ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 384/2026

HOTĂRÂRE

26.02.2026

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2026
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 384/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința publică din data de 26 februarie 2026

Deliberând asupra conflictului de competență, reține următoarele:

I. Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la 8 decembrie 2023 cu dosar nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentant de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 20 RON/zi pentru un număr de 1.215 zile de detenție în condiții necorespunzătoare.

Reclamantul a arătat că este încarcerat în Penitenciarul Găești, județul Dâmbovița.

II. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin sentința civilă nr. 2346 din 20 decembrie 2024, Judeătoria Vaslui a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentant de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui în favoarea Judecătoriei Găești. Această instanță a reținut că, în cazul cererilor formulate împotriva statului și a altor persoane juridice de drept public, dispozițiile art. 111 din C. proc. civ. conferă reclamantului o competență teritorială alternativă, acesta putând sesiza fie instanța de la domiciliul său, fie instanța de la sediul pârâtului. Verificând aceste criterii, a constatat că, în speță, competente teritorial erau fie Judecătoria Moinești, ca instanță de la domiciliul reclamantului, fie Judecătoria Găești, ca instanță de la sediul pârâtului, însă a ales să sesizeze o instanță necompetentă teritorial, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 107 din C. proc. civ., care statuează că cererea de chemare în judecată se introduce la domiciliul pârâtului.

2.2. Prin sentința civilă nr. 2626 din 27 noiembrie 2025, Judecătoria Găești a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui, reținând că, în materia cererilor formulate împotriva statului, prevederile art. 111 din C. proc. civ. instituie o competență teritorială alternativă, reclamantul putând sesiza fie instanța de la domiciliul său, fie instanța de la sediul pârâtului. Raportat la data sesizării instanței, s-a constatat că domiciliul reclamantului era în orașul Dărmănești, județul Bacău, fiind încarcerat în Penitenciarul Vaslui, iar sediul pârâtului era în municipiul București, astfel încât Judecătoria Găești nu se încadrează în niciunul dintre criteriile prevăzute de lege.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Judecătoria Găești a suspendat judecata și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

III. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cele două instanțe aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a acțiunii în răspundere civilă delcituală, deși au pornit de la aceeași normă de competență alternativă prevăzută de art. 111 din C. proc. civ.. Astfel, Judecătoria Vaslui a reținut că, raportat la susținerea reclamantului din cererea introductivă potrivit căreia acesta era încarcerat în Penitenciarul Găești, instanțele competente ar fi fost Judecătoria Moinești, ca instanță de la domiciliul reclamantului, ori Judecătoria Găești, apreciată ca instanță competentă în considerarea locului de detenție. În schimb, Judecătoria Găești a avut în vedere că, la data sesizării instanței, reclamantul era încarcerat în Penitenciarul Vaslui, iar nu în Penitenciarul Găești, reținând, prin urmare, că această din urmă instanță nu se încadrează în criteriile prevăzute de dispozițiile art. 111 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că litigiul are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale în sumă de 20 RON/zi pentru un număr de 1.215 zile de detenție în condiții necorespunzătoare.

Întrucât litigiul dintre părți are ca temei răspunderea civilă delictuală care revine statului pentru fapta ilicită generată de condițiile de detenție din penitenciar, iar pârâtul este persoană juridică de drept public, Înalta Curte constată că, pentru determinarea competenței teritoriale sunt deplin aplicabile prevederile art. 111 din C. proc. civ., potrivit cu care: "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului."

Or, acestea sunt norme de competență relativă, iar nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetentă în condițiile art. 130 din C. proc. civ., conform cărora excepția de necompetență se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competența generală, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competența teritorială exclusivă, în cazul în care procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Conform prevederilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile reglementate, soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

Așadar, având în vedere că în prezenta cauză operează o competență de ordine privată, precum și faptul că pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale prin întâmpinarea formulată în termen legal, observând de asemenea că instanța nu putea invoca din oficiu această excepție, Înalta Curte constată că necompetența s-a acoperit definitiv, cu consecința definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost învestită pentru instanța sesizată – Judecătoria Vaslui, în temeiul dispozițiilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., operând astfel o prorogare legală de competență sui-generis.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.