ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 656/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria Brăila la data de 14.03.2022 sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata unor daune morale în valoare de 200.000 euro pentru prejudiciul suferit ca urmare a deținerii în condiții necorespunzătoare în perioada de executare a pedepsei închisorii. Legal citat, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brăila, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată nefiind îndeplinite și dovedite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor. A invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 161/2023 din 12 ianuarie 2023, Judecătoria Brăila, secția civilă a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant în Favoarea Tribunalului Brăila. Prin încheierea din 15 martie 2023, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a dispus trimiterea dosarului spre competentă soluționare Tribunalului Brăila, secția I civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brăila Prin sentința civilă nr. 930 din 18.12.2023, Tribunalul Brăila a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin A.J.F.P. Brăila. A obligat pârâtul să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 2000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plății), pentru perioada 23.12.2019 - 26.09.2023.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați Prin decizia civilă nr. 85/A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul de Finanțe-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin AJFP Brăila, în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 930/18.12.2023 pronunțate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2022, având ca obiect pretenții. A schimbat în parte sentința civilă nr. 930/18.12.2023, în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 23.05.2018 - 11.03.2019. A respins ca fiind prescrisă, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor pentru perioada 23.05.2018 - 11.03.2019. A menținut celelalte dispoziții din sentința civilă nr. 930/18.12.2023, care nu sunt contrare deciziei pronunțate în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 85/A din 30 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la menținerea dispozițiilor din sentința civilă nr. 930/18.12.2023 referitoare la calitatea procesuală pasivă a Statului Român și obligarea la plata daunelor morale de 2000 euro și, pe cale de consecință, respingerea în tot a acțiunii formulate de reclamantul A.. A criticat că, față de motivele reținute de instanța de apel cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor si cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A susținut că prin hotărârea pronunțată, instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 3 din CEDO, precum și a prevederilor H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției. În mod eronat a fost reținută calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului, în temeiul dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. În contextul dispozițiilor legale prezentate, antrenarea răspunderii civile delictuale a statului potrivit art. 1357 și 1373 C. civ. nu este justificată. Procedându-se în alt mod, s-ar putea ajunge la situația în care statul, prin Ministerul Finanțelor, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de prevederile legale menționate sunt general aplicabile. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice poate fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Se poate observa astfel că, în situația în care s-ar constata existența unei fapte ilicite, aceasta nu este determinată de acte sau fapte ale Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului Român. Potrivit art. 224 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice, care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. Or, în cadrul Statului Român există instituții bine determinate care au atribuții clare în domeniul analizat în speța de față și nu există nicio prevedere legală expresă în sensul că pentru condițiile necorespunzătoare de detenție din centrele de arest și/sau penitenciare, răspunderea îi aparține direct și exclusiv Statului prin Ministerul Finanțelor, care, de altfel, nu are atribuții stabilite prin lege pentru administrarea penitenciarelor din România. Astfel de atribuții sunt stabilite în răspunderea Ministerului Justiției si Administrației Naționale a Penitenciarelor, având în vedere că aceste instituții au atribuții în ceea ce privește organizarea activității de executare a pedepselor și în asigurarea drepturilor deținuților, potrivit legii. Analizând dispozițiile legale invocate, ce stabilesc cadrul legal în care se poate atrage răspunderea statului, opinează că acestea nu se aplică în prezenta cauză. Citează dispozițiile art. 2, art. 6 alin. VII pct. 3, art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea si funcționarea Ministerului Justiției, art. 1 alin. (1), art. 6 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 756/2016, din a căror interpretare coroborată se poate constata că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are atribuții referitoare la supravegherea modalității de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, această obligație fiind în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar asigurarea fondurilor necesare penitenciarelor intră în competența Ministerului Justiției. Pentru atragerea răspunderii civile delictuale, se impune ca persoana sau instituția chemată să răspundă delictual să aibă atribuții în legătură cu situația de fapt invocată de persoana prejudiciată, ceea ce nu este cazul în speță. A mai susținut că nu este îndeplinită condiția faptei ilicite continue și legătura de cauzalitate, materializate în forma inacțiunii pârâtului în a întreprinde măsurile necesare asigurării condițiilor de detenție corespunzătoare în unele penitenciare din România. Așa cum rezultă din informațiile publice prezentate pe site-ul Ministerului Justiției, precum și al Administrației Naționale a Penitenciarelor, autorități si instituții care au atribuții in domeniul analizat în speță, țara noastră, în calitate de Stat Membru al Uniunii Europene, s-a implicat în proiectarea unor măsuri de redresare și reziliență, care să atenueze efectele crizei sanitare și economice. Astfel, cele mai importante demersuri, în anul 2021, au vizat continuarea dezvoltării infrastructurii sistemului penitenciar, prin crearea unor noi locuri de cazare și modernizarea celor existente, cu respectarea standardului minim de suprafață impus de Consiliul Europei, până la finalul anului fiind date în folosință un număr de 216 locuri de cazare, în nouă penitenciare. Politicile si programele bugetare pe termen mediu ale ordonatorilor principali de credite pentru anul 2022 și în perspectiva 2023-2025, includ, printre altele, modernizarea și dezvoltarea infrastructurii sistemului penitenciar. Având în vedere modificările legislative și măsurile concrete luate, nu se poate reține inacțiunea instituțiilor abilitate în privința îmbunătățirii condițiilor materiale în penitenciare, în executarea hotărârilor CEDO. De asemena, trebuie avut vedere faptul că nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor stabilește politica penală, aceste atribuții în adoptarea de reglementări în materie penală revenind Parlamentului și Guvernului. În consecință, nu poate opera răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și nici a celorlalte instituții implicate, în cauză neexistând prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu există culpă, vinovăție determinată de intenția, neglijența sau imprudența cu care s-a acționat în săvârșirea faptei. Se mai susține că în cauză, la pronunțarea hotărârii recurate, nu a fost avut în vedere faptul că reclamantul nu a indicat și nu a dovedit prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție. Dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu dau dreptul automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție. Trebuie avut în vedere că respectarea condițiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, acesta fiind un concept vast care, chiar și în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii, presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum reține instanța de apel, invocând prevederile CEDO. În practica Înaltei Curți a fost stabilit în mod constant că "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiul profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității" (Decizia nr. 2356/20.04.2011-ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal). Or, în speță, probatoriul administrat nu susține pretențiile reclamantului, nefiind făcută dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenției. Deși cererea introductivă vizează despăgubiri bănești pentru condiții necorespunzătoare în perioada de detenție, instanța de apel a motivat admisibilitatea acestor daune raportându-se la criterii generale, aspecte care nu au fost invocate și dovedite de reclamant. Or, respectarea condițiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere. Din informațiile prezentate de Penitenciarul Brăila, rezultă că reclamantului i-au fost asigurate condițiile de detenție corespunzătoare și i-au fost respectate drepturile prevăzute de legea privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de liberate, iar în perioada 17.01.2020 și până în prezent, reclamantului i-a revenit o suprafață de cazare cuprinsă între 2,2 mp și 3,78 mp, cu respectarea tuturor celorlalte prevederi legale. Astfel, în cadrul Penitenciarului Brăila, fiecărui deținut îi este asigurat un pat individual, camerele de detenție sunt dotate cu grup sanitar, chiuvetă și oglindă, instalație de iluminat, cablu de televiziune și prize montate în interior. În toate camerele de deținere se asigură iluminat natural, încălzire, lumină artificială, aerisirea camerelor, acces la apă curentă și la grup sanitar. Camerele au grupuri sanitare proprii, prevăzute cu ușă și sistem de aerisire, grupul sanitar asigurând condiții bune de igienă și intimitate individuală pentru o conviețuire normală în comun, cu respectarea demnității umane, accesul având loc individual. Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal stabilește că împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege, luate de administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate și, ulterior, contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada că există vreo încheiere prin care judecătorul de supraveghere să fi constatat eventuale încălcări de drepturi ce privesc executarea pedepsei în penitenciar, în condițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 254/2013. Având în vedere situația de fapt prezentată, rezultă că reclamantul nu face dovada prejudiciului suferit și nici a legăturii de cauzalitate între prejudiciul moral suferit și condițiile de detenție, nu au fost probate încălcări ale condițiilor de detenție sau aspecte din care să rezulte suferințele și lipsurile îndurate de reclamant și nici nu sunt indicate demersurile făcute de acesta către conducerea penitenciarelor pentru remedierea situației. La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, instanța trebuie sa aibă în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata acțiunilor ori inacțiunilor ilicite, intensitatea acestora, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, ceea ce nu este cazul în speță, reclamantul nefăcând nicio dovadă în acest sens. Din analiza întregului probatoriu rezultă fără echivoc că aspectele invocate de reclamant nu sunt de natură să depășească nivelul de suferință inerent stării de detenție, iar simplul motiv că s-a aflat încarcerat în penitenciarele din România nu justifică acordarea de despăgubiri morale. În condițiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, în mod eronat instanța de apel a menținut acordarea de daune morale în cuantum de 2.000 euro. În drept, recurentul s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimatului la data de 02 august 2024, conform dovezii de comunicare de la fila x verso dosar recurs.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 03 decembrie 2024 a fost stabilit termen de judecată la data de 18 martie 2025, în ședință publică, în vederea soluționării cererii de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin recursul formulat, recurentul apreciază că răspunderea, în prezenta cauză îi revine Ministerului Justiției și Administrației Naționale a Penitenciarelor, care este instituția publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa. Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părților în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecății, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul și a obligațiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâții chemați în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanței, trebuie verificat și stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care privește existența sau nu a dreptului pretins ori a obligațiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile și obligațiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase. Înalta Curte reține că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (...)". Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, în absența unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă un temei juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun civil. Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din statuările Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Potrivit art. 13 din Convenție, "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției, care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că în situația persoanelor private de libertate, care este și ipoteza cauzei deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, astfel cum în mod corect a arătat și instanța de apel, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat de către instanța de contencios european încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că în România, condițiile de detenție, în special suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii obiective pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea EDO a reținut că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută, unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuși, să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită, din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131,22 octombrie 2009). În raport de aceste statuări care surmontează dispozițiile de drept intern, date fiind prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea obiectivă a statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte. Ca atare, în mod corect, s-a reținut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficiențele sistemice constatate în cauză, de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană. Drept urmare, reținând că, așa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul și-a fundamentat pretenția de despăgubire din litigiul pendinte, entitatea pârâtă căreia i s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spații de detenție supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate) este entitatea responsabilă din punct de vedere juridic, Înalta Curte apreciază pe cale de consecință, că este justă evaluarea făcută de instanța de apel în privința legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecății de recurentul-pârât este nefondată. În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ. potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ". În consecință, față de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel Galați în argumentarea soluției sale, că pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens, justificate de partea recurentă inclusiv prin intermediul dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ., neputând fi reținute. În ceea ce privește criticile referitoare la neîndeplinirea în cauză a condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. Astfel, se observă că instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, referitor la fapta ilicită, respectiv executarea de către reclamant a pedepsei privative de liberate în condiții necorespunzătoare, constatând că însăși Administrația Națională a Penitenciarelor, prin fișa de evidență nr. 38339/31.05.2018, a reținut că acesta a executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare timp de 569 zile, fiindu-i considerate ca executate suplimentar, în condiții compensatorii, un număr de 108 zile. A relevat în această direcție instanța de apel că fapta ilicită constă în inacțiunea pârâtului, în concret nerespectarea dreptului reclamantului de a avea la dispoziție un spațiu mai mare de 4 metri pătrați (mp), astfel cum se prevede la art. 1 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate adoptate prin Ordinul MJ nr. 2772/20107. Inacțiunea pârâtului a fost apreciată a reprezenta o faptă ilicită, continuă, iar pe perioada anterioară datei de 23.12.2019 a condus la acordarea de despăgubiri prin compensare prin zile considerate ca executate. Instanța de control judiciar de apel a mai reținut că pentru perioada de după data de 23.12.2019, reclamantul a executat pedeapsa în Penitenciarul Tg. Ocna și respectiv Penitenciarul Brăila. A reținut de asemenea, că din adresa nr. x/10.10.2023 emisă de Penitenciarul Tg. Ocna rezultă că în întreaga perioadă, reclamantul a avut asigurat spațiul minim prevăzut de lege, dar nu s-au asigurat celelalte cerințe minime privind executarea pedepsei. De asemenea, s-a mai relevat că din adresa nr. x/12.10.2023 emisă de Penitenciarul Brăila rezultă că în întreaga perioadă, reclamantul nu a avut asigurat spațiul minim prevăzut de lege, cu excepția perioadei a două zile din întreaga perioadă și nici nu s-au asigurat celelalte cerințe minime privind executarea pedepsei. În ceea ce privește prejudiciul moral, curtea de apel a reținut că acesta constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial care definesc personalitatea umană. A arătat totodată, că în aprecierea daunelor morale trebuie să se țină seama de consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, de importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt și, mai ales, vor fi percepute consecințele. A arătat că toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. A precizată că la stabilirea existenței prejudiciului moral, trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului a fost considerată circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, curtea de apel a reținut că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În aceste condiții, folosind inclusiv proba cu prezumții, probă prevăzută în mod legal în dreptul procesual civil, instanța de apel a conchis că în mod corect instanța de fond a reținut existența unei fapte ilicite a Statului Român, precum și a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condițiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naționale și internaționale, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorității și prejudiciul cauzat reclamantului - care a fost supus unor "încercări care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent detenției", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte constată însă, că întreg acest ansamblu al criticilor recurentului pârât de la punctele 2, 3 și 4 din cererea de recurs, este de fapt, orientat către contestarea situației de fapt enunțate, decelate de către instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză. Astfel, tot acest ansamblu de critici urmărește constatarea de către instanța de recurs: a inexistenței în cauză a unei fapte ilicite, inclusiv în contextul afirmat de recurent al împrejurării că politica penală este realizată de Parlament și de Guvern; a inexistenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu; a nedovedirii prejudiciului, inclusiv din perspectiva faptului că reclamantul nu ar fi formulat plângeri cu privire la condițiile materiale de detenție, în conformitate cu procedura instituită de Legea nr. 254/2013. Or, Înalta Curte constată că limitele controlului său jurisdicțional sunt configurate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind unele exclusiv de nelegalitate, grefate așadar, pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, instanță devolutivă a temeiniciei cauzei. Din această perspectivă, reevaluarea situației de fapt a cauzei, deziderat urmărit de către recurentul pârât prin ansamblul de critici evidențiat, excede limitelor controlului jurisdicțional de recurs, astfel încât acest ansamblu de critici nu poate fi primit. Pe cale de consecință, grefat pe situația de fapt configurată definitiv de instanța de apel în urma administrării și evaluării probelor administrate cauzei, Înalta Curte constată, contrar susținerilor părții recurente, că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor legale și convenționale incidente în cauză. Înalta Curte reamintește de altfel, că instanța Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat cu titlu de principiu, că "cerința de 3 mp de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție. Aceasta a mai precizat că un spațiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv." - paragraful 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveș și alții împotriva României. Conchizând, Înalta Curte constată că, raportat la constatările factuale ale instanței de apel, constatări de care este ținută, astfel cum s-a expus supra, în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ. și art. 3 CEDO. Constatând totodată, și faptul că în individualizarea cuantumului concret al despăgubirii acordate, instanța de apel a menținut suma stabilită de către tribunal care s-a raportat în mod dezvoltat la criteriile incidente în materie, criterii ilustrate inclusiv de recurent în cadrul cererii sale de recurs, Înalta Curte, pentru ansamblul considerentelor expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, aspectele de nelegalitate deduse judecății de recurent pe calea prezentului recurs fiind lipsite de temei, va respinge în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii.