ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 673/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la restituirea sumei de 233.498,08 RON, reprezentând drepturi bănești încasate necuvenit în perioada 19 septembrie 2012 - 31 august 2018, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data efectuării fiecărei plăți, până la data achitării întregului prejudiciu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1345 și art. 1347 C. civ., art. 28 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și ale Legii nr. 554/2004.

Pârâtul a invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 20 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 13 august 2019, sub nr. x/2018**.

Prin sentința nr. 521 din 31 martie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, și a respins, ca fiind prescrise, pretențiile reclamantei pentru perioada 19 septembrie 2012 - 21 decembrie 2015. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în contradictoriu cu pârâtul A., pentru restul pretențiilor din 21 decembrie 2015 până la 31 august 2018.

Prin decizia nr. 1809A din 5 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva sentinței nr. 521 din 31 martie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 1809A din 5 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut, în raport de dispozițiile art. 2528 alin. (1) și (2) C. civ., că în mod nelegal instanțele de fond și de apel au dispus admiterea acesteia în parte, pe motiv că îi aparține culpa exclusivă în ceea ce privește modalitatea de gestionare a resurselor financiare proprii, imputându-i-se faptul că a aflat despre producerea pagubei în anul 2018, deși, fiind vorba despre o condamnare penală, avea acces la aceste informații publice, condamnările penale fiind menționate în cazierul judiciar.

A arătat că instanța de fond a ignorat faptul că, potrivit art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, intimatul avea obligația de a informa structura de resurse umane din cadrul unității unde își desfășura activitatea despre faptul că a suferit o condamnare penală, recurenta neavând o obligație de verificare continuă a acestei împrejurări.

Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că norma legală menționată nu este de natură să atragă schimbarea soluției tribunalului asupra excepției prescripției extinctive, deși, cu încălcarea acesteia pârâtul a continuat să își desfășoare activitatea în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, având reprezentarea faptului că urmarea legală a condamnării sale penale determina încetarea raporturilor de serviciu și că nu avea dreptul la remunerație.

Recurenta a învederat că nu avea obligația de a verifica situația cazierului judiciar al polițiștilor, tocmai din acest motiv prin Legea nr. 360/2002 fiind instituită în sarcina polițistului, la art. 42, obligația de informare despre condamnarea penală, astfel încât să se poată proceda la emiterea actului administrativ de constatare a încetării de drept a calității de polițist și a sistării remunerației de la data condamnării.

A apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 2528 C. civ., întrucât prejudiciul a fost cauzat prin săvârșirea faptei ilicite rezultate din nerespectarea, de către pârât, a prevederilor art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002, prescripția dreptului material la acțiune în repararea pagubei începând să curgă de la data la care recurenta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

A susținut că, în situația în care intimatul și-ar fi respectat obligația legală prevăzută de art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002, respectiv aceea de a informa, de îndată, departamentul de resurse umane al recurentei despre condamnarea sa, încă din anul 2012 ar fi fost emisă dispoziția de încetare a raporturilor de muncă, iar paguba produsă și persoana răspunzătoare de producerea ei ar fi fost cunoscute la acel moment.

Recurenta a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în repararea pagubei, potrivit art. 2528 din C. civ., începe să curgă de la 8 august 2018 (data emiterii actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu, precum și data la care Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a cunoscut faptul că pârâtul a fost condamnat, definitiv la pedeapsa închisorii).

A susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că neîndeplinirea, de către pârât, a obligației prevăzute la art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002 poate constitui, eventual, un motiv de suspendare a cursului prescripției, conform dispozițiilor art. 2532 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă, ținând cont de limitele judecății în apel, impuse de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a dat eficiență principiului disponibilității, analizând criticile formulate expres prin cererea de apel.

Având în vedere că cererea de apel a fost îndreptată împotriva hotărârii de fond, în integralitatea sa, a apreciat că instanța de apel avea obligația de a efectua o nouă judecată asupra fondului, iar în situația identificării unei prevederi legale incidente în cauză, avea obligația interpretării juridice a acesteia în raport cu situația de fapt dedusă judecății, în baza principiului rolului activ al judecătorului reglementat la art. 22 C. proc. civ.

Referitor la fondul cauzei, a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că judicios a reținut prima instanță că în patrimoniul intimatului nu a intervenit o îmbogățire fără justă cauză în detrimentul celui al recurentei, respectiv că nu sunt îndeplinite condițiile pentru îmbogățirea fără justă cauză sau ale răspunderii civile delictuale.

Totodată, a susținut că în mod eronat a apreciat curtea de apel că fapta ilicită invocată de recurentă (omisiunea pârâtului de a informa instituția despre intervenirea acestei condamnări), nu este de natură să justifice prejudiciul invocat, neexistând o legătură între aceasta și plata remunerației pentru munca prestată.

A afirmat că această motivare succintă, fără indicarea temeiurilor de drept, denotă superficialitatea instanței de apel în soluționarea apelului declarat în cauză, soluția nefiind un rezultat al rejudecării fondului, potrivit caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, ci reprezentând o confirmare a hotărârii primei instanțe.

Având în vedere că raporturile de muncă ale pârâtului au încetat începând cu 19.09.2012 (data condamnării definitive), recurenta a învederat că orice sumă încasată ulterior, cu titlu de salariu, reprezintă o plată nedatorată.

A susținut că, deși Legea nr. 360/2002 nu conține o prevedere referitoare la restituirea sumelor virate persoanei căreia i-a încetat calitatea de polițist, totuși, dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația legală de a anunța, de îndată, departamentul de resurse umane despre condamnarea sa definitivă printr-o hotărâre judecătorească, recurenta nu i-ar fi virat acestuia, lunar, drepturile salariale.

A considerat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului, respectiv cele ale art. 1357 C. civ.

În ceea ce privește fapta ilicită, a arătat că aceasta constă în neîndeplinirea obligației de a anunța, de îndată, departamentul de resurse umane despre condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă-o, recurenta fiind indusă în eroare cu privire la calitatea sa de polițist și achitându-i în mod neîntemeiat drepturile salariale.

A învederat că prejudiciul material constă în încasarea unor drepturi salariale necuvenite, dovada plății acestora făcându-se cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv ordinele de plată emise în perioada 19 septembrie 2012 - 31 august 2018 și adresa eliberată de B. sub nr. x din 23 octombrie 2018.

A susținut că prejudiciul reclamat îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a atrage repararea sa, fiind cert, direct, personal și rezultând din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.

Cât privește raportul de cauzalitate, a arătat că acesta este facil de stabilit, întrucât, dacă pârâtul ar fi adus la cunoștința structurilor de resurse umane condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, nu i-ar mai fi virat acestuia, lunar, sume de bani cu titlu de drepturi salariale.

Referitor la vinovăția intimatului, a afirmat că aceasta rezultă din atitudinea sa culpabilă, de a induce în eroare, cu intenție, cu privire la calitatea sa de polițist pentru a beneficia de remunerație.

A invocat dispozițiile art. 1341 alin. (1) C. civ., precum și pe cele ale art. 1344 din același act normativ, apreciind că sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea plătii nedatorate, în valoare de 233.498,89 RON, încasată în mod necuvenit de către intimat.

Prin întâmpinarea depusă la 18 septembrie 2023, în termenul procedural, intimatul a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia ca nefondate.

La 3 octombrie 2023, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârât, precizând că motivele de recurs invocate se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând recursul dedus judecății în raport de criticile invocate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin criticile deduse judecății, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată, pe de o parte, din perspectiva modalității de rezolvare a motivului de apel ce a vizat soluția tribunalului asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe de altă parte, prin prisma manierei în care au fost aplicate, în raport de fapta ilicită reclamată, dispozițiile legale incidente în materia răspunderii civile delictuale/îmbogățirii fără justă cauză.

Criticile nu sunt fondate.

În speță, potrivit susținerilor recurentei, fapta ilicită constă în încasarea de către intimat a drepturilor salariale pentru munca prestată ulterior condamnării sale penale definitive și a pierderii calității de polițist, precum și în neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002, aceea de a raporta condamnarea sa departamentului de resurse umane al unității la care era încadrat.

Prejudiciul cauzat prin producerea faptei ilicite menționate s-a solicitat a fi reparat potrivit normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, dreptul recurentei, a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea dedusă judecății fiind de natură patrimonială, așadar, supus prescripției extinctive.

Potrivit art. 2.500 alin. (1) C. civ., dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Similar, art. 2501 alin. (1) din același act normativ prevede că "Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel."

Conform art. 2517 C. civ., "Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", prin dispozițiile art. 2528 alin. (1) din același cod statuându-se că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

În cauză, situația de fapt reținută de instanța de apel a relevat faptul că intimatul a deținut funcția de agent șef principal de poliție în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, raporturile de muncă ale acestuia cu unitatea angajatoare fiind sistate prin dispoziția nr. 5970 din 8 august 2018, ca urmare a condamnării penale dispuse prin decizia nr. 1765 din 19 septembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, hotărâre ce are caracter definitiv.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul primei instanțe învestite la 21 decembrie 2018, recurenta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a solicitat obligarea intimatului la restituirea sumei de 233.498,08 RON, reprezentând drepturi bănești încasate necuvenit în perioada 19 septembrie 2012 - 31 august 2018, actualizată cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale, calculate de la data efectuării fiecărei plăți, până la data achitării întregului prejudiciu.

Pârâtul s-a apărat, invocând prin întâmpinarea depusă în etapa procesuală a fondului, excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la data formulării cererii de chemare în judecată, 21 decembrie 2018, precum și la momentul de la care pretențiile pecuniare au fost solicitate, respectiv 19 septembrie 2012.

Prin sentința nr. 521 din 31 martie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimatul A. prin întâmpinare și a respins, ca fiind prescrise, pretențiile reclamantei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, formulate pentru perioada 19 septembrie 2012 - 21 decembrie 2015, reținând incidența dispozițiilor art. 2517 și 2528 C. civ.. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu același pârât pentru restul pretențiilor, solicitate de la data de 21 decembrie 2015, până la data de 31 august 2018.

Hotărârea instanței de fond a fost validată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 1809A din 5 decembrie 2022, apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat.

Examinând decizia instanței de apel prin raportare la drepturile patrimoniale care formează obiectul cererii de chemare în judecată, precum și la dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", Înalta Curte constată că în mod corect a fost menținută soluția tribunalului asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile ce vizează perioada 19 septembrie 2012 - 21 decembrie 2015.

Astfel, Înalta Curte remarcă faptul că, prin norma legală anterior enunțată, în scopul ocrotirii drepturilor persoanei vătămate prin săvârșirea unei fapte ilicite, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de cel al nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat, precum și a dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea acesteia și statuând că prescripția începe să curgă de la data la care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea ei.

În cauză, astfel cum corect a reținut instanța de apel, momentul la care atât prejudiciul reclamat, cât și persoana care răspunde de producerea acestuia au putut fi cunoscute coincide cu cel al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a intimatului, prin decizia penală nr. 1765 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât de la acea dată intimatul a devenit incompatibil cu exercitarea funcției de polițist, situație care ar fi atras, ca și consecință, încetarea imediată a raporturilor sale de muncă și, implicit, sistarea plății drepturilor salariale.

Aspectul de care recurenta s-a prevalat în susținerea cererii sale, respectiv că a luat cunoștință de producerea prejudiciului în anul 2018, odată cu emiterea dispoziției nr. 5970 din 8 august 2018, în baza căreia s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale intimatului ca urmare a condamnării sale penale definitive, nu poate determina stabilirea unui moment diferit de începere a cursului termenului de prescripție, de vreme ce, probatoriul administrat în cauză, astfel cum acesta a fost valorificat de instanța de apel, a evidențiat faptul că, în perioada 19 septembrie 2012 - 8 august 2018, intimatul a continuat să exercite funcția de agent II în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă nr. 6, iar angajatorul fusese înștiințat de existența dosarului penal în care s-a dispus trimiterea în judecată a intimatului.

Astfel, conform ipotezei reglementate de art. 2528 alin. (1) C. civ., începând cu data de 19 septembrie 2012, recurenta a avut posibilitatea să cunoască paguba și persoana responsabilă de producerea acesteia, născându-i-se și dreptul la reparație.

Din acest motiv, nerespectarea de către intimat a obligației prevăzute la art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002 (de a informa, de îndată, structura de resurse umane a unității din care face parte despre dobândirea calității procesuale de învinuit sau inculpat, precum și despre măsurile procesuale penale dispuse ori hotărârile penale pronunțate împotriva sa) nu poate influența momentul de început al curgerii termenului de prescripție, acest aspect fiind irelevant și în ceea ce privește identificarea unei eventuale cauze de suspendare a termenului, de vreme ce o asemenea ipoteză nu a fost invocată în apel și, ca atare, nu ar putea face obiectul unui control de legalitate nici în recurs.

În aceste condiții, Înalta Curte nu poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 22 și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta, soluționarea cauzei în etapa procesuală anterioară limitându-se în mod corect la ceea ce s-a apelat, respectiv, la modalitatea de soluționare a excepției prescripției extinctive de către tribunal (cu privire la care recurenta nu a invocat o cauză de suspendare), precum și a fondului litigiului, din perspectiva dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, întreaga motivare pe care se grefează susținerile recurentei, referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este construită pe invocarea propriei culpe, de care aceasta însă nu se poate prevala, întrucât principiul de drept nemo auditur propriam trupitudinem allegans limitează partea care dispune de un drept legal, de care nu a uzat la timp sau în mod corespunzător, să beneficieze de protecția normei care prevede stingerea sa tocmai din aceste motive.

Or, potrivit afirmațiilor intimatului, necombătute de către recurentă, aceasta a fost încunoștințată de organul de urmărire penală cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale, existând astfel, contrar susținerilor sale, posibilitatea verificării stadiului procedurii, precum și a modalității de soluționare a acesteia.

Pe cale de consecință, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de recurentă pe rolul primei instanțe învestite la 28 decembrie 2018, se constată că în mod corect a validat curtea de apel soluția privind prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 19 septembrie 2012- 21 decembrie 2015.

Examinând criticile prin care recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, conform celor ce succed.

Deși, potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ., cel care aduce atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane are îndatorirea de a răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, iar conform art. 1357 din același act normativ, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă, în mod corect, față de circumstanțele particulare ale cauzei, incidența acestor norme legale nu a fost reținută de către instanța de apel în sensul celor pretinse de reclamantă.

Față de probatoriul administrat la fond și de situația de fapt stabilită de prima instanță pe baza acestuia, curtea a constatat că intimatul și-a desfășurat activitatea în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă, având gradul de agent șef principal de poliție, până la data de 8 august 2018, când a fost emisă dispoziția nr. 5970, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale acestuia.

Este real că, anterior emiterii dispoziției menționate, intimatul a suferit o condamnare penală definitivă în baza deciziei nr. 1765 din 19 septembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012, însă, până la data sistării raporturilor de serviciu prin dispoziția menționată, pârâtul a continuat să exercite funcția de polițist pentru care recurenta i-a achitat drepturile salariale aferente.

Chiar și în aceste condiții particulare ale cauzei, având în vedere că în perioada cuprinsă de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la cea a eliberării din funcție prin dispoziția menționată, intimatul a prestat muncă în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în mod corect a reținut instanța de apel că patrimoniul recurentei nu a fost prejudiciat cu suma aferentă drepturilor salariale cuvenite/achitate, acestea reprezentând plata pentru munca prestată.

Or, în lipsa prejudiciului, în sarcina intimatului nu poate fi reținută obligația de reparare a acestuia, în temeiul prevederilor art. 1385 alin. (1) C. civ.

De altfel, prin emiterea dispoziției nr. 5970 din 8 august 2018 de către Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, intimatul a fost sancționat potrivit Legii nr. 360/2002 pentru nerespectarea obligației stipulate la art. 42 lit. e), dispunându-se încetarea raporturilor de muncă cu unitatea angajatoare.

Pentru identitate de rațiune, nu se poate constata nici o îmbogățire fără justă cauză a intimatului, întrucât, prin remunerația primită pentru activitatea în muncă prestată, nu s-a produs o mărire a patrimoniului acestuia în detrimentului celui al recurentei.

Similar, Înalta Curte nu va reține criticile recurentei circumscrise dispozițiilor legale care reglementează plata nedatorată, întrucât, potrivit prevederilor art. 1341 C. civ., numai cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire, situație care, de asemenea, nu se regăsește în speță, potrivit argumentelor redate în cele ce preced.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva deciziei nr. 1809A din 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva deciziei nr. 1809A din 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.