ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 310/2026

Ședința publică din data de 24 februarie 2026

Asupra conflictului negativ de competență;

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia, secția civil-penal, la 22 februarie 2024, sub nr. x/2024, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se stabilească o cotă de contribuție de 100% a reclamanților la dobândirea imobilului apartament, situat în Constanța, cu o suprafață utilă de 92,65 mp, compus din camera de zi, două dormitoare, două băi și hol, precum și din cota aferentă de 5,16% din dreptul de proprietate asupra terenului aferent de 60,08 mp.

În drept, au invocat prevederile art. 984 alin. (1) C. proc. civ.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1466 din 17 iunie 2025, Judecătoria Slobozia, secția civil-penal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanța a reținut că reclamanții au chemat în judecată pe pârâți, formulând o acțiune în constatare a cotelor de contribuție la dobândirea imobilului apartament situat în municipiul Constanța, județul Constanța, urmărind, astfel, dobândirea în mod exclusiv de către reclamanți a dreptului real de proprietate asupra acestui imobil, ceea ce atrage competența exclusivă a instanței în a cărei circumscriție teritorială se află imobilul respectiv, conform dispozițiilor art. 117 alin. (1) C. proc. civ.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 13964 din 10 decembrie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Constanța și Judecătoria Slobozia; a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2009 de B.N.P.A. E. și F., cumpărătorii C., căsătorită cu D., și A., căsătorit cu B., au dobândit în cote egale și în indiviziune, dreptul de proprietate asupra imobilului apartament situat în municipiul Constanța, str. x.

În aprecierea instanței, cererea reclamanților de constatare a contribuției exclusive a acestora la dobândirea de către părți a dreptului de proprietate asupra imobilului apartament situat în municipiul Constanța, chiar dacă ar urmări dobândirea integrală a dreptului de proprietate asupra imobilului, nu ar avea acest rezultat în ipoteza admiterii sale, deoarece imobilul și-ar păstra în continuare regimul de bun proprietate comună pe cote părți între reclamanții A. și B., pe de-o parte, și pârâții C. și D..

Însă, în ipoteza admiterii sale, cererea reclamanților ar avea ca efect constatarea inexistenței unui drept de creanță ar pârâților în privința reclamanților, aceștia putând realiza partajarea bunului comun în contradictoriu cu pârâții fără să fie obligați la plata sultei corespunzătoare cotei lor de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

În aceste condiții, cererea reclamanților vizează un drept de creanță, iar nu un drept real, ceea ce atrage aplicarea normelor de competență teritorială alernativă, de ordine privată, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 130 (3) C. proc. civ. interpretat per a contrario, instanța nu-și putea invoca din oficiu necompetența.

Pe de altă parte, reclamanții puteau învesti în mod legal oricare dintre instanțele în ale căror circumscripții domiciliază pârâții, conform art. 112 C. proc. civ., aceștia alegând învestirea instanței în a cărei circumscripție domiciliază pârâta C.. De asemenea, cu acordul pârâților, reclamanții puteau sesiza orice altă instanță decât cele menționate anterior (atât timp cât era competență material), potrivit art. 126 C. proc. civ., acord care, însă, nu a existat.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia, secția civil-penal, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate contribuția exclusivă a acestora la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului (apartament) situat în municipiul Constanța, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iulie 2009 de Biroul Notarilor Publici Asociați E. și F., încheiat între S.C. "G.‟ S.R.L., prin administrator S.C. "H.‟ S.R.L., în calitate de vânzător, și C. și A., în calitate de cumpărători, susținând că prețul vânzării a fost achitat în întregime de către reclamantul A. din veniturile acestuia, iar pârâții nu au avut nicio contribuție la achizionarea imobilului.

Astfel, prin raportare la pretențiile concrete deduse judecății și la finalitatea demersului judiciar întreprins de către reclamanți, Înalta Curte constată că prima instanță a fost învestită cu o acțiune personală imobiliară, derivată din contract, circumscrisă normelor de competență teritorială de ordine privată instituite de art. 107 C. proc. civ., îndreptată împotriva a doi pârâți care au domicilii diferite, ceea ce atrage incidența regulilor speciale prevăzute de art. 112 alin. (1) și art. 116 C. proc. civ.

Din această perspectivă, se reține că regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel‟, ceea ce înseamnă că aceste dispoziții legale se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Totodată, în ipoteza pluralității de pârâți, legiuitorul a recunoscut posibilitatea reclamantului de a introduce acțiunea la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia prin norma prevăzută de art. 112 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează o prorogare legală de competență, potrivit căreia "cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali.‟

Așadar, interesul ocrotit prin normele de competență teritorială alternativă, de ordine privată, aparține reclamantului, astfel încât el este cel în măsură să decidă care va fi instanța sesizată dintre două instanțe deopotrivă competente potrivit legii, în acord cu prevederile art. 116 C. proc. civ., iar instanța astfel sesizată nu se mai poate dezinvesti prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, la fel cum nici reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii instanței competente.

Înalta Curte reține, astfel, că, în aplicarea dispozițiilor legale evocate, competentă în soluționarea prezentei cauze este atât Judecătoria Slobozia, ca instanță în circumscripția căreia se află domiciliul pârâtei C. (Slobozia str. x, județul Ialomița), cât și Judecătoria Sectorului 1 București, ca instanță în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului D. (București, str. x), alegerea între aceste instanțe, deopotrivă competente, aparținând exclusiv reclamanților A. și B..

Observând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost depusă personal de către reclamantul A. la Judecătoria Slobozia, secția civil-penal, partea manifestându-și, astfel, opțiunea ca această instanță să soluționeze cererea dedusă judecății. Dreptul de alegere nu a fost contestat de către pârâta C., prin precizările depuse la 26 aprilie 2024 în dosarul primei instanțe, și nici prin întâmpinarea formulată de pârâtul D., acesta formulând apărări ce țin doar de caracterul inadmisibil al acțiunii promovate de reclamanți. Nici la termenul din 17 iunie 2025 nu au fost formulate obiecțiuni cu privire la competență, pârâții lăsând la aprecierea instanței dispoziția cu privire la excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, prin raportare la locul situării imobilului.

Cum excepția de necompetență teritorială este una de ordine privată, aceasta nefiind invocată de niciunul dintre pârâți în condiții procedurale, ci chiar de către instanță din oficiu, se constată că Judecătoria Slobozia în mod nelegal și-a declinat competența de soluționare a cauzei, cu nerespectarea normei imperative prevăzute de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., prin înregistrarea acțiunii pe rolul său, instanța aleasă de reclamanți, dintre cele două instanțe deopotrivă competente în raport cu domiciliile pârâților, devenind în mod exclusiv competentă să judece prezenta cauză.

În consecință, în temeiul dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili că Judecătoria Slobozia, secția civil-penal este instanța competentă teritorial în soluționarea acțiunii deduse judecății, urmând a dispune în acest sens pe calea prezentului regulator de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia, secția civil-penal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2026.