ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 27.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 150 000 euro, reprezentând despăgubiri pentru tergiversarea soluționării dosarului nr. x C. civ., cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 3000/20.12.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 546 din 05.04.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 3000 din 20.12.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanta reclamanții A., B. și C.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au precizat următoarele aspecte: - deși au dovedit îndeplinirea condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuală, anume: fapta ilicită a pârâtei de a tergiversa analizarea dosarului lor și de a face evaluarea, nerespectând legea, prejudiciul moral suferit, legătura de cauzalitate, dar și vinovăția pârâtei în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina acesteia, prima instanță în mod greșit a respins cererea introductivă, apreciind contrariul, soluția fiind confirmată de curtea de apel; - prima instanță, deși a constatat că reclamanții au formulat o serie însemnată de solicitări (în cei 6 ani de zile de tergiversări) pentru urgentarea soluționării dosarului administrativ, în mod greșit, a apreciat că nu poate fi reținută culpa pârâtei în inacțiunea sa, faptul că reclamanții nu au explicat în mod concret în ce a constat și în ce mod le-a fost afectată existenta și nici disconfortul psihic; - instanța, în mod eronat apreciază că prejudiciul moral cauzat (suferințele psihice) are numai caracter ipotetic, ca nu au probat raportul de cauzalitate; susțin că au dovedit cu înscrisuri faptul că, timp de 6 ani de zile, au fost sfidați și umiliți de pârâtă, căreia i-au cerut, doar, sa-și facă datoria; - este contradictoriu cu situația de fapt rezultată din probe argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 reținut de instanța de apel în considerentele deciziei atacate întrucât nu a existat un refuz al pârâtei de soluționare a dosarului administrativ, ci o tergiversare pentru o perioadă de 6 ani; - hotărârile instanțelor de fond reflectă o interpretare și aplicare greșită a prevederilor legale în raport de situația de fapt rezultată din probe, iar argumentele care au fundamentat soluția instanțelor sunt contradictorii; - în drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

Apărările în recurs Intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de reclamanții B., C. și A. are în vedere următoarele: Demersul judiciar declanșat de reclamanți, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive și examinat de către instanțele de fond, urmărește, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin tergiversarea soluționării dosarului nr. x C. civ. ce conținea Dispoziția nr. 6292/2007, emisă de către Primăria municipiului Ploiești, prin care se propunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legea nr. 10/2001. Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanțele de fond au fost învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită proprie reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, față de momentul pretins al săvârșirii faptei ilicite, care dispun că: "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", respectiv că "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa." Textul legal menționat instituie condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, anume: săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, vinovăția pârâtei și legătura de cauzalitate între săvârșirea faptei ilicite și prejudiciul produs. Acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă prin sentința primei instanțe, soluție ce a fost menținută prin decizia instanței de apel, care a apreciat că reclamanții nu au făcută dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâtă, neputându-se, în consecință, antrena răspunderea civilă delictuală a acesteia. Prin prezenta cale de atac, reclamanții susțin, în esență, că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în limitele invocate de parte. Luând în examinare criticile de nelegalitate aduse soluției de respingere a acțiunii civile, soluție menținută prin decizia curții de apel, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. Fapta ilicită, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, reprezintă orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului legitim al unei persoane. Așadar, nu doar acțiunea, ci și omisiunea poate constitui fundament al răspunderii civile delictuale, în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu se conformează dispoziției legale. În cauză, în mod corect a reținut curtea de apel împrejurarea că pârâtei nu i se poate imputa depășirea termenelor instituite prin succesiunea de legi speciale de restituire în contextul în care Dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nr. 6292/2007, emisă în favoarea reclamanților de către Primăria municipiului Ploiești, privind imobilul teren de 15.000 mp, a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 06.03.2007, constituindu-se dosarul nr. x C. civ., iar titlul de despăgubire nr. 147 a fost emis la data de 14.11.2013. Aceasta întrucât, deși dosarul nr. x a fost înregistrat pe rolul Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub imperiul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, soluționarea acestuia a fost guvernată de dispozițiile Legii nr. 165/2013. Or, prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 instituie un termen de soluționare a dosarelor de 60 de luni de la data înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cele ale art. 41 alin. (1) din același act normativ stipulează că plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, în timp ce alin. (3) al aceluiași articol prevede un termen maxim până la care se efectuează titlul de plată, anume 180 zile de la emitere. Cum dosarul administrativ nr. x/CC a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în mod just a reținut instanța de apel că acesta era supus noii proceduri de acordare a măsurilor compensatorii și termenelor reglementate de legea specială, titlul de despăgubire nr. 147 fiind emis la 14 noiembrie 2013, astfel că nu se confirmă pretinsa "tergiversare" a soluționării dosarului de restituire al reclamanților. Înalta Curte notează că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative, pe o practică judiciară și administrativă coerente, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, în contextul în care instanța de contencios al drepturilor omului a observat că "din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile", apreciindu-se astfel că această practică reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001. Totodată, prin Hotărârea pronunțată în cauza Preda și alții împotriva României, din 29 aprilie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire. În ce privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate". În egală măsură, în legătură cu aceeași pretinsă "tergiversare" a dosarului administrativ care a condus la acordarea efectivă a unei sume inferioare celei la care sperau reclamanții, deci la o atingere adusă dreptului de proprietate în opinia acestora, în mod judicios, curtea de apel a reținut că suma de 225.000 RON, la care aceștia au fost îndreptățiți, ca măsură reparatorie prin echivalent, a fost stabilită prin decizia civilă nr. 1021/21.09.2005 a Curții de Apel Ploiești, iar efectele acestei hotărâri au fost analizate prin decizia civilă nr. 499A/08.07.2016 a Curții de Apel București, care la rândul său se impune cu putere de lucru judecat. Faptul că soluționarea dosarului administrativ nu a avut loc într-un interval de timp mai scurt, dar s-a realizat în marjele și cu respectarea termenelor stabilite prin Legea nr. 165/2013, fără a se putea imputa pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite, nu poate justifica acordarea unor daune morale, astfel cum au pretins reclamanții. Nefondată este și critica ce privește argumentele contradictorii expuse de curtea de apel prin hotărârea recurată, constând în divergența dintre considerentele redate din Decizia nr. 254 din 24 aprilie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională și starea de fapt rezultată din probe. Reclamanții pretind că motivarea contradictorie provine din faptul că în cauză a existat o tergiversare de soluționare a dosarului administrativ pentru o perioadă de 6 ani, iar nu un refuz al pârâtei de a proceda la soluționarea acestuia. Contrar susținerii reclamanților, instanța de apel a inclus, în expunerea raționamentului care a condus la concluzia că pârâtei nu i se poate imputa vreo faptă ilicită, referiri la considerente din deciziile instanței de contencios constituțional, pentru a reliefa concordanța acestei proceduri și a termenelor stabilite în cuprinsul legii speciale cu normele constituționale, astfel că nu se verifică ipoteza indicată de reclamanți, conform căreia hotărârea recurată conține motive contradictorii. Cum în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, în acord cu prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 546 din 1 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.