ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1950/2023

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 61167 euro, echivalent în RON, calculat la cursul BNR la data plății, 1550 RON, cu titlu de daune morale și 5500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 55/2022 a Tribunalului Brăila s-au respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității invocate de pârât. S-a admis, în parte, acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2250 RON cu titlu de despăgubire; s-a respins, în rest, cererea.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 35/A din 02 martie 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentinta civilă nr. 55/2022 a Tribunalului Brăila, în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 1550 RON, reprezentând contravaloarea ușii și a menținut celelalte dispozitii ale sentinței. A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 55/2022 a Tribunalului Brăila, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând, în esență, că motivarea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, precum și o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (1) și alin. (2) din C. civ. În ceea ce privește motivul de recurs subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a susținut că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acoperirea prejudiciului generat de indisponibilizarea pentru o perioadă îndelungată a autoturismelor. Sub acest aspect, a învederat că prin cererea inițială a solicitat acoperirea prejudiciul suferit prin deprecierea autoturismelor pe perioada indisponibilizării de către organele de urmărire penală și, implicit, de imposibilitatea de a își exercita atributele dreptului de proprietate asupra autoturismelor în această perioadă. A arătat că, deși prin motivele de apel a explicat pretențiile formulate în fața primei instanțe, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că este vorba de o schimbare a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată, soluționând cauza fără a cerceta motivele de apel față de motivarea instanței de fond și fără a răspunde la motivelor de critică. Analizând apelul doar în ceea ce privește deprecierea autoturismelor pe perioada indisponibilizării, fără a se raporta și la imposibilitatea exercitării de către reclamant a atributelor de proprietate asupra autoturismelor, a cosiderat că motivarea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei. Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (1) și alin. (2) din C. civ. Sub acest aspect, a învederat că, potrivit dipozițiilor legale invocate, orice prejudiciu dă dreptul la reparație integrală din ziua cauzării lui, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit. Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare sau prin plata unei despăgubiri, iar pentru stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. A mai arătat că, din chiar ziua luării măsurii indisponibilizării a început să se producă prejudiciul, iar acesta, în ciuda încercărilor recurentului de a-l diminua prin solicitarea de ridicare a măsurilor dispuse, a continuat să se producă pe întreaga perioada până la restituirea bunului. Pentru a repara prejudiciul prin despăgubire, aceasta din urmă trebuie să acopere pierderea suferită, care în cazul reclamantului se pretinde a fi egală cu deprecierea bunurilor care s-a produs fără ca el sa se fi bucurat de ele, fiind lipsit de această valoare în mod nejustificat. Concluzionând, a apreciat că, limitând judecata la identificarea cauzei acțiunii, instanța de apel nu a mai aplicat textele de drept material incidente, reținând doar ca sentința instanței de fond este legală și temeinică. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și pedepsirii acestora. Scopul statului este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului, și nu codamnarea inculpaților, astfel încât nu se poate considera ca statul a pierdut procesul când un inculpat a fost achitat. Totodată, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Astfel, a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., întrucât aceste prevederi nu permit interpretarea în sensul că reclamantul poate obține rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluționarea dosarului penal, de la Statul Român, întrucât, nu se poate reține că, în cazul achitării, statul pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a învederat că instanțele de fond au dat o dezlegare greșită excepției inadmisibilității acțiunii, singurul caz de răspundere directă a statului fiind cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituție, de art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și de art. 538-539 din C. proc. pen., care reglementează răspunderea pentru erorile judiciare, iar în cazul concret dedus judecății aceste norme nu sunt aplicabile. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut, în decizii de speță, că dispozițiile art. 998-999 C. civ. C. civ. de la 1864 (art. 1349 și urm. C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei de drept pentru angajarea răspunderii statutului pentru erorile judiciare, indicând în acest sens decizia nr. 8591/06.12.2011 și decizia nr. 2059/14.10.2020. Astfel, a arătat că atunci când reclamantul alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 și urm. C. civ., iar nu pe dispozițiile legilor speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii, în caz contrar lăsând fără efect dispozițiile legii speciale. Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că acțiunea reclamantului trebuia considerată inadmisibilă și trebuia respinsă ca atare, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt îndeplinite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. La punctul III din memoriul de recurs, recurentul-pârât a făcut un scurt istoric al dosarului penal, precum și referiri și aprecieri asupra onorariului stabilit prin contractul de asistență juridică nr. x/24.10.2017, acordat de instanța de apel, în opinia acestuia în mod greșit, fără a se stabili dacă onorariul în cuantum de 4500 RON a fost avansat pentru dosarul nr. x/2013, în care inculpatul a recunoscut comiterea infracțiunii sau în dosarul nr. x/2008. În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel cu privire la capătul de cerere ce vizează achitarea contravalorii ușii distruse ca urmare a modului în care s-a pus în executare mandatul de percheziție domiciliară, recurentul-pârât arată că și această soluție este una nelegală, sub un prim aspect, întrucât statul nu poate fi obligat la această sumă printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile de drept comun care privesc răsunderea civilă delictuală. Sub un al doilea aspect, a considerat că statul nu poate fi obligat pentru modul în care s-a pus în executare mandatul de percheziție domiciliară nici în temeiul răspunderii delictuale obiective. Conchizând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză În termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile în raport de conținutul criticilor formulate și a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, după cum urmează: Prin recursul formulat de reclamant, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se susține, în esență, că motivarea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, precum și că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (1) și alin. (2) din C. civ. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Fiananțelor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține, pe de o parte, o aplicare greșită a dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., în ceea ce privește obligarea statului la acoperirea cheltuielilor efectuate de parte în procesul penal, iar, pe de altă parte, o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii și obligarea statului într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun, pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. Prin ordonanța nr. 8/D/P/2013 din 27.10.2017, emisă de Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, Biroul Teritorial Brăila, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând reclamantului, printre care și autoturismele marca x cu număr de înmatriculare x, seria șasiu x și autoturism marca x cu număr de înmatriculare x, serie șasiu x. Prin încheierea de cameră consiliu din 13.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Brăila, definitivă, s-a respins contestația formulată de reclamant împotriva sechestrului instituit la data de 27.10.2017 și menținut, astfel cum rezultă din procesul-verbal emis în dosarul nr. x/D/P/2013. Prin ordonanța de clasare și disjungere din data de 30.06.2020-dosar nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila - s-a dispus clasarea dosarului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală). În temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus restituirea către reclamant a celor două autoturisme (care au fost predate sigilate acestuia la data de 22.11.2017). S-a încheiat procesul-verbal de restituire la data de 14.07.2020. Prin demersul său judiciar, reclamantul a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri determinate de degradarea ușii de acces în locuință, ca urmare a efectuării percheziției domiciliare, contravaloarea deprecierii autoturismelor ce au făcut obiectul sechestrului asigurător dispus în cadrul procesului penal și cheltuieli de judecată suportate ca urmare a procedurilor judiciare. Prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.250 RON, constând în 1/2 din onorariul de avocat achitat conform chitanței nr. x/24.10.2017, respingând celelalte capete de cerere, ca nedovedite. Principala critică formulată de reclamant prin cererea de apel a vizat nereținerea producerii prejudiciului în dauna acestuia, prin faptele organelor judiciare de luare și menținere a măsurilor de indisponibilizare a autoturismelor de la data de 27 octombrie 2017 și de lipsire a folosinței acestora de la data de 9.11.2017, prin dispunerea sigilării o perioadă îndelungată, deși contestația împotriva duratei procesului a fost admisă și instanța competentă a constatat că în perioada 12 februarie 2018 - 3 iunie 2019 nu s-au mai efectuat în cauză acte de urmărire penală. Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că, prin cererea de apel, s-a încearcat a se induce ideea că solicitarea de despăgubiri în legătură cu autoturismele ar fi determinată nu numai de devalorizarea acestora, ci și pentru lipsirea de folosință a acestora, începând cu 9.11.2017, pentru durata procedurilor juridicționale desfășurate, care l-au lipsit pe reclamant de posibilitatea de a se bucura de bunurile în discuție. Astfel, în conformitate cu articolul 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a analizat cererea de acordare a despăgubirilor numai în ceea ce privește deprecierea autoturismelor în perioada, în care au fost indisponibilizate de organele penale, fără a examina susținerile recurentului cu privire la contravaloarea lipsei de folosință. Primă critică de nelegalitate, deși subsumată de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același cod și vizează neanalizarea susținerilor referitoare la prejudiciul, care constă în contravaloarea lipsei de folosință, determinat de imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra autoturismelor puse sub sechestru, hotărârea instanței de apel fiind argumentată pe considerente străine de natura pricinii, în raport de cauza prejudiciului afirmat. Critica recurentului este nefondată. Înalta Curte constată că, potrivit cererii inițiale, reclamantul a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri determinate de degradarea ușii de acces în locuință ca urmare a efectuării unei percheziții domiciliare, contravaloarea deprecierii autoturismelor ce au făcut obiectul sechestrului asigurător dispus în cadrul urmăririi penale și cheltuieli de judecată suportate ca urmare a procedurilor judiciare. Trebuie menționat că modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestuia de a opera schimbări cu privire la părțile, obiectul sau cauza cererii sale. Aceasta este reglementată în cadrul art. 204 C. proc. civ.: (1) Reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei. Totodată, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, dar și al dreptului părților de a avea acces neîngrădit la acest principiu, legiuitorul a limitat posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată la a putea fi efectuată doar în fața primei instanțe, astfel că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi". Textul citat consacră regula potrivit căreia "tantum devolutum quantum judicatum" care privește principiul inadmisibilității modificării în apel a elementelor esențiale ale acțiunii civile și judecății în primă instanță, cum sunt calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ. se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în calea de atac a apelului. Această precizare legislativă ridică problema determinării conținutului sintagmei "cereri noi". Doctrina și jurisprudența sunt în mare măsură de acord că prin conținutul sintagmei de "cereri noi" în apel se înțeleg toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotația noțiunii de "cerere nouă" este aceea de a desemna "ideea de schimbare de acțiune". Prin urmare, conceptul de "cerere nouă" folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel. Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia. Pe de altă parte, trebuie menționat că potrivit principiului disponibilității, specific procesului civil, reclamantul este cel care dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, instanțele de judecată având obligația de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia. În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în contravaloarea deprecierii autourismelor ce au făcut obiectul sechestrului asigurător dispus în cadrul procesului penal, ca mai apoi, în apel, în condițiile unui rezultat nefavorabil în fața primei instanțe, să încerce schimbarea cauzei, susținând că a solicitat, implicit, contravaloarea lipsei de folosință, având în vedere că indisponibilizarea autoturismelor determină lipsa de folosință și nicidecum deprecierea lor. Or, astfel cum s-a arătat supra, reclamantul este cel care stabilește limitele învestirii instanței, aceasta din urmă fiind ținută de solicitările formulate, fără posibilitatea de a le depăși, prin analizarea și acordarea a ceea ce nu s-a cerut. Este important de subliniat că cererile exprimate în timpul unui litigiu ar trebui să fie articulate în mod clar și hotărât. Este esențial ca voința părții litigante să fie exprimată în mod explicit, întrucât aceasta nu poate fi dedusă implicit de către instanța de judecată, pentru a se asigura claritatea și transparența în procesul juridic. De altfel, instanța de recurs reține că, prin chiar cererea de recurs (pag. 4, ultimul paragraf), recurentul a susținut în continuare că despăgubirea acordată trebuie să acopere pierderea suferită, care, "în cazul reclamantului se pretinde a fi egală cu deprecierea bunurilor care s-a produs fără ca el să se fi bucurat de ele." În aceste condiții, Înalta Curte constată că ambele instanțe de fond au dat eficiență, în mod corect, principiului disponibilității și au analizat pretențiile reclamantului astel cum au fost acestea formulate, soluționând cauza în raport de normele incidente în cauză. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a invocat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., reclamând o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ., în ceea ce privește soluția cu privire la prejudiciu care, potrivit normelor legale menționate, trebuie să acopere pierderea suferită, respectiv contravaloarea deprecierii produse bunurilor puse sub sechestru, pe perioada indisponibilizării. În litigiul pendinte, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, fapta imputată pârâtului constă în indisponibilizarea a două autoturisme, proprietatea reclamantului, în perioada 15.02.2020-14.07.2020, într-o pricină în care procesul penal s-a finalizat cu clasarea cauzei, iar prejudiciul solicitat pentru acoperire constă în deprecierea autoturismelor pe perioada indisponibilizării. Prin decizia atacată, în ceea ce privește prejudiciul determinat de devalorizarea mașinilor pe perioada în care au fost indisponibilizate, instanța de apel a reținut, în urma analizării cauzei, pe baza pobelor administrate, că nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate dintre acest prejudiciu și fapta imputată pârâtului. Acesta deoarece, valoarea unei mașini scade din momentul în care este achiziționată, deprecierea operând ca urmare a scurgerii timpului independent de faptul dacă autoturismul este folosit sau nu, și ar fi scăzut chiar dacă autoturismele nu erau indisponibilizate. Astfel, a reținut că, sub acest aspect, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului, întrucât neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile - prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între prejudiciu și faptei licită și vinovăție - determină soluția de respingere a cererii. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că cerințele stabilite de art. 1357 din C. civ. pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a pârâtului trebuie să fie îndeplinite cumulativ, iar analiza acestora este graduală, în sensul că neîndeplinirea uneia, face inutilă analiza celorlalte condiții. Câtă vreme, analiza îndeplinirii condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât în mod cumulativ, în măsura în care prima instanță de control judiciar a concluzionat că nu este dovedită legătura de cauzalitate între fapta imputată pârâtului și prejudiciul solicitat a fi reparat, criticile aduse deciziei instanței de apel în ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prin prisma susținerilor circumscrise cerinței relative la existența legăturii de cauzalitate între fapta incriminată și prejudiciul pretins de reclamant, nu au aptitudinea de a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, nemaiimpunându-se a fi analizate distinct. În ceea ce pivește criticile formulate prin memoriul de recurs referitoare la existența prejudiciului și la obligația de reparare integrală a acestuia, deși au fost încadrate de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocată o interpretare și o aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ., Înalta Curte constată că această invocare este pur formală, fără a fi arătat, în concret, ce face ca raționamentul curții de apel să fie unul greșit și cum anume au fost aplicate greșit normele de drept material. Modalitatea în care este formulat acest motiv de recurs relevă, în realitate, voința reclamantului de a se reaprecia situația de fapt și de a se reevalua probele administrate, în speranța unui rezultat favorabil, prin reținerea prejudiciului și a legăturii de cauzalitate. Prin urmare, criticile nu pot fi primite, întrucât interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond, o asemenea interpretare neputând fi cenzurată de instanța de recurs. Simplul fapt că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent cu privire la prejudiciul suferit și la legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta imputată recurentului-pârât pune în discuție o pretins greșită stabilire a situației de fapt în raport de probele administrate. Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că susținerile recurentului sunt nefondate în ansamblul lor, în raport cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Prin prima critică formulată, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., pârâtul a reclamat greșita soluționare a cererii reclamantului care viza plata cheltuielilor judiciare suportate în faza de urmărire penală. În esență, s-a susținut aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind susținut faptul că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal, ci doar de participant, potrivit art. 29 C. proc. pen., care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Cum soluția de achitare/clasare nu poate avea semnificația că statul român are calitatea de "parte care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., pârâtul a apreciat că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens. S-a învederat că, în caz contrar, s-ar ignora, pe de o parte, specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare ori valorificarea nulității actelor de procedură iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale, lucru care este de nepermis. Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este neîntemeiată. În cauză, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluția de clasare a acțiunii penale. Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de clasare a cauzei, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Or, în litigiul pendinte, se reține că acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu și a fost finalizată prin adoptarea soluției de clasare a cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod pocedură penală. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă. Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut, ca temei juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ. Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. Chiar dacă activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul față de care, ulterior, se pronunță o soluție de clasare), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidența legii civile. Or, nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de clasare a cauzei, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual. Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz particular, inculpatul față de care se pronunță o soluție de clasare a acțiunii penale s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor decurgând din cheltuielile de judecată din dosarul penal ce a fost acordat de instanța de apel, critica formulată în cadrul pct. III din memoriul de recurs nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei ce țin de situația de fapt conturată de probele administrate. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, criticile dezvoltate au vizat soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată. În esență, recurentul a arătat că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată exclusiv pentru erori judiciare, în condițiile art. 538 - 542 C. proc. pen., nu și pe temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., dispoziții invocate în acțiunea introductivă și în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantului despăgubiri materiale. În ceea ce privește admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond din cauză au dat eficiență principiului disponibilității și au analizat pretențiile reclamantului în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din C. civ. În ambele hotărâri pronunțate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reține un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen., deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale. Instanțele de fond au considerat că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalității activității judiciare pentru înfăptuirea actului de justiție și se impune pe un temei obiectiv, independent de existența unei culpe în sarcina sa. S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana statului, pentru prejudiciul decurgând din necesitatea acoperirii cheltuielilor judiciare avansate pentru pregătirea și susținerea apărării procedurii judiciare, precum și pentru modalitatea în care organele de poliție judiciară au efectuat percheziția domiciliară a reclamantului Potrivit art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Cu toate acestea, față de obligația statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absența unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispozițiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înțelege să-și fundamenteze pretențiile pe acest temei. În acest sens, trebuie menționată practica constantă a Înaltei Curți, secția I civilă, prin care s-a statuat ca fiind admisibilă, acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală și îndreptată împotriva Statului Român, chiar în absența unei erori judiciare, în virtutea obligațiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 6 din Convenția Europeană. S-a arătat că, în lipsa acțiunii legiuitorului român și până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție, instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și de a stabili procedurile și modalitățile de soluționare a unei astfel de cereri. Înalta Curte constată că instanțele de fond au relevat, în mod correct, particularitatea unei asemenea acțiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție. Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană. În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat, în mod corect, că este admisibilă acțiunea împotriva statului întemeiată pe dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale. Pentru aceleași considerente va fi înlăturată și ultima critică formulată de recurentul-pârât referitoare la obligarea statului la plata contravalorii ușii distruse cu ocazia efectuării percheziției domiciliare (pct. III din memoriul de recurs), având în vedere că, astfel cum s-a arătat supra, statul poate fi obligat, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală formulate pe dispozițiile dreptului comun, la acoperirea contravalorii bunurilor deteriorate ca urmare a acțiunilor judiciare finalizate cu soluția de achitare sau de clasare. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel, în urma examinării cauzei, pe baza probelor administrate în cauză, a reținut ca fiind dovedite toate condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că, în mod corect, în aplicarea dispozițiilor legale incidente în speță, a stabilit obligația în sarcina Statului Român la acoperirea prejudiciului. Prin urmare, criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanțelor urmând a fi respins. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.