă, neparticiparea procurorului în acele cauze în care legea prevede participarea obligatorie a acestuia, judecarea recursului de către un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluționarea acestuia sau a cărei compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, lipsa grefierului, a magistratului asistent sau, după caz, a asistentului judiciar.

Norma legală sus menționată vizează situația în care hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței (atât compunerea, cât și constituirea acesteia) și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a respins-o ori a omis să se pronunțe asupra ei.

Așadar, cazul contestației speciale se referă la încălcarea normelor de competentă absolută sau a normelor referitoare la alcătuirea instanței care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere prin intermediul căii de retractare exercitate.

Or, contestatorul nu critică componența/constituirea completului de recurs, ci modalitatea de soluționare, de către instanța de recurs, a cererii de conexare formulată cu acel prilej.

Este adevărat că excepția de conexitate este reglementată de norme procesuale situate în Capitolul IV-Incidente procedurale privitoare la competența instanței din C. proc. civ., însă se impune a pleca de la definiția și reglementarea excepției conexității din art. 139 C. proc. civ.. Astfel, pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.

În definitiv, conexitatea urmărește scopul de a asigura o mai bună judecată. Însă, excepția de conexitate pentru a fi admisă se cer a fi îndeplinite trei condiții și anume, cauzele să se afle în fața primei instanțe, existența a două sau mai multe cauze în care să figureze cel puțin o parte comună și necesitatea existenței unei strânse legături de obiect și cauză între două sau mai multe procese.

În cauza pendinte, instanța este învestită cu o cale extraordinară de atac în cadrul căreia trebuie deduse judecății aspecte procedurale expres și limitativ prevăzute de lege, astfel că soluția dată cererii de conexare de către instanța de recurs nu poate fi criticată prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, întrucât o asemenea critică nu se circumscrie motivului de contestație în anulare invocat.

Prin urmare, raportat la sfera de aplicare a motivului de contestație dedus judecății, critica contestatorului privind modalitatea în care instanța de recurs a soluționat o cerere de conexare prealabilă dezbaterii recursului, pusă în discuția părților și respinsă cu o motivare corespunzătoare, nu se circumscrie ipotezelor reglementate de lege apte să atragă incidența motivului de contestație în anulare menționat.

Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu se regăsește nici ipoteza invocării unei excepții de necompetență asupra căreia instanța de recurs să nu se fi pronunțat, nici prin motivele de recurs deduse judecății, nici prin concluziile orale formulate cu prilejul soluționării recursului, astfel încât motivul de contestație în anulare nu poate fi primit și va fi respins ca atare.

Subsumat motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ. (dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale), contestatorul se arată nemulțumit de soluțiile date asupra cererilor de recuzare, concretizate prin încheierile nr. 116 și nr. 117 din 17 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă (recurate de către contestator în cadrul dosarului nr. x/2023) și de soluția dată de către instanța de recurs asupra criticilor formulate împotriva acestor încheieri, prin decizia supusă prezentei contestații în anulare.

Înalta Curte observă că în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., noțiunea de greșeală materială reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Așa cum s-a arătat deja printr-un considerent anterior, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, anume, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, de stabilire a caracterului subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a criticilor formulate sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, anume respingerea în mod greșit a recursului ca tardiv declarat, anularea în mod greșit a recursului ca netimbrat, ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului, a memoriului de recurs sau reaprecierea probelor.

Or, prin motivul de contestație în anulare invocat, contestatorul reiterează atât argumentele ce au fundamentat motivele de recuzare (respinse prin încheierile recurate în cadrul dosarului nr. x/2023), cât și criticile de recurs cărora li s-a dat o dezlegare jurisdicțională asupra căreia nu se poate reveni prin intermediul prezentei contestații în anulare.

În realitate, contestatorul supune analizei nu o greșeală materială în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., ci presupuse greșeli de judecată, chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată în vederea reformării deciziei atacate.

Rezultă, astfel, că argumentele deduse judecății din perspectiva acestui motiv de contestație în anulare nu se subsumează ipotezei prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., ci reprezintă nemulțumiri legate de soluția pronunțată de instanța de recurs prin care se reiterează, practic, aspecte ce au făcut obiect de analiză în calea de atac a recursului și asupra cărora s-a statuat în mod definitiv.

Or, contestația în anulare nu poate fi convertită într-un "recurs la recurs", astfel cum tinde contestatorul.

În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, neregăsite în cauză, în acord cu cele arătate anterior.

Practic, prin susținerile relevate în cadrul acestui motiv de contestație în anulare, contestatorul tinde în mod evident ca, prin prezentul demers judiciar, să provoace o nouă analiză a motivelor de recurs, fapt care încalcă principiul securității juridice și dreptul la o instanță, componente esențiale ale sistemului de garanții instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Popov c. Republicii Moldova nr. 2, Hotărârea din 6 decembrie 2005).

Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului ca fiind o parte a moștenirii comune a statelor contractante.

Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca, atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (Cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 28 octombrie 1999).

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea/reexaminarea unei hotărâri definitive și obligatorii, doar cu scopul de a obține o reexaminare și o nouă determinare a cauzei.

În consecință, raportat la art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., analizat și din perspectiva rigorilor Curții Europene a Drepturilor Omului ce impun menținerea securității raporturilor juridice, Înalta Curte reține că argumentele subsumate motivului de contestație în anulare nu se circumscriu ipotezei normei legale antereferite, sens în care nici acest motiv de contestație nu poate fi primit.

Subsumat motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ. (instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen), contestatorul învederează că sintagma utilizată de către instanța de recurs în sensul că recurentul (contestatorul din prezenta cauză) a pretins nelegalitatea încheierii recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1), 3), 5), 6), 7) și 8) C. proc. civ. nu reprezintă o analiză a motivelor de recurs, ci un exces de putere împotriva logicii și raționamentului, în contextul în care motivele de recuzare erau întemeiate.

Așa cum a procedat cu privire la toate motivele de contestație în anulare invocate, contestatorul a făcut ample trimiteri la situația de fapt ce a determinat formularea cererilor de recuzare, respectiv la motivele propriu-zise de recuzare, cărora li s-a răspuns atât prin încheierile recurate care au respins acele solicitări, cât și prin considerentele deciziei contestate, care au răspuns motivelor de recurs cu acest obiect.

Înalta Curte observă că, pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, întrucât textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Instanța de recurs poate grupa argumentele invocate în susținerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, așa cum susține contestatorul, ori poate aprecia că anumite motive de recurs nu sunt incidente, așa cum s-a întâmplat în cauza pendinte, ceea ce însă nu reprezintă o omisiune în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ., ci o calificare juridică ce intră în atribuțiile instanței de recurs, în operațiunea de verificare a legalității hotărârii judecătorești atacate.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de nelegalitate, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, deoarece această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs.

Având în vedere aceste repere, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea hotărârii judecătorești conține o amplă analiză a criticilor enumerate de contestator prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1), 5) și 6) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost identificate de către instanța de recurs ca fiind apte de a supune analizei de legalitate încheierile recurate, context în care nu se verifică omisiunea cercetării vreunui motiv de recurs, astfel cum eronat susține contestatorul.

Împrejurarea că instanța de recurs a reținut că recurentul a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1), 3,), 5), 6), 7) și 8) C. proc. civ., dar a analizat recursul din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1), 5) și 6) C. proc. civ., nu reprezintă o omisiune care să fie sancționată pe calea motivului de contestație în anulare invocat, ci reprezintă o apreciere a instanței de recurs care, având în vedere considerentele încheierilor recurate, a constatat că parte din motivele de recurs sunt străine de pricină, dat fiind faptul că instanța care a pronunțat acele încheieri nu a analizat fondul contestației la executare, nici vreo excepție de neconstituționalitate sau vreo cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea vreunei chestiuni de drept, ci s-a limitat la verificarea termenului în care cererea de recuzare a fost formulată, respectiv la verificarea incidenței sau nu a vreunui motiv de incompatibilitate a judecătorilor recuzați, în raport cu dispozițiile art. 41-42 C. proc. civ.

O asemenea decelare a motivelor de recurs nu se circumscrie niciunui motiv de contestație în anulare, ci reprezintă un atribut al instanței de control judiciar care, chemată fiind să verifice conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept, trebuie, deopotrivă, să aprecieze care dintre pretinsele motive de nelegalitate deduse judecății de către părți sunt sau nu în legătură cu conținutul hotărârii atacate.

În ce privește motivele de nelegalitate apreciate de instanța de recurs ca fiind în legătură cu conținutul încheierilor atacate, respectiv cele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1), 5) și 6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au fost analizate punctual, de către instanța de control judiciar, care a reținut, pentru fiecare în parte, care sunt eventualele aspecte de nelegalitate și de ce nu sunt incidente cauzei pendinte.

Astfel, referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că acesta are ca obiect aspecte referitoare la modalitatea de înregistrare și de repartizare a căii de atac a recursului ce face obiectul dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova și trebuie analizat din perspectiva dispozițiilor art. 199, art. 494 C. proc. civ., art. 108 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, dispoziții legale care au fost apreciate ca fiind respectate, neputându-se reține incindența motivului de recurs menționat.

Cu privire la același motiv de recurs, instanța a reținut că dubiile recurentului referitoare la transparența procesului de repartizare aleatorie nu îndeplinesc rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea neputând fi convertite în vreun motiv de casare, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate și neavând legătură cu raționamentul instanței, cel care a determinat soluția de respingere a cererii de recuzare, sens în care nu pot face obiectul analizei în respectiva cale de atac.

Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că acesta are ca obiect o pretinsă obligație a magistraților recuzați de a se abține de la soluționarea căii de atac a recursului formulat împotriva încheierii nr. 108/12.06.2024 a Tribunalului Gorj, justificat prin aceea că au soluționat două cereri similare formulate de aceeași parte, în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2022

Verificând aspectele învederate de către recurent din perspectiva incidenței art. 42 pct. 13) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că în dosarele respective magistrații recuzați s-au pronunțat asupra unor chestiuni diferite de cele deduse judecății în dosarul nr. x/2023, și a concluzionat că în cauză nu se identifică elemente de imparțialitate care să atagă incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., având ca obiect o pretinsă nemotivare a încheierii nr. 116/17.10.2024 prin raportare la motivele de recuzare invocate, instanța de recurs a constatat că respingerea, ca tardivă, a cererii de recuzare, nu a însemnat o nemotivare în sensul motivului de nelegalitate invocat de recurent, ci o nesoluționare a motivelor de recuzare ca urmare a admiterii unei excepții peremptorii ce făcea imposibilă cercetarea pe fond a cererii deduse judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată, contrar susținerilor contestatorului, că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate cu care a fost învestită, situație față de care motivul de contestație în anulare invocat nu își găsește incidența și va fi respins ca atare.

Subsumat motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 4) C. proc. civ. (instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză), contestatorul afirmă, în mod generic, că instanța a lăsat nesoluționat un recurs și învederează o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil prin respingerea cererilor de recuzare și a recursului îndreptat împotriva acestor soluții, astfel cum a fost soluționat prin decizia contestată. Și în susținerea acestui motiv de contestație în anulare sunt expuse situații de fapt specifice dosarului de fond ce a determinat inițierea ulterioară a demersului judiciar al contestației la executare, contestație la executare în cadrul căreia s-au formulat cererile de recuzare. De asemenea, în susținerea motivului de contestație sunt expuse argumentele ce au fundamentat motivele de recuzare.

Înalta Curte notează că pe calea contestației în anulare pentru acest motiv, se verifică dacă instanța de recurs a omis a se pronunța asupra unui recurs cu judecata căruia a fost învestită. Așadar, premisa acestui motiv este situația în care instanța a fost sesizată cu mai multe recursuri, principale sau incidente ori, după caz, provocate. Mai trebuie precizat că acest motiv de contestație are în vedere omisiunea instanței de a analiza un recurs, iar nu anularea căii de atac ca urmare a unui viciu procedural care impune necercetarea motivelor de recurs, ori respingerea, ca nefondat, a unui recurs, ca urmare a statuărilor pe care instanța de control judiciar le exprimă în cadrul considerentelor specifice analizei de legalitate.

Cu titlu general, Înalta Curte reține că, întrucât obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, conform dreptului de dispoziție al părților, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., și cum cererea de recurs cuprinde indicarea hotărârii/hotărârilor care se atacă, după cum stipulează prevederile art. 488 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., rezultă că învestirea instanței de recurs se realizează prin cererea de recurs.

Din această perspectivă, în ceea ce privește obiectul recursului cu a cărui soluționare a fost învestită instanța în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs înregistrată la 06.12.2024, contestatorul A. a indicat că supune căii extraordinare de atac încheierile nr. 116 și nr. 117 din 17.10.2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Acest aspect a fost lămurit și cu prilejul concluziilor orale de la termenul de judecată acordat pentru soluționarea recursului din 14.05.2025 când, la interpelarea instanței de a preciza dacă a formulat calea extraordinară de atac doar împotriva încheierilor nr. 116 și nr. 117 din 17.10.2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2023, sau și împotriva deciziei civile nr. 672/24.10.2024 a Curții de Apel Craiova pronunțată în același dosar, recurentul A. a precizat că a solicitat anularea deciziei civile menționate doar ca o consecință a soluției ce urmează a se pronunța pe recursul declarat împotriva celor două încheieri (recurentul având în vedere, în mod evident, ipoteza admiterii recursului, iar nu cea a respingerii, cum s-a întâmplat în realitate).

Obiectul recursului exercitat în cadrul dosarului nr. x/2023 fiind lămurit, iar titularul recursului fiind contestatorul A., Înalta Curte constată că prin dispozitivul deciziei civile nr. 1090/14.05.2025 supusă prezentei contestații în anulare, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de contestator împotriva încheierilor nr. 116 și nr. 117 din 17.10.2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2023.

Întrucât instanța de recurs s-a pronunțat asupra căii extraordinare de atac exercitate de către contestatorul A., Înalta Curte constată că în cauza pendinte nu se regăsește ipoteza reglementată de motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4) C. proc. civ., situație față de care nici acest motiv de contestație nu poate fi primit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1090 din 14 mai 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1090 din 14 mai 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția I civilă, în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.