ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2026

Ședința publică din data de 04 martie 2026

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 30.03.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 RON euro pentru prejudiciul provocat prin fapta de discriminare continuată constatată prin Hotărârea nr. 497/2015 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, faptă care subzistă și astăzi, constând în îngrădirea accesului în sediile poliției în ultimii 3 ani.

Prin încheierea din 26.04.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin încheierea din 22.06.2021, pronunțată în dosar nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

La 27.01.2022, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021***.

Prin sentința civilă nr. 1279/06.12.2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea. A obligat pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București la plata, către reclamant, a sumei de 20.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Prin decizia civilă nr. 122/A/11.02.2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1279/06.12.2023 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. A admis apelul pârâtei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 122/A/11.02.2025, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.

Recurentul-reclamant A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6), 7) și 8) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a învederat următoarele aspecte:

Instanța de apel nu a analizat deplasarea recurentului târâș pe coate, așa cum rezultă din imaginile foto, și nu pare că a înțeles în ce constă handicapul recurentului, dar nici legalitatea adaptărilor la care aceste are dreptul și care nu există;

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul a învederat că judecătorul curții de apel avea obligația să verifice, dar nu a verificat, că dosarul în care s-a solicitat constatarea discriminării a fost soluționat, iar constatarea discriminării este una definitivă, prin respingerea, ca nefondat, a recursului Direcției Generale de Poliție a Municipiului București. Prin urmare, instanța de apel a încălcat și autoritatea de lucru judecat, făcând aprecieri noi privitor la discriminare și la constatarea discriminării. Condiția faptei ilicite este îndeplinită și constatată prin hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 497/2017, orice alegații contradictorii trebuind a fi înlăturate, întrucât se bucură de putere de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile Legii nr. 221/2010 privitor la discriminarea pe criteriul dizabilitate, dispozițiile Legii nr. 448/2006 privitor la discriminarea pe criteriu handicap și dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

În acest sens, recurentul a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că deplasarea sa se poate face în conformitate cu programul individual de reabilitare și integrare socială, cu mai multe tipuri de cărucioare/vehicule (neadaptate special, neergonomice), acesta se poate deplasa exclusiv cu cărucior rulant electric nepliabil croit special pe dimensiunile și abilitățile lui.

Contrar considerentelor instanței de apel, recurentul nu poate intra în clădirea secției de poliție cu (auto)vehiculul.

În certificatul medical nr. 1085/17.04.2019 este menționat faptul că recurentul este dependent de cărucior rulant electric nepliabil. Acest certificat este emis ulterior încadrării în grad de handicap și ține loc de certificat medico-legal. În mod greșit, reține instanța de apel că recurentul se poate deplasa cu alte mijloace, întrucât nu are asistent sau însoțitor care să îl deplaseze. Certificatul de încadrare în grad de handicap nu conține mențiuni privitor la tipul de handicap (locomotor și cu dexteritate redusă, cum are recurentul), astfel că pretenția instanței de apel că ar fi trebuit să existe mențiuni privitor la căruciorul rulant electric nepliabil în certificatul de încadrare în grad de handicap sau acte ale institutului național de medicină legală sunt excesive, în contextul în care recurentul nu a fost supus expertizei medico-legale pentru încadrarea în grad de handicap. Certificatul de încadrare în grad de handicap nu conține nicio anexă așa cum rezultă din conținutul acestuia.

Programul individual de reabilitare și integrare socială PIRIS conține mai multe măsuri în consens cu art. 50 din Constituția României, stabilindu-se astfel un tratament special pentru situația specială în care recurentul se află, urmare a handicapului cu care a fost diagnosticat.

Deplasarea reclamantului este posibilă doar cu căruciorul rulant electric nepliabil, iar deplasarea căruciorului rulant electric nepliabil pe scări/trepte este posibilă doar cu elevator adecvat. Reclamantul nu se poate deplasa cu elevatorul, pe de o parte, pentru că nu poate îmbarca căruciorul pe elevator, nu poate pune în mișcare elevatorul și, pe de altă parte, pentru că elevatorul poliției nu este compatibil cu căruciorul reclamantului. Elevatorul este al căruciorului ci nu al reclamantului.

Programul individual de reabilitare și integrare socială nu conține sintagma elevator, așa cum greșit reține instanța de apel, iar instanța nu poate aprecia că reclamantul ar putea folosi elevatorul poliției, incompatibil cu handicapul reclamantului, pentru că reclamantul nu poate. Judecătorul sau polițistul nu au competențe să stabilească modalitatea în care reclamantul își atinge dreptul la independență și autonomie în deplasare.

Recurentul este permanent dependent de acest cărucior rulant electric nepliabil ergonomic și nu se dă jos din el. Recurentul nu se sprijină niciodată pe tălpile picioarelor și nu își preia greutatea corpului. Aici nu este doar despre modalitatea de deplasare a recurentului în mediul accesibil, cum greșit consideră instanța și pârâta, ci despre transportul căruciorului pe treptele poliției cu elevatorul poliției și angajații poliției. Recurentul s-ar fi putut deplasa pe o rampă legal construită, însă această rampă legal construită nu există. Elevatorul poliției este compatibil doar cu scaune/fotolii care pot fi puse în mișcare prin antrenarea manuală a roților mecanice, or, recurentul nu are dexteritate pentru astfel de dispozitive.

În mod greșit instanța de apel a reținut structura clădirii nu este compatibilă cu construirea unei rampe conforme, întrucât pârâta nu este proprietarul clădirii, nu deține în proprietate spațiul, astfel că nici nu ar fi putut construi și, deci, nici nu ar fi putut aprecia dacă construcția sau construirea ar fi sau nu posibilă. Pârâta avea obligația să se adreseze proprietarului de drept, respectiv Sectorului 5 și să solicite realizarea adaptărilor rezonabile a clădirii din fondurile primăriei, dar nu a respectat această obligație.

Instanța de apel nu a observat că pârâta a rămas în pasivitate și nu a depus diligențe în vederea accesibilizării conform art. 9 din convenția ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, astfel că instanța a aplicat, în mod greșit, prevederile actulu normativ menționat.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că structura clădirii ar fi generat discriminarea și a înlăturat în mod nedrept faptele invocate chiar de către pârâtă, din care rezultă că a construit nelegal o rampă neconformă. Este greșit că poliția a construit nelegal, iar neconformitatea rampei este o consecință a acestei construiri nelegale. Dacă poliția ar fi construit legal, ar fi fost obținut certificat de urbanism și s-ar fi eliberat autorizația de construire în baza unor proiecte elaborate de către specialiști, iar rampa ar fi fost una conformă.

Apărările pârâtei din care rezultă că deplasarea recurentului s-ar fi putut face și cu alte tipuri de cărucioare, inclusiv cu unele compatibile cu elevatorul, nu justifică diminuarea daunelor, ci dimpotrivă. În nicio situație, pârâta nu a pus la dispoziție angajați instruiți pentru elevator . Chiar dacă prin absurd, recurentul și-ar fi transportat al doilea cărucior, de tipul unui scaun/fotoliu rulant compatibil cu elevatorul poliției, pârâta nu a avut niciun instruit pentru elevator și nu l-ar fi pus în mișcare, astfel că nici așa nu ar fi fost posibil accesul.

Deplasarea recurentului nu se poate face cu cărucioare compatibile cu elevatorul poliției. Pârâta nu poate pretinde recurentului să achiziționeze și să își transporte un cărucior compatibil cu elevatorul poliției, ceea ce constituie o ingerință în dreptul său de acces neîngrădit în sediul poliției. Argumentele conduc la creșterea cuantumului despăgubirilor, iar nu la micșorarea acestora, întrucât pârâta nu poate interveni în autonomia și independența recurentului. Pârâta nu se poate substitui asistenței sociale și nu poate pretinde că acordă asistență personală recurentului.

Instanța de apel apreciază în mod greșit că numărul de 72 de petiții și 77 de lucrări penale ar fi un număr mare de cereri adresate poliției, întrucât aceste numere nu sunt dovedite, nu sunt reale, și nu au nicio legătură cu exercitarea dreptului la petiție, întrucât reprezintă doar o mică parte din demersurile recurentului. Mai mult, în nicio lucrare penală din cele pretins 77 nu a fost dată declarația de parte vătămată și despre acest drept, respectiv acces la drept, este inclus în dreptul la petiționare pentru care am pretins despăgubirea.

Faptul că reclamantul folosește un cărucior incompatibil cu mijloacele pârâtei nu are nicio legătură cu speța, întrucât pârâta nu trebuia să dețină mijloace/elevator, ci rampă. Mijloace dețin persoanele cu handicap iar secția 19 nu are handicap.

Instanța de apel ar fi trebuit să rețină în defavoarea pârâtei aceste argumente și să nu ia în considerare pretinsele numere de petiții și lucrări penale care sunt diferite la fond față de cele de apel.

Argumentul instanței de apel în sensul că reclamantul folosește un cărucior incompatibil cu mijloacele de care dispune pârâta și folosirea lui în vederea reducerii cuantumului despăgubirilor, reprezintă o situație are discriminează încă o dată recurentul, întrucât în loc să constate că pârâta nu dispune de un acces adecvat condiției de handicap a recurentului, constată, în mod greșit, că recurentul ar fi în culpă, prin folosirea unui cărucior incompatibil cu dispozitivele pârâtei ce sunt pentru alt handicap.

Soluția încalcă art. 50 din Constituția României și prevederile legale care protejează persoanele cu handicap și îi obligă pe ceilalți să asigure un acces liber și neîngrădit, faptă ilicită constatată cu claritate atât în prezenta cauză, cât și prin hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

În stabilirea despăgubirilor trebuie avute în vedere următoarele elemente:transportul pe brațe de către polițiști în lipsa rampei corespunzătoare, îngrădirea accesului reclamantului în secția 19 de poliție, dreptul restrâns la petiționare din cauza inadaptării scărilor rampei elevatorului, menținerea unui acces dificil pe brațe sau pe spatele unor adulți, vătămător al demnității umane sau lipsa unui acces, lezarea dreptului la demnitate al persoanei care se găsește victimă a unei discriminări, cu atât mai mult cu cât aceasta provine din partea unei instituții publice.

Instanța de apel nu are competențe să hotărască privitor la handicap, iar medicii au stabilit că reclamantul se poate deplasa cu căruciorul său rulant electric nepliabil.

Recurentul nu are obligația să achiziționeze, să transporte și să se prezinte la secția de poliție cu al doilea cărucior compatibil cu elevatorul poliției, nu are obligația să construiască rampă poliției și nu are obligația să folosească un elevator neadecvat, așa cum este cel de la secția 19.

Deși instanța de apel constată că într-adevăr, accesul recurentului este îngrădit într-o perioadă de timp relativ îndelungată, respectiv de peste un deceniu, nu ia în considerare acest aspect și când apreciază asupra cuantumului despăgubirilor și nu aplică principiul proproționalității.

Dacă sediul secției de poliție nu este compatibil cu respectarea drepturilor persoanelor cu handicap dependente de căruciorul rulant, atunci se impune să fie desființat.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că accesul recurentului s-ar fi realizat cu dificultate, întrucât accesul este îngrădit, nu s-a realizat și nu se realizează.

Argumentele instanței de apel ar fi putut să fie luate în considerare dacă pârâta ar fi respectat dreptul reclamantului la asistență socială, care include asistența la deplasare și asistența la transport, adică dacă ar fi vegheat la respectarea legii în sensul că depășirea barierei ce rezultă din lipsa accesului liber și neîngrădit să fi fost prestată de către specialiștii din asistența socială cu mijloace adecvate, ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurentul a solicitat primăriei sector 5 sprijin financiar în vederea achiziționării unui cărucior cu elevator inclus, însă primarul a refuzat acordarea ajutorului întrucât referatul de propunere al asistenței sociale a fost în acest sens. În ciuda exercitării căii de atac în contencios administrativ, instanța a dat dreptate primarului, considerând, deci, că primarul nu trebuie să acorde ajutor financiar recurentului pentru achiziția căruciorului cu elevator și, deci, secția de poliție are obligații să asigure accesul, recurentul fiind încă odată îngrădit să se adapteze la inaccesibilitatea clădirilor.

Accesul ar fi trebuit să fie asigurat prin construirea unei rampe legale, însă pârâta nu a făcut niciun fel de dovadă că ar fi apelat la serviciile specialiștilor în acest sens.

Pe de o parte, instanța de apel apreciază că înscrisurile emanate de la prepușii pârâtei nu pot fi luate în considerare, întrucât nu există temei legal și pe de altă parte, aceeași instanță apreciază juste înscrisurile pârâtei din care rezultă, prin victimizare, că nu ar fi posibilă construirea unei rampe conforme.

Privitor la rampă, aceasta trebuia să respecte prevederile Legii nr. 50/1991, iar privitor la elevator, acesta trebuia să respecte prevederile nomenclatorului de dispozitive medicale și ordinele Ministerului Sănătății, care aceste prevederi legale nu au fost respectate.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că recurentul ar fi unul cu handicap mintal, îl tratează ca și când ar fi lipsit de discernământ și de judecată, când în fapt nu este așa. Aceeași secție 19 de poliție a respins dreptul recurentului la acces neîngrădit la toate serviciile comunității așa cum sunt serviciile medicale, educaționale și la muncă.

Polițiștii și judecătorii care consideră că accesul ar putea fi și rămâne îngrădit sunt în eroare. Propunerile tehnice ale poliției privitor la construirea nelegală a rampei și la achiziționarea elevatorului nu au rezultat din consultarea cu recurentul, ori din consultarea cu organizații nonguvernamentale care militează pentru protecția persoanelor dependente de cărucioare rulante electrice nepliabile, astfel că nu se poate aprecia că aceste propuneri ar fi legale.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că accesul neîngrădit al reclamantului în incinta secției 19 Poliție nu a fost afectat, ci s-a realizat prin intermediul unei rampe de acces achziționată din banii polițiștilor, iar uneori s-a realizat prin transport pe brațe de către lucrătorii subunității.

În stabilirea prejudiciului trebuie să se țină cont că sediul secției 19 Poliție a fost pus la dispoziție de stat, iar caracteristicile constructive nu permit edificarea rampelor de acces potrivit normativului.

Deși instanța de apel reține că reclamantul nu poate fi obligat să folosească un alt tip de cărucior, recurenta învederează că niciun text legal nu prevede obligația de a pune la dispoziție modalități de acces pentru fiecare cărucior în parte. Pe de altă parte, reclamantul a preferat să uzeze în toată această perioadă de o acțiune prin care solicită daune, în detrimentul unei acțiuni de îndreptare a situației presupuse discriminatorii sau de sesizare a instituților competente.

Recurenta mai arată că reclamantul nu a adus un minim de argumente și indicii din care să rezulte consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, deși potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În situația în care reclamantul se consideră discriminat de faptul că rampa de acces pentru persoanele cu dizabilități nu ar respecta dispozițiile legale în ceea ce privește construcția acesteia, autoritatea compentantă în vederea luării de măsuri este Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice - Agenția Națională pentru Plăți și Inspecția Socială. Aceasta este singura instituție ce poate sancționa o neregulă în ceea ce privește construcția unei rampe de acces, cât timp persoanei respective i se permite accesul în incinta respectivei instituții în mod liber, așa cum a fost și în cazul de față.

Mai mult, dreptul de a petiționa nu presupune implicit prezența la sediul unității unde se dorește această activitate, ci se realizează și prin mijloace de comunicare electronice sau la distanță, în funcție de specificul instituției și de modalitatea în care se stabilește această activitate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 15.07.2025, recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a invocat excepția de nulitate a recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin memoriul de recurs nu au fost combătute considerentele instanței de apel, ci au fost reluate aspecte expuse prin cererea de chemare în judecată.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, a învederat că, dat fiind lipsa spațiului pentru construirea unei rampe de acces pentru persoane cu dizabilități, s-a procedat la achiziționarea unui elevator mobil care, însă, s-a dovedit incompatibil cu căruciorul rulant electric al reclamantului. Cu toate acestea, accesul reclamantului în incinta secției 19 de Poliție nu a fost afectat, ci s-a realizat pe brațe, de către lucrătorii de poliție, reclamantul fiind tratat cu prioritate.

Mai arată recurenta-pârâtă că niciun text legal nu instituie obligația de a pune la dispoziție modalități de acces pentru fiecare cărucior în parte și că, dacă recurentul-reclamant se considera discriminat de faptul că rampa de acces pentru persoanele cu dizabilități nu ar respecta dispozițiile legale în ceea ce privește construcția acesteia, autoritatea competentă în vederea luării de măsuri este Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice - Agenția Națională pentru Plăți și Inspecția Socială. Aceasta este singura instituție ce poate sancționa o neregulă în ceea ce privește construcția unei rampe de acces, cât timp persoanei respective i se permite accesul în incinta respectivei instituții în mod liber, așa cum a fost și în cazul de față.

Mai mult, dreptul de a petiționa nu presupune implicit prezența la sediul unității unde se dorește această activitate, ci aceasta se realizează și prin mijloace de comunicare electronice sau la distanță, în funcție de specificul instituției și de modalitatea în care se stabilește această activitate.

A concluzionat recurenta că întrucât fapta ilicită imputată nu există și prejudiciul nu a fost dovedit, nu poate fi trasă la răspundere civilă delictuală în prezenta cauză.

Prin punctul de vedere la întâmpinarea recurentei-pârâte, înregistrat la 18.08.2025, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, respingerea excepțiilor și probelor formulate de către aceasta și a reiterat situația de fapt ce a determinat promovarea prezentului demers judiciar.

Prin întâmpinarea transmisă prin email la 02.01.2026, recurentul-reclamant A. a invocat excepția de nulitate a recursului pârâtei, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. A învederat recurentul-reclamant că încadrarea recursului pârâtei în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. este una formală, prin recursul formulat pârâta reluând aspectele de fapt reținute prin Hotărârea CNCD nr. 497/11.11.2015 și prin hotărârile judecătorești din etapele procesuale anterioare.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin email la 02.01.2026, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției de nulitate invocată de către recurenta-pârâtă și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin notele scrise depuse la 03.03.2026, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției de nulitate a recursului invocată de către pârâtă, admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursurile în raport cu excepțiile de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocate de ambele părți prin întâmpinări, a căror analiză este prioritară, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul reclamantului A., Înalta Curte notează că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., ce sancționează cu nelegalitatea hotărârea pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși recursul este formal încadrat în drept, Înalta Curte constată că argumentele deduse judecății prin memoriul de recurs nu sunt încadrabile în motivele de recurs invocate, situație de natură să atragă în cauză incidența sancțiunii nulității reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cu titlu general, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele evidențiate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ., cererea de recurs formulată cu nerespectarea formelor legale va fi lovită de nulitate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța, care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței, care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 din C. proc. civ.

Prin decizia recurată s-a reținut, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că deși reclamantul dorește majorarea despăgubirilor la cuantumul solicitat prin acțiune, în evaluarea prejudiciului produs și a consecințelor acestuia, trebuie să se țină seama, pe de o parte, de conduita pârâtei care a încercat să vină în întâmpinarea reclamantului prin eforturi proprii ale membrilor secției de poliție (care au construit, din surse materiale personale, o rampă de acces, fie ea și improprie), iar pe de altă parte, că reparația nu trebuie să fie una excesivă, care să se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.

Aplicând raportul rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, instanța de apel a redus cuantumul despăgubirii de la 20.000 euro, astfel cum a fost acordat de către prima instanță, la 10.000 RON.

Cu toate că obiectul recursului reclamantului îl constituie modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra dimensiunii reparației, prin motivele formulate, acesta a ignorat dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel și a expus aspecte inapte de a fi încadrate în motivele de nelegalitate indicate.

Astfel, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a învederat mai multe aspecte, după cum urmează:

Printr-o primă critică, s-a arătat că instanța de fond nu a motivat soluția de diminuare a daunelor morale, însă această nemulțumire a recurentului este una pur declarativă, nefiind susținută de argumente, din care să rezulte care au fost, în concret, omisiunile instanței de apel, care să conducă la incidența cazului de casare pentru nemotivare, astfel încât nu poate fi avută în vedere în exercitarea controlului de legalitate.

Printr-o a doua critică, s-a arătat că instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la O.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 448/2006, deși nu există critici cu privire la incidența celor două acte normative în cauză.

Înalta Curte notează că, întrucât apelul reclamantului a vizat exclusiv dimensiunea reparației, pe care acesta a apreciat-o ca extrem de redusă în raport cu prejudiciul suferit, această critică este plasată în afara cadrului procesual stabilit de către reclamant prin calea de atac exercitată.

Prin urmare, nici această critică nu se circumscrie motivului de casare invocat, dar nici vreunui alt aspect de nelegalitate care să poată fi subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a treia critică, recurentul se arată nemulțumit de raționamentul instanței de apel privind faptul că deplasarea acestuia se poate face și cu alte tipuri de cărucioare.

În acest sens, recurentul învederează că se poate deplasa doar cu un cărucior adaptat abilităților sale de a îl pune în mișcare, că accesul peste treptele secției de poliție nu se poate realiza prin deplasarea autonomă a recurentului, ci prin deplasarea acestuia de către o altă persoană sau mai multe, cu elevatorul poliției, persoane instruite pentru manevrarea și punerea în mișcare a elevatorului în vederea transportului căruciorului cu recurentul peste trepte, că recurentul nu se poate îmbarca, asigura cu centura de siguranță și nici nu poate pune în mișcare elevatorul poliției, că asistența la transport din partea autorităților a fost și este tema centrală a cererilor și petițiilor recurentului adresate secției 19 Poliție și că, indiferent de tipul de cărucior, reclamantul are nevoie de unul sau mai mulți asistenți-însoțitori, pentru supraveghere și siguranță.

Înalta Curte observă că aspectele învederate de către recurentul-reclamant, pe lângă că nu justifică în vreun fel pretinsa nemotivare a soluției adoptate de către instanța de apel, sunt unele ce țin de situația de fapt a cauzei pendinte, care excedează configurației juridice a căii extraordinare de atac, în care analiza poartă exclusiv asupra conformității hotărârii recurate cu normele de drept incidente.

Față de cele arătate, nici această așa-zisă critică nu este subsumabilă vreunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a patra critică, recurentul învederează că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că susținerile acestuia privind nesoluționarea petițiilor adresate secției de poliție, reaua-credință a pârâtei și refuzul de constatare a nerespectării sentințelor judecătorești de către DGASPC Sector 5 sau a abuzurilor reclamate, ar fi alegații formulate pentru prima dată în apel, care, conform art. 478 C. proc. civ., nu ar fi fost analizate în fond.

În realitate, prin această critică nu este dedusă judecății o nelegalitate a hotărârii recurate referitor la maniera de motivare, ci recurentul se arată nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra unor probatorii administrate în cauză, pe care le-a reținut ca nefiind invocate cu prilejul judecății în fond a cauzei.

Așa fiind, nici această alegație nu este aptă de încadrare în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, urmând a fi sancționată ca atare.

Printr-o a cincea critică, recurentul subliniază că răspunderea civilă delictuală a pârâtei nu poate fi înlăturată prin demersurile acesteia de realizare a unei rampe de acces improprii și de achiziția unui elevator.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a contestat, atât în etapa procesuală anterioară, cât și în prezenta cale extraordinară de atac, cuantumul despăgubirilor acordate de către instanțele de judecată, o astfel de critică fiind raportată, mai degrabă, la recursul pârâtei, aceasta fiind partea care contestă existența faptei ilicite, iar nu la statuările instanței de apel, care a a reținut, fără echivoc, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe pârâtă.

Așadar, critica nu se raportează la considerentele instanței de apel și, pe cale de consecință, nu este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a șasea critică, recurentul arată că instanța de apel a ignorat criticile recurentului în ce privește hotărârea primei instanțe, nu a răspuns la acestea și nu a analizat motivele pentru care poliția nu veghează la realizarea drepturilor și libertăților fundamentale ale recurentului și, în loc să dispună măsuri efective și să verifice asistența socială, poliția mutilează drepturile recurentului, înlăturându-l definitiv de la respectarea acestora.

Prin această afirmație, recurentul-reclamant asimilează unei omisiuni de motivare chestiuni care sunt străine de atributele instanței de judecată, privind un eventual control ce ar trebui să fie exercitat de către instanță asupra activității organelor de poliție, ceea ce nu poate fi primit din perspectiva analizei de legalitate specifice recursului.

Printr-o a șaptea critică, recurentul arată că despăgubirea acordată nu a fost proporțională cu dauna suferită, cu căderea de pe elevatorul inadecvat, cu alunecarea de pe rampa neconformă construită nelegal și cu deplasarea târâș, pe coate, la secția de poliție 19, în condițiile interzicerii continue a accesului.

Este de observat că, fără a invoca un viciu de motivare sau un alt motiv de nelegalitate pe care să-l susțină într-o manieră corespunzătoare, recurentul-reclamant expune stări și situații de fapt ce nu pot fi analizate de instanța de control judiciar, situația față de care nici aceste nemulțumiri nu pot primi o încadrare care să atragă incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a opta critică, recurentul arată că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei prin aprecierea că hotărârea consiliului național pentru combaterea discriminării nr. 497/11.11.2015 nu ar fi una definitivă și ar face obiectul dosarului nr. x/2015, care fusese însă soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție cu aproape un an înainte, aspecte rămase neverificate de către instanța de apel.

Având în vedere obiectul căilor de atac exercitate de către reclamant, respectiv contestarea cuantumului despăgubirii acordate, obiect care limitează dezbaterile din recursul promovat de reclamant la acest aspect, o astfel de susținere nu se circumscrie niciunui motiv de nelegalitate, fiind străină și lipsită de relevanță prin raportare chiar la scopul urmărit de recurentul-reclamant prin actualul demers judiciar.

Printr-o a noua critică, recurentul arată că instanța de apel nu a avut în vedere ridicolul și pericolul situației care rezultă din transportul pe brațe al unui adult fără căruciorul său, în condițiile unei rampe neconforme și a unui elevator neconform și nu a analizat deplasarea recurentului târâș pe coate, așa cum rezultă din imaginile foto, neînțelegând în ce constă handicapul recurentului, dar nici legalitatea adaptărilor la care acesta are dreptul și care nu există.

Recurentul-reclamant circumscrie unei pretinse omisiuni reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., elemente de fapt învederate de către acesta în toate etapele procesuale, pe care instanțele devolutive le-au avut în vedere și care nu pot constitui aspecte de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Printr-o a zecea critică, recurentul arată că instanța de apel a analizat în mod disproporționat ambele apeluri referindu-se în 24 din 27 de pagini la apelul pârâtei, în timp ce în două pagini, respectiv 25 și 26, a motivat respingerea apelului reclamantului în mod injust. Pârâta a fost favorizată în mod nelegal și injust, dar și împotriva legii care asigură recurentului facilități pentru handicap și despăgubiri, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000).

Susținerile recurentului-reclamant nu își găsesc corespondent în niciunul din cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind, totodată, străine de considerentele instanței de apel raportate la situația juridică a reclamantului.

Printr-o a unsprezecea critică, recurentul arată că motivarea instanței de apel în sensul că elevatorul nu s-ar fi putut folosi pentru că tipul de cărucior cu care se deplasează recurentul ar fi cel neconform este una contradictorie și străină cauzei.

Afirmația este una pur generică și vizează stări de fapt ce nu pot fi analizate de către instanța de recurs. Recurentul nu dezvoltă argumente din care să rezulte în ce constă contradictorialitatea unui astfel de considerent al instanței de apel și nici de ce aprecierea instanței de judecată asupra tipului de cărucior ar fi una străină de cauza pendinte.

Printr-o a doisprezecea critică, recurentul învederează că instanța de apel nu a analizat art. 9 din convenția ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, text legal ce conține mențiuni exprese privitor la accesibilizarea mediului fizic, acestea toate nerespectate de către pârâtă și ignorate în mod nedrept și de către instanțe. Aceeași normă, arată la art. 2 conținutul definiției discriminării pe criteriul dizabilitate, iar aceste aspecte au scăpat controlului instanțelor de judecată și nu au fost analizate.

Nici această critică nu este una raportată la considerentele instanței de apel, ci reprezintă, în realitate, o apărare formulată împotriva poziției procesuale a pârâtei, fiind, totodată, străină și de obiectul recursului reclamantului.

Nerespectarea, de către pârâtă, a normelor legale privind accesul, în incinta instituției, a persoanelor cu dizabilități, a fost sancționat de către instanțe prin reținerea, în sarcina acesteia, a faptei ilicite culpabile cauzatoare de prejudicii.

Prin urmare, trimiterile pe care recurentul-reclamant le face cu privire la o pretinsă nerespectare a unor dispoziții legale comunitare se plasează în afara cadrului procesual în care se dezbate demersul judiciar al acestuia, demers judiciar calificat, cu prilejul declinării competenței de soluționare în favoarea uneia dintre secțiile civile al Tribunalului București (încheierea din 22.06.2021, pronunțată în dosar nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale) ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Hotărârii nr. 497/2017 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât a expus aprecieri noi privitor la discriminare și la constatarea discriminării, în contextul în care condiția faptei ilicite, astfel cum a fost îndeplinită și constatată prin această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat.

Așa cum s-a arătat printr-un considerent anterior, obiectul litigiului pendinte este reprezentat de acțiunea în răspundere civilă delictuală având ca scop tragerea la răspundere civilă a pârâtei pentru fapta ilicită constând în neasigurarea, în condițiile legii, a accesului în instituție a persoanelor cu dizabilități.

În acest context, Hotărârea nr. 497/2017 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi încălcată de către instanța de apel prin motivul de recurs invocat, este lipsită de relevanță în soluționarea cauzei, iar critica astfel formulată nu se raportează la considerentele pentru care instanța de apel a diminuat cuantumul despăgubirii acordate recurentului-reclamant.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile Legii nr. 221/2010 privitor la discriminarea pe criteriul dizabilitate, dispozițiile Legii nr. 448/2006 privitor la discriminarea pe criteriu de handicap și dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că, pe de o parte, afirmația recurentului-reclamant nu este fundamentată pe argumente corespunzătoare, nu sunt indicate, în mod punctual, textele legale pretins încălcate din perspectiva motivului de recurs invocat, ci se face o trimitere de ordin general la acte normative din domeniul discriminării.

Pe de altă parte, actele normative pe care le citează recurentul-reclamant nu au vreo influență în ce privește dimensiunea despăgubirii acordată de către instanța de apel, contestată de către recurent prin prezenta cale de atac, astfel că nici această critică nu se raportează la considerentele pentru care instanța de apel a înțeles să reducă cuantumul reparației stabilite de prima instanță.

Față de cele arătate, recursul formulat de reclamantul A. nu poate fi încadrat în cazurile de casare invocate de către recurent, fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. privind sancțiunea nulității pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul pârâtei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Înalta Curte notează că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când a fost pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată însă că, deși recurenta-pârâtă a încadrat formal recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., aceasta nu indică nicio dispoziție legală pe care instanța de apel să o fi interpretat și aplicat greșit în cauza pendinte.

Astfel, în prima parte a memoriului de recurs este prezentată situația de fapt ce a determinat inițierea demersului judiciar al recurentului-reclamant, sunt enumerate condițiile răspunderii civile delictuale și fapta ilicită reținută de către instanța de apel în sarcina recurentei-pârâte.

Apoi sunt expuse aprecieri privind tipul de cărucior ce ar fi trebuit folosit de către recurentul-reclamant, este învederat faptul că arhitectura instituției nu permite construirea unei rampe de acces adecvate pentru persoanele cu dizabilități, este descrisă modalitatea în care s-a realizat accesul recurentului-reclamant în secția de poliție (purtat pe brațe de polițiști, ajutat de mai multe persoane, etc.), demersurile efectuate de către recurenta-pârâtă pentru a asigura accesul recurentului-reclamant în incinta instituției, sunt redate considerente ale instanței de apel cu privire la posibilitatea reclamantului de a se deplasa cu un cărucior compatibil cu elevatorul din cadrul secției de poliție.

De asemenea, sunt expuse aprecieri privind nedovedirea, de către recurentul-reclamant, a prejudiciului suferit, este învederat faptul că recurentul-reclamant a făcut numeroase plângeri și petiții adresate secției de poliție, că autoritatea competentă să autorizeze construirea unei rampe de acces este Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice-Agenția Națională pentru Plăți și Inspecția Socială.

În finalul memoriului de recurs sunt expuse considerații teoretice generale privind criteriile jurisprudențiale potrivit cărora se stabilește cuantumul despăgubirilor aferente prejudiciului moral.

Având în vedere conținutul memoriului de recurs, astfel cum a fost evocat anterior, Înalta Curte observă că nu pot fi identificate aspecte de nelegalitate, care să se circumscrie motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă neindicând niciun text legal care să fi fost greșit aplicat sau inte