Decizia nr. 34/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1252/2024 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 18 martie 2024, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata sumei de 3.708.599,73 RON, cu titlu de daune moratorii (dobânda legală penalizatoare), pentru perioada 21 februarie 2022-30 octombrie 2023, aplicate la diferența de valoare dintre punctajul stabilit prin decizia de compensare nr. 58873 din 30 octombrie 2023 (31.633.910 puncte) și cel stabilit prin decizia de compensare nr. 46227 din 21 februarie 2022 (9.280.035 puncte).

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1252 din 10 octombrie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 499A din 16 mai 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 165/2013 și ale art. 1.349 și art. 1.357 din C. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a confundat două remedii juridice distincte, care nu se exclud reciproc, respectiv remediul special prevăzut de Legea nr. 165/2013, și anume contestația formulată împotriva deciziei de compensare, și remediul pus la dispoziție de dreptul comun, care vizează repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită. Nu este corect raționamentul instanței de apel, potrivit căruia singurul mijloc de verificare și, implicit, de tragere la răspundere a C.N.C.I. este contestația formulată împotriva deciziilor, întrucât fapta învederată prin cererea de chemare în judecată conturează teza unui abuz din partea pârâtei, cu efecte vătămătoare, ce nu pot fi acoperite prin simpla formulare a contestației împotriva deciziei de compensare. Ceea ce s-a reclamat prin acțiunea și trebuia analizat de către instanțele de fond este dacă pârâta C.N.C.I. a săvârșit o faptă ilicită culpabilă, atunci când, deși era obligată să aplice o hotărâre judecătorească, nu a ținut cont de expertiza judiciară efectuată în acel litigiu și a procedat la o nouă evaluare, pe baza unor amplasamente greșite, ceea ce a condus la o subevaluare a imobilului de peste 22,4 milioane RON. În condițiile în care Legea nr. 165/2013, care reglementează procedura specială de acordare a despăgubirilor, nu conține dispoziții exprese care să excludă răspunderea delictuală pentru fapta ilicită, instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente, precum și a jurisprudenței relevante. Recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a calificat greșit obiectul acțiunii, tratând-o ca pe o cerere privind actualizarea sau de acordarea dobânzii legale aferente despăgubirilor, interzise de Legea nr. 165/2013, cu toate că, în realitate, demersul judiciar are ca temei angajarea răspunderii civile delictuale pentru un prejudiciu moratoriu. Instanța de apel a scos din context pasaje din hotărârile pronunțate în cauzele Atanasiu și Văleanu, deși Curtea Europeană nu a acordat statului imunitate pentru faptele ilicite comise în cadrul procedurii și nici pentru prejudiciile suplimentare, în contextul în care nu s-a solicitat reparație pentru vechea expropriere, ci o reparație pentru întârzierea culpabilă, generată de un abuz al autorității. Or, în cauzele Broniowki împotriva Poloniei, Kopecky împotriva Slovaciei și Burdov împotriva Rusiei, Curtea Europeană a statuat că refuzul instanțelor de a aplica normele răspunderii civile delictuale limitează accesul la un remediu eficient pentru prejudiciul cauzat de întârzierea culpabilă, astfel că statele trebuie să implementeze mecanisme eficiente care să remedieze daunele rezultate din erorile administrative apărute în procedurile de restituire. Drept urmare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde considerente străine de natura pricinii, din moment ce nu reflectă obiectul pricinii și ignoră argumentația acțiunii, refuzând să analizeze întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale și limitându-se a examina dacă pot fi sau nu acordate actualizări pentru suma stabilită prin decizia de compensare. Această omisiune de a analiza fondul pretenției deduse judecății echivalează cu un refuz de a judeca, fiind de natură să încalce dreptul la un proces echitabil.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că decizia instanței de apel este legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Sintetizând argumentele formulate prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel, pe de o parte, a aplicat, în mod greșit, principiul specialia generalibus derogant, prevederile speciale ale Legii nr. 165/2013 și dispozițiile de drept comun vizând răspunderea civilă delictuală, iar, pe de altă parte, a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive străine de natura cauzei, critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 din C. proc. civ. Problema de drept vizează raportul dintre dispozițiile speciale ale Legii nr. 165/2013 și normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Astfel, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, context în care se impunea verificarea întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea acestei forme de răspundere, și anume fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Fapta ilicită imputată pârâtei constă în întârzierea culpabilă cu care a acordat măsurile compensatorii reale, prin greșita apreciere a amplasamentului și componenței suprafeței de 4,62 ha, cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3483 din 4 aprilie 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2018, precum și prin subevaluarea terenurilor arabile situate în extravilan. Prima instanță a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând că nicio dispoziție legală nu prevede posibilitatea acordării dobânzii legale penalizatoare calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri acordate în baza Legii nr. 165/2013, indiferent dacă decizia de compensare a fost sau nu contestată. Instanța de apel a reținut că demersul judiciar este întemeiat pe dispozițiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar că prima instanță a exclus, în mod justificat, aplicarea normelor de drept comun, având în vedere că reclamanții au contestat în justiție modalitatea de evaluare a imobilului, obținând o despăgubire apropiată de valoarea reală, iar existența și utilizarea cu succes a acestui mecanism, regăsit în cuprinsul legii speciale, înlătură de la aplicare dispozițiile de drept comun ale C. civ. Ca atare, ambele instanțe de fond au înlăturat aplicabilitatea dreptului comun, apreciind că existența și utilizarea mecanismului contestației împotriva deciziei de compensare, reglementat de Legea nr. 165/2013, exclude recurgerea la normele generale, în baza principiului specialia generalibus derogant. În acord cu susținerile recurenților-reclamanți, se constată că o atare concluzie este rezultatul unei aplicări eronate a principiului menționat, a prevederilor speciale ale Legii nr. 165/2013, precum și a dispozițiilor de drept comun ce guvernează răspunderea civilă delictuală, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, Legea nr. 165/2013 instituie o procedură specială pentru stabilirea și acordarea măsurilor compensatorii aferente imobilelor preluate abuziv, precum și o cale jurisdicțională de contestare a deciziilor emise în procedura administrativă. Însă, demersul judiciar de față nu tinde la modificarea sau completarea cuantumului despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 165/2013 și nici la eludarea mecanismului jurisdicțional instituit de aceasta, ci are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, sub forma reparării unui prejudiciu rezultat din conduita pretins ilicită a autorității publice, constând în întârzierea culpabilă în stabilirea și acordarea despăgubirii la valoarea reală a imobilului. Derogarea de la regulile generale nu se prezumă, ci trebuie să fie expres prevăzută sau să rezulte neîndoielnic din economia actului normativ special. Potrivit dispozițiilor art. 10 din C. civ., "legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege". Ca atare, nu se poate recurge la metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet), în sensul de a se putea reține că, din moment ce nu este posibilă actualizarea creanței, nu ar fi permisă nici angajarea răspunderii civile delictuale a C.N.C.I., în situația în care se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.349 și urm. din C. civ.. Fiind vorba despre restrângerea exercițiului unui drept civil, interzicerea antrenării răspunderii civile delictuale, prin derogare de la dreptul comun, trebuie să fie expres prevăzută de legea specială, iar nu dedusă, pe cale de interpretare judiciară, prin analogie. Or, Legea nr. 165/2013 nu conține nicio dispoziție expresă, prin care să exonereze autoritatea publică cu competențe în materie de răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin faptele sale ilicite. Principiul specialia generalibus derogant operează exclusiv în limitele materiei reglementate de normele speciale și numai în măsura în care acestea reglementează complet și exhaustiv situația juridică avută în vedere, astfel că domeniul său de reglementare nu poate fi extins, pentru a cuprinde și situații ce nu au fost avute în vedere de către legiuitor. Din această perspectivă, se constată că Legea nr. 165/2013 nu reglementează consecințele juridice ale întârzierii culpabile în executarea obligațiilor legale și nici nu instituie un regim derogatoriu de la regulile generale privind repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. În schimb, în dreptul comun, dispozițiile art. 1.349 și art. 1.357 din C. civ. stabilesc că orice faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, care cauzează un prejudiciu, atrage obligația de reparare integrală a acestuia. A admite că existența unei proceduri speciale privind stabilirea și contestarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, exclude de plano aplicarea dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale ar echivala cu recunoașterea unei imunități a autorității publice pentru propriile fapte ilicite, în absența unei norme speciale exprese, ceea ce contravine atât principiului legalității, cât și reparării integrale a prejudiciului. În consecință, din moment ce nu se identifică nicio normă juridică specială, care să înlăture de la aplicare dispozițiile art. 1.349 și urm. din C. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a principiului specialia generalibus derogant, extinzând nepermis efectele legii speciale și înlăturând, în mod nelegal, normele de drept comun privind răspunderea civilă delictuală. Dat fiind că, pentru argumentele expuse, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate prin memoriul de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării condițiilor răspunderii civile delictuale.