ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2111/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, secția civilă la 23 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului, în calitate de proprietar, la plata sumei de 581,69 RON, actualizată cu dobânda legală până la momentul efectiv al plății, reprezentând cheltuieli administrative efectuate de către Asociație (cheltuieli iluminat scară, deratizare, dezinfecție, materiale de curățenie, registre funcționare asociație, salarii femeie de serviciu, administrator etc.). În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 78 alin. (2) și (3) din Legea nr. 196/2018. Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei, precum și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 pct. 2 și 3 din Legea nr. 196/2018. Totodată, a formulat cerere reconvențională, solicitând acordarea daunelor materiale, constând în chirie pentru părțile comune. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 575 din 8 februarie 2023, Judecătoria Târgu Jiu, secția civilă a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B.; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 581,69 RON, reprezentând cotă de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari pentru perioada aprilie 2019 - decembrie 2021 și la plata dobânzii legale de la data scadenței debitului până la data plății efective; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B., în contradictoriu reclamanta-pârâtă A.. I.

Încheierile și deciziile pronunțate de Tribunalul Gorj, în apel: Prin încheierea nr. 113 din 14 iunie 2023, Tribunalul Gorj, secția I civilă a anulat, ca insuficient timbrată, cererea de recuzare formulată de petentul B. împotriva doamnei judecător C., ce face parte din compunerea completului de judecată CIV A05, învestit cu soluționarea apelului declarat de apelantul pârât-reclamant împotriva sentinței civile nr. 575 din 08 februarie 2023, pronunțate de Judecătoria Târgu Jiu, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. Prin încheierea nr. 159 din 09 noiembrie 2023, Tribunalul Gorj, secția I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de petentul B. împotriva doamnei judecător D. ce face parte din compunerea completului de judecată CIV A05, învestit cu soluționarea apelului declarat de apelantul pârât-reclamant reconvențional B. împotriva sentinței civile nr. 575 din 08 februarie 2023, pronunțate de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. Tg-Jiu. Prin decizia nr. 1167 din 13 noiembrie 2023, Tribunalul Gorj, secția I civilă a respins cererea de suspendare, formulată de apelantul-pârât B.; a respins, ca inadmisibil, apelul formulat împotriva încheierii de amânare a pronunțării cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale; a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de apelantul-pârât; a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței nr. 575 din 08 februarie 2023, pronunțate de Judecătoria Târgu-Jiu în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. Prin decizia nr. 1338 din 15 decembrie 2023, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului, formulată de petenta A., în contradictoriu cu intimatul B.; a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 1167 din 13 noiembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în sensul obligării apelantului-pârât B. la plata sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel de către intimata-reclamantă A. Tg-Jiu. I.

Încheierea și decizia pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în recurs: Prin încheierea nr. 44 din 21 martie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare a membrilor completului C13CIV, formulată de petentul recurent-pârât B.. Prin decizia civilă nr. 229 din 26 martie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierilor nr. 113 din 14 iunie 2023 și nr. 159 din 9 noiembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă în dosarul nr. x/2022; a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1167 din 13 noiembrie 2023 și a deciziei de completare nr. 1338 din 15 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a obligat recurentul la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 496 din 27 februarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2022; a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 229 din 26 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 496 din 27 februarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare contestatorul B., calea de atac astfel declarată fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 30 iunie 2025, sub nr. x/2025, și repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 01 iulie 2025, a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, cu citarea părților, pentru soluționarea căii extraordinare de atac. II.1. Motivele contestației în anulare: Sub un prim aspect, invocând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul B. a arătat că, în contextul celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1/2023, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, atât instanța de recurs cât și completurile de judecată C3CIV și CIVA05 de la nivelul instanțelor inferioare au încălcat normele de competență absolută câtă vreme prin cererea reconvențională a solicitat reparații nepatrimoniale, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) și alin. (4) C. civ. Contestaorul a invocat lipsa controlului judiciar al instanței superioare în legătură cu abuzurile săvârșite de completul de judecată C3CIV în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2021, ai cărui membri au fost recuzați pentru lipsa de imparțialitate, invocând dreptul la un proces echitabil, dreptul de acces liber la justiție, dreptul de proprietate individual și cota-parte, garantate constituțional. A susținut, de asemenea, omisiunea instanței de recurs de a avea în vedere dosarul nr. x/2024 ce a avut ca obiect cererea de strămutare formulată în legătură cu lipsa de imparțialitate a Curții de Apel Craiova, a cărei competență a contestat-o, dar și dosarele nr. x/2018 și nr. y/2023, fiind acoperite, astfel, abuzurile celor responsabili pentru infracțiunile săvârșite în loc să fie cercetați disciplinar și sacrificat interesul justițiabilului. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a relevat eroarea materială săvârșită de instanța de apel în soluționarea cererii de recuzare prin încheierea nr. 44 din 21 martie 2024, determinată de impunerea unor taxe suplimentare pe motiv că taxa dovedită cu chitanța în original atașată cererii a fost folosită. A reiterat argumentele prezentat în cadrul criticii relative la aplicabilitatea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în legătură cu competența impusă de decizia nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, aspect omis de către tribunal, curtea de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, consecința fiind judecarea la fond a dosarului nr. x/2023 de către același magistrat, cu ignorarea deciziei nr. 4/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, și încălcarea regulamentului, prin trecerea de la secția I la secția a II-a, întrucât s-au abținut CIVA01, 03, 04, 05 și 08, chiar dacă la tribunal, la 25 septembrie 2024, exista completul CIVA06, competent în dosarul nr. x/2023, nu și în dosarul nr. x/2023. A menționat că secția a II-a, cu 4 judecători recuzați pentru lipsa de imparțialitate, a încălcat mai multe principii de drept, invocând cu titlu de exemplu contradictorialitatea, ce țin de procedura prelabilă sesizării Curții Constituționale a României și interpelării Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și de necomunicarea cererii reconvenționale și inexistența dezbaterilor. În considerarea dispozițiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ., contestatorul a pretins eroarea materială săvârșită în privința controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra soluției de respingere a recursului, ca inadmisibil, declarat împotriva deciziilor nr. 1167/2023 și nr. 1338/2023 ale Curții de Apel Craiova, raportându-se la decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României. Totodată, a relevat omisiunea instanței de a avea în vedere motivele recuzării completului C3CIV în dovedirea lipsei de imparțialitate, și anume nerespectarea dreptului la recurs, în baza deciziilor nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. 369/2017 a Curții Constitionale a României; obligația de a se abține în urma antepronunțării în dosarul nr. x/2018; nesesizarea Curții Constituționale cu excepțiile invocate; soluționarea dosarului nr. x/2017 ca tardiv, deși acesta figura atașat dosarului nr. x/2018, conform celor reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În același registru, în opinia contestatorului, se înscrie reaua-credință a instanței în următoarele circumstanțe: invocarea eronată și contradictorie a tardivității recursului împotriva încheierilor, dar și a deciziilor nr. 1338/2023 și 1167/2023; nesuspendarea dosarului până la clarificarea delapidării cercetată în dosarul nr. x/2023, alături de alte infracțiuni; nesancționarea contradicțiilor născute din nerespectarea dreptului la recurs recunoscut de instanța de apel și a procedurii prealabile cerute de interpelarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, refuzul comunicării cererii reconvenționale și lipsa dezbaterilor; lipsa de imparțialitate față de dreptul de acces liber la justiție. Contestatorul a relevat în susținerea demersului judiciar și nesancționarea măsurii nesuspendării dosarului nr. x/2022 până la soluționarea dosarului nr. x/2023, precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului de acces liber la justiție, a dreptului de proprietate, a dreptului la contract direct și a celui la tarifare echitabilă. Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ., contestatorul a susținut în esență că, respingând, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei nr. 229/2025, instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de casare invocate în calea de atac și nici asupra celor invocate în recursul declarat împotriva încheierii nr. 44/2024, prin care C3 CIV a respins, în mod greșit, cererea de recuzare. Prin respingerea greșită a cererii de recuzare nu s-a asigurat o instanță imparțială și independentă, accesul liber la justiție, dreptul la un proces achitabil, principiul contradictorialității, aspect ce nu putea fi suplinit de dispozițiile art. 444 C. proc. civ. Revenind la competență, contestatorul a invocat incidența art. 130-137 C. proc. civ., făcând trimitere la aceeași decizie nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 146 lit. d) din Constituție și art. 519-521 C. proc. civ., dar și la excesul de putere săvârșit de către instanțe prin încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituția României. Contestatorul a reiterat argumentele ce privesc neanalizarea motivelor de casare invocate în recurs, susținând, totodată, că prin decizia nr. 229 din 26 martie 2024, admițând excepțiile de inadmisibilitate și tardivitate invocate din oficiu, fără a se abține, C3CIV a încălcat dreptul de liber acces la justiție și dreptul la recurs recunoscut de CIVA05, care nu a pus în discuție competența în raport de art. 94 lit. k) coroborat cu art. 254 C. proc. civ., deși decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fusese publicată în Monitorul Oficial, în aprilie 2023, iar cererea reconvențională, întemeiată pe art. 209 C. proc. civ., reprezintă o cerere incidentală și nu una accesorie. Contestatorul a relevat nerecunoașterea dreptului la recurs împotriva încheierii nr. 113 din 14 iunie 2023, față de dispozițiile art. 53 C. proc. civ., calea de atac neputând fi prematură și nici tardivă, întrucât că a fost formulată la 19 decembrie 2023, în termen de 5 zile de la apel și la o zi de la redactarea hotărârii nr. 1338 din 15 decembrie 2023. A precizat că în cadrul motivelor de casare, încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., a invocat art. 53 alin. (1) și (3) C. proc. civ., susținând că cererea de recuzare a vizat președintele completului C3CIV, la care a atașat chitanța, arătând în fața instanței de recuzare (C4 CIV) că înțelege să se folosească de această chitanță, prima din cele 4 solicitate de completul C3 CIV și confirmate de completul C4 CIV, pentru recursul împotriva deciziei nr. 1167 din 13 noiembrie 2023, definitivă, întrucât nu intenționează să declare această cale de atac împotriva unei hotărâri definitive pentru a fi respinsă ca inadmisibilă. Cum chitanța în valoare de 100 RON era, deja, depusă la dosar, recursul împotriva unei hotărâri definitive putea fi anulat ca netimbrat. În plus, completul C3 CIV i-a recunoscut dreptul de a solicita, în termen de 30 de zile, restituirea sumei de 203 RON (100+103 RON) reprezentând taxa de timbru aferentă motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 și 8 C. proc. civ. Astfel, în mod greșit, s-a anulat cererea de recuzare, ca netimbrată, în condițiile în care partea s-a prevalat de chitanța, iar instanța a avut la dispoziție suma de 203 RON, care ar fi acoperit taxa de de 200 RON datorată pentru recuzarea celorlalți 2 membri ai completului. În continuare, contestatorul a reiterat aspectele ce țin de nelegalitatea încheierilor pronunțate de C3CIV și C4CIV, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., expuse într-o amplă motivare în cadrul recursului declarat împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022. La 25 noiembrie 2025, prin poștă electronică, contestatorul a depus concluzii scrise, la care a anexat un set de înscrisuri, solicitând admiterea contestației în anulare, reiterând aspectele învederate în cadrul căii extraordinare de atac cu privire la incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3 și 4 C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză: Intimata A. nu a depus întâmpinare, deși contestația în anulare împreună cu înscrisurile anexate i-au fost comunicate odată cu citația emisă pentru termenul de judecată din 11 noiembrie 2025, conform citativului și procesului-verbal de înmânare a citației aflate la dosar. II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Conform prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3 și 4 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. Referitor la primul motiv de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că acesta vizează cazul în care hotărârea dată în recurs este pronunțată de către o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, iar instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției corespunzătoare, deși fusese invocată în condițiile legii. Cu alte cuvinte, acest motiv de contestație vizează necompetența absolută a instanței de recurs, respectiv încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea acestei instanței, și este necesar, pentru invocarea lui, ca în fața instanței de recurs, să se fi ridicat excepția de necompetență, respectiv cea referitoare la alcătuirea greșită a instanței, iar instanța să fi omis să se pronunțe asupra excepției respective. Prin urmare, necompetența absolută sau încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței pot fi invocate ca motive de anulare numai în măsura în care se referă la instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu contestație în anulare, în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu și la instanțele inferioare, care au pronunțat hotărârile împotriva cărora au fost declarate căile de atac soluționate prin hotărârea supusă anulării întrucât, în privința acestora din urmă, eventualele chestiuni de nelegalitate săvârșite din punct de vedere al competenței sau al modului de alcătuire a instanțelor puteau fi invocate doar ca motive de apel, respectiv de recurs, în cadrul căilor de atac declanșate împotriva hotărârilor pronunțate de respectivele instanțe. În speță, contestatorul s-a referit, în motivarea contestației în anulare, la faptul că a invocat prin recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, necompetența materială procesuală a completului de judecată învestit cu soluționarea căilor de atac ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2022, partea evidențiind incidența deciziei nr. 1/2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, în considerarea caracterul incidental al cererii reconvenționale, a obiectului acesteia și a dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) și alin. (4) C. civ. pe care s-a întemeiat. Contestatorul pretinde că, neanalizând aceste aspecte, instanța de recurs a acoperit aceste nelegalități, încălcând, la rândul ei, normele de competență absolută și pe cele referitoare la alcătuirea instanței. Or, în contextul celor anterior expuse, este evident că aceste chestiuni ce țin de competența absolută și de alcătuirea instanțelor anterioare nu pot fi invocate și, cu atât mai puțin, analizate în cadrul prezentei contestații în anulare care privește hotărârea instanței de recurs și care trebuie să se refere doar la aspecte ce țin exclusiv de alcătuirea acestei instanțe și de competența ei în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită. Împrejurarea că instanța de recurs nu a analizat criticile mai sus prezentate, ca urmare a faptului că recursul a fost respins ca inadmisibil, nu îi dă cdreptul contestaorului de a reitera aceste aspecte pe calea contestației în anulare întrucât susținerile astfel formulate se circumscriu, în realitate, unor veritabile critici de nelegalitate aduse deciziei instanței de recurs. Or, contestația în anulare nu este un mijloc de reformare a unei hotărâri judecătorești definitive, chiar și greșite, instanța învestită cu soluționarea unei asemenea cereri fiind ținută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru care poate fi fi promovatăm această cale extraordinară de atac, iar nu să examineze justețea soluției pronunțate. Cât privește necompetența instanței de recurs înseși, invocată de contestator în considerarea acelorași argumente ce au susținut necompetența instanțelor anterioare, Înalta Curte constată, dincolo de împrejurarea că susținerile părții sunt lipsite de fundament juridic, că, în speță, nu este îndeplinită condiția imperativă impusă de teza finală a art. 503 alin. (2) punctul 1 C. proc. civ. pentru ca aceasta să poată fi invocată ca motiv de anulare a hotărârii atacate. Astfel, potrivit textului menționat, pentru a fi admisibilă contestația în anulare întemeiată pe acest motiv este necesar ca excepția necompetenței absolute sau cea referitoare la alcătuirea instanței să fi fost invocată în fața instanței de recurs iar aceasta să fi omis să se pronunțe asupra ei. Or, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului nr. x/2022, în care a fost pronunțată decizia 496 din 27 februarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei anaulare se solicită în prezenta cauză, se constată că niciuna dintre părți nu a invocat vreo excepție cu privire la necompetență sau la alcătuirea instanței, condiția imperativă prevăzută de art. 503 alin. (2) punctul 1 teza finală C. proc. civ., de admisibilitate a contestației în anulare întemeiată pe acest motiv, nefiind, deci, îndeplinită. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. În ce privește cel de-al doilea motiv de anulare invocat, prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi: respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului. Este vorba, așadar, de greșeli de fapt involuntare iar nu de greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sau de rezolvare a unor incidente procedurale. A aprecia în sens contrar, ar însemna să se dea, practic, posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, a interpretat și aplicat dispoziții procedurale sau de drept material, etc., ceea ce ar echivala cu recunoașterea dreptului acestora de a provoca rejudecarea căii de atac, transformând, astfel, contestația în anulare într-o cale ordinară de atac, mai rea decât recursul la recurs care, cel puțin, s-ar adresa unei instanțe superioare, lucru ce nu poate fi acceptat. În soluționarea contestației în anulare întemeiate pe acest motiv, instanța trebuie să se raporteze la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii care se atacă iar pretinsele erori invocate să fi fost săvârșite de instanța care a pronunțat hotărârea atacată și să fi determinat greșita soluționare a cauzei. În speță, în susținerea acestui motiv de contestație, contestatorul a pretins eroarea materială determinată de impunerea unor taxe suplimentare pentru soluționarea cererii de recuzare ce a făcut obiectul încheierii nr. 44 din 21 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel, reliefând circumstanțele factuale ce denotă anularea greșită a cererii de recuzare formulate în apel, ca netimbrată, cu trimitere la chitanța, în cuantum de 100 RON, deja depusă la dosar, care atesta plata taxei judiciare de timbru pentru judecata incidentului procedural ce a privit, inițial, pe președintele completului C3CIV, dar și la diferența de 200 RON datorată pentru recuzarea celorlalți 2 membri ai completului de judecată pentru care instanța a avut la dispoziție suma de 203 RON, achitată în plus pentru soluționarea recursului, față de care completul învestit i-a recunoscut dreptul la restituire, conform art. 45 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, într-adevăr, cererea de recuzare a membrilor completului C3CIV, formulată în apel, a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea nr. 44 din 21 martie 2024, întrucât curtea de apel a constatat că recurentul nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de dispozițiile art. 9 lit. a) din O.U.G nr. 80/2013. Această soluție a fost validată de către instanța supremă, prin decizia contestată, reținând că, la data soluționării incidentului procedural, deși legal încunoștiințat cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, precum și la sancțiunea aplicabilă în caz de neplată, petentul B. nu s-a conformat dispoziției legale de a timbra corespunzător cererea de recuzare, pe acest aspect fiind analizate, într-o motivare amplă, criticile prin care partea a urmărit să demonstreze contrariul, reiterate și în prezenta cale extraordinară de atac, cu trimitere punctuală la chitanțele care atestau plata unor taxe judiciare de timbru ce nu putea fi valorificate pentru soluționarea incidentului procedural. Or, ceea ce se invocă, în esență, de către contestator prin cererea dedusă judecății este aplicarea greșită de către instanța de recurs a unor texte legale din materia taxelor de timbru și interpretarea eronată a înscrisurilor ori neluarea în considerare a unor înscrisuri pe care partea le consideră relevante în soluționarea recuzării, mai precis, a excepției netimbrării cefrerii de recuzare, chestiuni ce nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., aceasta nefiind erori materiale în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus menționate ci, eventual erori de judecată. Așa cum s-a arătat deja, în cadrul contestației în anulare instanța nu poate să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate ci doar să verifice existența vreunuia dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru care poate fi promovată această cale extraordinară de atac. Or, față de aspectele invocate de contestator prin cererea formulată, instanța ar trebui ca, pentru verificarea acestora, să repună în discuție situația de fapt și să reanalizeze susținerile părțiicu privire la modul de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii de anulare ca netimbrată a cererii de recuzare formulate în apel, prin raportare la textele legale incidente și la dovezile invocate, lucru nepermis de dispozițiile legale care reglementează contestația în anulare. Cu alte cuvinte, pe calea contestației în anulare, instanța nu poate verifica dacă instanța de recurs a soluționat corect sau nu o chestiune de nelegalitate a încheierii atacate, aceasta fiind o chestiune care vizează fondul litigiului și nu o eroare materială în sensul avut în vedere de legiuitor. Reaprecierea asupra caracterului fondat sau nu al recursului declarat împotriva încheierii nr. 44 din din 21 martie 2024 necesită reevaluarea înscrisurilor constând în taxele de timbru pe care petentul pretinde că le-a achitat în apel, chestiune care ține de fond și, prin urmare, în lumina celor mai sus expuse, nu poate fi rediscutată în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, nefiind o simplă eroare materială. Cât privește susținerile contestatorului referitoare la erorile săvârșite în privința modului de soluționare a recursului ce a vizat decizia nr. 229 din 26 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, Înalta Curte constată, de asemenea, că nici acestea nu se încadrează în motivul de anulare reglementat prin dispozițiile art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., ele neputând fi calificate drept greșeli materiale. Contestatorul reiterează aspecte susținute și în fața instanței de apel și readuce în discuție chestiuni ce țin de competența instanței de apel, de lipsa de imparțialitate a magistraților, etc., fiind nemulțumit de faptul că instanța de recurs nu a avut în vedere aceste chestiuni, dar omite faptul că recursul a fost respins ca inadmisibil, soluția astfel pronunțată făcând, practic, imposibilă analizarea pe fond de către instanța de recurs a criticilor de nelegalitate aduse deciziei Curții de Apel. Prin urmare, Înalta Curte constată că presupusele erori imputate instanței de recurs nu au nicio legătură cu soluția dată căii de atac cu care aceasta a fost învestită, ele constituind, de fapt, critici la adresa modului în care a fost judecată cauza în recurs, precum și în fața instanțelor de fond, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în cadrul prezentei contestații în anulare. Acestea sunt pretinse "greșeli de judecată", iar nu erori materiale care să privească vreun aspect formal al judecății cererii de recurs, motiv pentru care, constatând că niciuna dintre susținerile contestatorului nu se circumscrie cazului de anulare reglementat de art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a reține inadmisibilitatea contestației în anulare și din perspectiva acestui motiv. Contestatorul a mai invocat ca temei de drept al contestației formulate și dispozițiile art. 503 alin. (2) punctul 3 C. proc. civ., text potrivit cu care hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Acest motiv de contestație poate fi invocat numai în cazul în care recursul a fost respins în fond iar nu în situația în care a fost respins pe o excepție, întrucât numai în cazul respingerii pe fond a recursului se poate pune problema omisiunii examinării unor motive de casare așa cum în mod expres prevede textul legal citat. Prin urmare, în speță, câtă vreme, prin decizia a cărei anulare se solicită, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 229 din 26 martie 2024 a fost respins ca fiind inadmisibil, în mod evident, în motivarea soluției, nu au mai fost analizate criticile pe fond formulate de recurent, împrejurare față de care, solicitarea contestatorului de a se constata incidența în cauză a dispozițiilor art. 503 alin. (2) punctul 3 C. proc. civ. este lipsită de fundament, cel puțin din perspectiva modului de soluționare a recursului ce a vizat decizia mai sus menționată. Deși contestatorul susține, în cuprinsul contestației formulate, că pe fond, soluția dată litigiului este nelegală, Înalta Curte urmează a constata că aceste critici nu pot forma obiect de analiză în cadrul prezentei căi extraordinare de atac întrucât, așa cum s-a arătat și mai sus, contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri judecătorești, chiar și atunci când aceasta este greșită, în sensul că instanța nu poate examina justețea soluției pronunțate, respectiv dacă aceasta își găsește justificarea în situația de fapt, probele administrate și dispozițiile legale aplicabile speței. Cu alte cuvinte, instanța chemată să soluționeze o cale extraordinară de atac va analiza cererea din perspectiva rigorilor legale ce impun protejarea securității raporturilor juridice și doar în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în care poate fi declanșat un astfel de remediu procesual, fără a putea verifica legalitatea și temeinicia soluției instanței de recurs. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu în cauza Brumărescu contra României că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de articolul 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enumeră preeminența dreptului. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a unui litigiu nu trebuie rediscutată". În mod similar, în cauzele Todorescu împotriva României, Andone împotriva României, Iacob împotriva României și S.C."N Industrial H" S.A., Curtea a reiterat acest principiu, în această ultimă hotărâre reținând că o cale extraordinară de atac "nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase impun acest lucru". În consecință, raportat la motivele de contestație în anulare prevăzute de dispozițiile articolului 503 alin. (2) punctul 3 C. proc. civ., analizat și din perspectiva rigorilor CEDO ce impun menținerea securității raporturilor juridice, Înalta Curte reține că susținerile contestatorului cu privire la legalitatea soluției adoptate în cauză și solicitarea expresă a acestuia de a se rejudeca fondul litigiului nu pot fi primite întrucât excedează cadrului restrictiv al art. 503 C. proc. civ. în limitele căruia poate fi soluționată contestația în anulare. Cât privește recursul declarat împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, prin care a fost anulată ca netimbrată cererea de recuzare a completului de judecată din apel, Înalta Curte constată că, respingându-l ca nefondat, instanța de recurs a analizat toate criticile de nelegalitate care au vizat strict soluția adoptată, în decizia atacată fiind indicate în mod explicit considerentele pentru care acestea au fost înlăturate. Astfel, în evaluarea criticii prin care partea a invocat nerespectarea dispozițiilor procedurale privind citarea cu mențiunea obligației de plată a taxei judiciare de timbru datorate pentru soluționarea cererii de recuzare, instanța supremă a constatat că obligația procesuală menționată i-a fost adusă la cunoștință părții, în ședința publică din 12 martie 2024, când s-a luat act de formularea cererii de recuzare. În continuare, instanța a făcut trimitere la reiterarea comunicării obligației de timbraj de către completul C4CIV, învestit cu soluționarea cererii de recuzare, prin rezoluția din 14 martie 2024, despre care recurentul a fost încunoștiințat prin adresa comunicată la 18 martie 2024, reținând că până la termenul din 21 martie 2024, stabilit pentru soluționarea cererii de recuzare, acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, bazându-se, în mod neîntemeiat, pe taxele judiciare de timbru achitate, conform chitanțelor (în valoare de 100 RON, respectiv de 103 RON), deși în privința acestora instanța de recurs reținuse, în ședința publică din 12 martie 2024, în prezența părții, că au fost plătite în plus față de taxa datorată în recurs, motiv pentru care putea solicita restituirea, conform art. 45 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013. Totodată, instanța a apreciat că pretinsa taxă judiciară achitată în cuantum de 100 RON, conform chitanței, nu putea fi valorificată pentru soluționarea incidentului procedural, în condițiile în care s-a constatat, deja, de completul de judecată recuzat că este nedatorată pentru timbrajul aferent acțiunii principale, context în care partea avea dreptul de a solicita restituirea acesteia, obligația de timbrare raportându-se la obiectul cererii de sesizare a instanței. De asemenea, a apreciat că aplicarea sancțiunii anulării cererii de recuzare nu contravine dispozițiilor art. 197 C. proc. civ. și nici drepturilor la un proces echitabil sau de acces la justiție ale recurentului, obligația de timbraj izvorând din lege și fiind o condiție esențială de sesizare a instanței cu soluționarea unei cereri pentru care legiuitorul a instituit o astfel de obligație. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că argumentele contestatorului subsumate motivului de anulare reglementat de punctul 3 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ. reflectă, în realitate, nemulțumirea acestuia față de modul în care instanța de recurs a motivat soluția cu privire la aceste critici din recurs. Astfel, contestatorul critică aceste rețineri ale instanței de recurs nu prin raportare la faptul că motivele sale de recurs nu au fost analizate, ci prin faptul că aceste argumente ale instanței de recurs sunt greșite și nu au condus la admiterea recursului, așa cum el a solicitat. Or, simpla nemulțumire a părții reclamante care a pierdut recursul, atât cu privire la soluția pronunțată, cât și cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluții de către instanța de recurs nu poate determina o rejudecare a pricinii. În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs". Câtă vreme curtea de apel s-a pronunțat pe o excepție procesuală, în mod evident, nu se mai justifica utilitatea examinării motivelor de recurs ce vizau incompatibilitatea judecătorilor recuzați și necesitatea formulării unor cereri de abținere în circumstanțele factuale evocate, aceasta neputând fi considerată o omisiune în sensul dispozițiilor legale arătate mai sus. Cu referire la motivul de anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., ce vizează situația în care instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la unul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că invocarea acestuia este pur formală, atâta vreme cât argumentele dezvoltate în susținerea lui sunt similare celor expuse în susținerea ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 229 din 26 martie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. De altfel, Înalta Curte reține că acest motiv de contestație în anulare nu este incident în speță câtă vreme, prin decizia atacată, instanța de recurs s-a pronunțat în limitele învestirii, asupra ambelor recursuri declarate în cauză, respingându-l, ca nefondat, pe cel declarat împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, respectiv, ca inadmisibil, pe cel exercitat împotriva deciziei nr. 229 din 26 martie 2024 a aceleiași instanțe. Totodată, are în vedere că eventuala necercetare a unor motive de recurs nu poate fi asimilată cu nepronunțarea asupra uneia din căile de atac exercitate în cauză, cazurile de anulare reglementate de cele două texte de lege sub aceste aspecte fiind distincte. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând că niciuna dintre susținerile contestatorului nu poate fi circumscrisă vreunuia dintre cazurile de anulare a unei hotărâri judecătorești definitive reglementate de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 496 din 27 februarie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022.