ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 557/2026

Ședința publică din data de 12 martie 2026

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată, inițial, la Judecătoria Oradea la 22.08.2025, sub nr. dosar nr. x/2025, trimisă ulterior, pe cale administrativă, Judecătoriei sectorului 3 București, reclamantul A., aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, a chemat în judecată Statul Român pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 1000000 euro pentru încălcarea drepturilor la libertate, siguranță, proces echitabil, viață privată și viață de familie, susținând că este supus unor tratamente inumane și degradante.

În drept, au fost invocate prevederile din convenția CEDO.

Judecătoria sectorului 3 București, prin sentința penală nr. 934 din 29 octombrie 2025, a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare - secția civilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în privința competenței materiale, aceasta revine Tribunalului, în temeiul dispozițiilor art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., având în vedere faptul că petentul a solicitat obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, peste valoarea prag de 200000 RON. În privința competenței teritoriale, aceeași instanță a reținut că, având în vedere că petentul are domiciliul stabil în județul Satu Mare, devin incidente prevederile art. 111 din C. proc. civ., în raport de care Tribunalul Satu Mare este competent teritorial în soluționarea cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalul Satu Mare, prin sentința civilă nr. 12/D/2026 din 16 ianuarie 2026, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență, reținând, în esență, în pronunțarea acestei soluții, că după înregistrarea cererii introductive, Judecătoria Sectorului 3 București, cu ocazia dezbaterilor desfășurate la primul termen de judecată, din 29.10.2025, a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, asupra căreia a rămas în pronunțare și a admis-o, cu încălcarea limitelor instituite prin normele procedurale ale art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., o atare posibilitate fiind recunoscută doar pârâtului, nu și instanței.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea introductivă în instanță, înregistrată la 23.07.2025, inițial la Judecătoria Oradea, sub nr. x/2025, iar ulterior, în urma trimiterii pe cale administrativă (conform rezoluției din data de 06.08.2025 - dosar nr. x/2025 al Judecătoriei Sectorului 3 București, atașat la dosarul prezentei cauze), înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția penală, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri reprezentând daune morale în cuantum de 1000000 euro, pentru încălcarea drepturilor la libertate siguranță, proces echitabil, viață privată și viață de familie.

La primul termen de judecată, la care părțile au fost legal citate, Judecătoria sectorului 3 București, secția penală a invocat excepția de necompetență materială și teritorială și a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Satu Mare, raportat atât la domiciliul reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 111 din C. proc. civ., cât și la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, conform art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Primind dosarul, Tribunalul Satu Mare a sesizat faptul că invocarea necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 3 București, secția penală s-a realizat cu nerespectarea dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., și a apreciat că acest aspect putea fi invocat numai de către pârât, nu și de către instanță, iar din perspectiva dispozițiilor art. 130 alin. (4) din C. proc. civ., aceasta a fost negată inclusiv reclamantului.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește competența materială a instanțelor, aceasta este reglementată prin norme de competență de ordine publică.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.: "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că: "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

Așadar, referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență materială, se observă că legiuitorul a stabilit o limită temporală pentru invocarea acesteia, și anume, la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii - limită care în cauză a fost respectată.

Totodată, Înalta Curte reține că în ceea ce privește competența materială a judecătoriei și a tribunalului, aceasta este reglementată prin art. 94 și 95 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1) C. proc. civ., "Tribunalele judecă: 1. În primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe", iar conform art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. k) Judecătoria judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, de profesioniști sau neprofesioniști.

Judecătoria sectorului 3 București, secția penală ca instanță învestită administrativ în soluționarea cauzei, a statuat în sensul că revine tribunalului competența materială de soluționare a cererii, în raport de prevederile art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, având în vedere că la termenul de judecată din 29.10.2025 din fața Judecătoriei sectorului 3 București, secția penală, reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1000000 euro, în temeiul dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), și) ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., în mod corect, s-a statuat că tribunalului îi revine competența materială în raport de valoarea cererii deduse judecății.

Față de acestea, văzând că prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul A. urmărește acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudicii morale rezultate în urma unor pretinse încălcări ale drepturilor la libertate siguranță, proces echitabil, viață privată și viață de familie, și observând că această valoare depășește pragul de 200.000 RON expres prevăzut de textul art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., care reglementează competența după materie și valoare a judecătoriei, (calculată la un curs euro-leu comunicat de Banca Națională a României de la data sesizării instanței, de 5.05 RON pentru 1 euro) rezultă că cererea este de competența materială a tribunalului.

Cât privește modalitatea în care a fost stabilită competența teritorială a Tribunalului Satu Mare și care a generat ivirea prezentului conflict negativ de competență, Înalta Curte reține că regula de drept comun în această materie este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

De asemenea, prin art. 111 C. proc. civ. se reglementează situația cererilor îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și altor persoane juridice de drept public, stabilindu-se că acestea pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori de la instanța de la sediul pârâtului.

Având în vedere obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant de daune morale în cuantum de 1000.000 euro, în temeiul răspunderii civile delictuale, se reține că instanța competentă din punct de vedere teritorial se stabilește în raport cu prevederile art. 111 din C. proc. civ.

Este de necontestat că acest text de lege instituie un caz de competență teritorială alternativă, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 116 din C. proc. civ., reclamantul este cel care are dreptul de a alege între instanțele deopotrivă competente teritorial, respectiv între instanța de la domiciliul său și instanța de la sediul pârâtului.

Pe de altă, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică sau privată." Alin. 2 al acestui articol prevede că necompetența este de ordine publică: (pct. 1) "în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; (pct. 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; (pct. 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.", iar potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., "În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

De asemenea, C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, art. 130 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că: "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că, atât timp cât excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

Deși nu există o mențiune expresă a legiuitorului în acest sens, din interpretarea teleologică și sistematică a aceluiași text, rezultă că restricția privitoare la condițiile invocării excepției necompetenței teritoriale de ordine privată, reglementate de art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., se aplică numai în fața instanței competente material să soluționeze respectiva cauză, nu și în privința instanțelor care s-au declarat necompetente material, cum este cazul în speță.

Astfel, având în vedere că Judecătoria sectorului 3 București, secția penală, urmare a verificărilor dispuse, din oficiu, la primul termen de judecată din 29.10.2025, în temeiul dispozițiilor 131 din C. proc. civ., a invocat excepția necompetenței sale materiale, iar prin sentința civilă nr. 934 29.10.2025 în raport de prevederile art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a admis această excepție, constatând că tribunalului îi revine competența materială în soluționarea pricinii, aceasta era îndrituită să identifice, din punct de vedere teritorial, cărui tribunal i-ar reveni competența de soluționare a cauzei, fără ca prin aceasta să se poată reține o nesocotire a dispozițiilor procesuale referitoare la condițiile de invocare a excepției de necompetență teritorială de ordine privată. Ca atare, Înalta Curte constată că modalitatea în care Judecătoria sectorului 3 București, secția penală a invocat excepția necompetenței sale teritoriale în soluționarea cererii deduse judecății, a fost justificată de admiterea excepției necompetenței sale materiale în soluționarea acțiunii, stabilind, cu respectarea exigențelor procesuale, competența teritorială în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În continuare, Înalta Curte mai reține că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu a depus întâmpinare și nici nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare, singurul îndrituit a pune în discuție această chestiune, în raport de prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.. (de altfel, se reține că pârâtului nici nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată).

Cum în fața Tribunalului Satu Mare care nu a contestat competența sa materială în soluționarea pricinii, nu a fost invocată, în condițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., excepția necompetenței teritoriale, acesta nu mai poate invoca, din oficiu, această excepție, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepția necompetenței teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței competente material.

Prin urmare, eventuala necompetență teritorială s-a acoperit definitiv, cu consecința imposibilității punerii în discuție de către instanța învestită prin declinare a competenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., operând astfel o prorogare legală de competență sui-generis.

În raport cu toate considerente expuse, Înalta Curte reține că Tribunalul Satu Mare este competent să soluționeze cauza, urmând a dispune în acest sens pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 martie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.