ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 27/2026

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2026

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 19 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând plata sumei de 5.825.171,74 RON, reprezentând despăgubiri (daune materiale) prejudiciul prezumat a fi fost produs Statului Român, plata sumei de 5.825.171,74 RON, reprezentând despăgubiri (daune morale) cuvenite - ca urmare a traumelor psihice, fizice și materiale, suferite prin modul de instrumentare a dosarului de urmărire penala nr. 477/P/2017 și finalizarea acestuia în termen de peste 4 ani prin clasare, conform ordonanței din 10 februarie 2021, precum și dobânda legala penalizatoare începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1401 din 29 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 459 A din 21 mai 2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1401 din 29 decembrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a imputat instanție de apel o nemotivare a hotărârii.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a concluzionat că termenul de 3 ani, 8 luni și 15 zile ar fi fost justificat, fără a dezvolta raționamentul juridic și fără a expune argumentele care au fundamentat aprecierea caracterului legitim și proporțional al ingerinței în viața privată a reclamantului.

Totodată, a arătat că instanța nu a explicat, în mod efectiv, considerentele pentru care a concluzionat asupra neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel încât hotărârea nu cuprinde o motivare care să permită verificarea modului în care au fost analizate exigențele impuse de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aceste condiții, a susținut că motivarea deciziei recurate nu oferă elementele necesare pentru a se putea reține că instanța de apel a realizat o examinare efectivă a ingerinței reclamate prin prisma standardelor convenționale aplicabile.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel încălcarea prevederilor art. 6 și art. 8 din CEDO, apreciind că intervalul de aproape 4 ani în care s-au efectuat cercetări penale împotriva acestuia depășește termenul rezonabil. Totodată, a susținut că a suferit prejudicii ca urmare a abuzurilor săvârșite împotriva acestuia, prin cercetarea penală, atât în ceea ce privește imaginea profesională, cât și cât și din perspectiva încălcării dreptului la viață privată și de familie.

În finalul criticilor aduse decizie atacate, recurentul a menționat că, în mod nelegal, Curtea de Apel a apreciat că nu este dovedită fapta ilicită a celor doi pârâți, existența faptei ilicite reieșind, cu puterea evidenței, din încălcarea nejustificată a normelor imperative de drept comunitar, prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum și dreptului la respectarea vieții private și de familie.

Intimatul-pârât Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală sub toate aspectele invocate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la motivele de casare invocate și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere cele ce succed.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamantul a imputat instanței de apel o motivare insuficientă, atât în ceea ce privește analiza duratei procedurii judiciare, efectuată din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și în privința soluției de neatragere a răspunderii civile delictuale a celor doi pârâți.

Astfel, a susținut că instanța de prim control judiciar a pronunțat soluția atacată fără a expune raționamentul care a fundamentat concluzia privind caracterul rezonabil al termenului de 3 ani, 8 luni și 15 zile al procedurii de cercetare penală, precum și cea referitoare la caracterul justificat al ingerinței în viața sa privată, neoferind o motivare reală în baza căreia să poată fi reținută respectarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către pârâți.

Analizând această critică, se observă că instanța de apel și-a justificat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 din C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

În ceea ce privește termenul de 3 ani, 8 luni și 15 zile, în motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut criteriile pentru evaluarea duratei procedurii enunțate de instanța de contencios european și, procedând la analiza cauzei din perspectiva complexității acesteia și a probatoriului administrat, a apreciat că natura cauzei penale impunea un grad însemnat de complexitate procesuală și că nu au existat perioade îndelungate de inacțiune ale organelor de cercetare penală. Totodată, a reținut că au fost audiați atât reclamantul, cât și 30 de martori, au fost efectuate verificări și emise adrese către diferite societăți, unități bancare, birouri notariale, executori și a fost dispusă și efectuarea unei inspecții fiscale, al cărui rezultat a trebuit așteptat.

Totodată, instanța de apel a avut în vedere și împrejurarea că reclamantul a formulat, în timpul cercetării penale, o contestație privind durata procesului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea F/DL din data de 18.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a Penală, reținându-se, în esență, faptul că activitatea de urmărire penală s-a desfășurat, în general, în mod ritmic, fiind efectuate multiple acte de urmărire penală, cauza având un caracter complex, având în vedere că se efectuează cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și spălare a banilor.

Concluzionând, instanța de apel a apreciat că organele de cercetare penală au asigurat respectarea valorilor ocrotite prin dispozițiile art. 6 din CEDO, neexistând perioade semnificative de inacțiune, pentru a se reține încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la durata rezonabilă, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește ingerința în viața personală și profesională a reclamantului, prin audierea ca martori a clienților săi ori sesizarea unităților bancare cu care reclamantul avea contracte în derulare, precum și emiterea adresei către ANAF și efectuarea inspecției fiscale, instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi considerate expresiile unui abuz din partea procurorului de caz, acesta dispunând emiterea adreselor către societățile de asigurare pentru obținerea documentelor care au stat la baza viramentelor bancare efectuate în conturile reclamantului și emiterea adresei către ANAF în scopul verificării activității desfășurate de reclamant și a concordanței dintre declarațiile fiscale și evidența contabilă a contribuabilului, fără a se putea reține, în sarcina organelor de urmărire penală intenția de a știrbi reputația profesională sau morală a reclamantului.

Cu referire la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Curtea de Apel a reținut că această parte litigantă a fost sesizată de B. S.A. cu privire la unele tranzacții realizate de reclamant apreciate suspecte, iar acesta, îndeplinind atribuțiile ce îi sunt conferite de lege, a sesizat organele de urmărire penală, fără a dezinforma organele de cercetare penală. În acest sens, a reținut că ONPCSB este obligat să analizeze informațiile cu caracter financiar pe care le primește, iar, în cazul în care constată că există indicii de spălare a banilor proveniți din evaziune fiscală, are obligația de a sesiza organele de urmărire penală.

Astfel, în urma probatoriului administrat, prima instanță de control judiciar a concluzionat că, în cauză, nu există nici un indiciu în sensul că intimatul Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor ar fi acționat abuziv în legătură cu informațiile primite de la unitatea bancară, nu a formulat acuzații și nici aprecieri cu privire la săvârșirea infracțiunii de spălare de bani. A reținut, totodată, că analiza financiară efectuată de intimat, în calitate de organ administrativ, reprezintă o analiză a tuturor informațiilor financiare disponibile la nivelul instituției despre o tranzacție suspectă, iar prin prezentarea acestor tranzacții s-a realizat doar scopul de informare prevăzut de lege.

Faptul că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel și cu raționamentul care a fundamentat această soluție nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii, în sensul exigențelor art. 425 din C. proc. civ.. Controlul de legalitate exercitat în recurs nu vizează conformitatea soluției cu așteptările părții, ci respectarea exigențelor legale privind fundamentarea acesteia. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la modul în care instanța a interpretat și aplicat dispozițiile legale ori a valorificat materialul probator nu poate fi convertită într-o critică validă întemeiată pe lipsa motivării.

Totodată, este de menționat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Mai mult, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept, care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Din această perspectivă, este esențial că instanța de apel a expus, într-o manieră clară, logică și coerentă, considerentele care au condus la soluția pronunțată, realizând o corelare între situația de fapt reținută, probele administrate și normele de drept incidente. Această motivare permite nu doar părților să înțeleagă raționamentul instanței, ci și instanței de recurs să exercite un control judiciar efectiv asupra legalității hotărârii, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce privește susținerile recurentului întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în aprecierea duratei procedurii judiciare, instanța supremă constată că acestea nu pot fi supuse analizei în recurs. Aceasta, întrucât aspectele invocate, în modalitatea în care au fost formulate, nu configurează veritabile critici de nelegalitate, ci privesc modul de evaluare a probatoriului, respectiv stabilirea caracterului imputabil al pretinsei întârzieri nejustificate în soluționarea cercetării penale într-un termen rezonabil, chestiune ce decurge din aprecierea situației de fapt pe baza probelor administrate.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei ce țin de situația de fapt conturată de probele administrate.

Sub acest aspect, trebuie reținut că recurentul-reclamant nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, ci s-a limitat la expunerea propriei perspective asupra situației de fapt și la evidențierea consecințelor pe care durata cercetării penale le-ar fi avut asupra vieții sale personale și profesionale, fără a demonstra în ce măsură instanța de apel s-ar fi abătut de la criteriile consacrate în jurisprudența convențională privind durata rezonabilă a procedurilor și nici nu a evidențiat vreo aplicare greșită a normelor de drept material incidente. Or, simpla menționare a duratei cercetării penale și a modului în care aceasta a afectat viața personală și profesională a reclamantului nu sunt apte de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe acest aspect.

În acest context, instanța supremă reiterează că motivarea recursului presupune, în mod necesar, o dublă exigență: pe de o parte, indicarea expresă a motivului de nelegalitate dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia prin formularea unor critici concrete, circumscrise raționamentului juridic al instanței de apel. Drept urmare, simpla afirmație a părții în sensul încălcării unor dispoziții legale sau convenționale, în absența unei argumentări efective care să evidențieze erorile de drept pretins comise, este lipsită de valențe juridice.

Ca atare, constatând că susținerile recurentului nu se circumscriu ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, deopotrivă, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare limitativ reglementate de acest text de lege, întrucât vizează exclusiv aspecte de temeinicie ce excedează controlului de legalitate exercitat în recurs, acestea urmează a fi înlăturate din analiză.

Aceeași concluzie se impune și în privința susținerilor recurentului referitoare la pretinsa aplicare greșită a normelor de drept material, dedusă din reținerea inexistenței faptei ilicite în sarcina celor doi pârâți, întrucât nici aceste critici nu sunt dezvoltate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., nefiind indicată norma de drept pretins încălcată, nici modul concret de încălcare a acesteia și nici formulate obiecții punctuale asupra raționamentului juridic al instanței de apel, astfel că ele nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate, ci exprimă doar un dezacord față de soluția pronunțată, motiv pentru care nu pot fi supuse analizei în recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 459 A din 21 mai 2025 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 459 A din 21 mai 2025 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2026.