Decizia nr. 26/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 987/2024 a Tribunalului Vaslui

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, sub nr. x/2021 la 4 noiembrie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Vaslui, a solicitat: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 553.000 RON, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a nepunerii în executare și, implicit, a nerestituirii către aceasta a suprafeței de 39,5 ha teren arabil, conform obligației stabilite prin decizia civilă nr. 316/R/18.06.2014 a Tribunalului Vaslui, pronunțată în dosarul nr. x/2007; 2. obligarea pârâtei la plata sumei de 44.240 euro, reprezentând contravaloarea subvenției pe care ar fi încasat-o dacă pârâta ar fi executat obligația stabilită de instanța de judecată, respectiv să reconstituie și să pună la dispoziție suprafața de 39,5 ha teren arabil; 3. obligarea pârâtei la plata de daune moratorii egale cu dobânda legală aplicate sumelor solicitate la pct. l și 2 din acțiune, calculate de la data punerii în întârziere a pârâtei și până la data plății efective; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 987/2024 din 3 iulie 2024, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vaslui. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 290.325 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință a terenului în suprafață de 39,5 ha, precum și la plata de daune moratorii egale cu dobânda legală, acordate de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plății efective a sumei stabilite cu titlu de despăgubiri. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.943 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 169/2025 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins, apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâta Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor împotriva sentinței civile nr. 987/2024 din 3 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă. A respins cererea reclamantei A., de obligare a pârâtei Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul declarat de reclamanta A. Prin cererea de recurs, reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel, invocând nelegalitatea acesteia, atât sub aspectul soluției de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata sumei de 87.097,5 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului agricol, cât și în ceea ce privește determinarea momentului de la care sunt datorate daunele moratorii. Prin prima critică formulată, recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1531 alin. (1) și (2) C. civ., susținând că soluția pronunțată cu privire la beneficiul nerealizat, prin raportarea acestuia la clasa a III-a de bonitate – respectiv terenurile cele mai puțin fertile –, nu este legală, întrucât, potrivit definiției doctrinare a beneficiului nerealizat, sporul patrimonial trebuie determinat prin raportare la un randament mediu. Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă a invocat o încălcare a dispozițiilor art. 1522 și urm, a art. 1535 și art. 1536 din C. civ., învederând că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că daunele moratorii sunt datorate de la data când hotărârea devine executorie sau definitivă, deși dispozițiile legale anterior menționate stabilesc că acestea se cuvin creditorului de la data punerii în întârziere a debitorului, în speță acestea fiind momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 4 noiembrie 2021. Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Recursul declarat de pârâta Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea decizie atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât nu s-au analizat apărări esențiale ale acesteia, respectiv imposibilitatea executării în natură, dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, refuzul UAT Voinești de a pune la dispoziție terenul arabil necesar, respingerea tuturor ofertelor formulate de reclamantă și inexistența autorității Comisiei județene asupra terenurilor aflate în administrarea ADS. Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a imputat instanței de apel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., nefiind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale. În acest sens, a susținut că fapta ilicită nu există, întrucât s-au întreprins măsuri constante pentru executarea obligației în natură, lipsind orice culpă a autorității, iar prejudiciul nu este probat, fiind stabilit doar în mod estimativ.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la motivele de casare invocate și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Asupra recursului declarat de reclamanta A. Contestând legalitatea deciziei atacate în raport cu soluția Curții de Apel referitoare la contravaloarea lipsei de folosință a terenului agricol, recurenta-reclamantă a formulat o primă critică care vizează modul de determinare a cuantumului beneficiului nerealizat, susținând că prima instanță a procedat eronat la raportarea acestuia la clasa a III-a de bonitate, deși, potrivit definiției doctrinare, cuantificarea beneficiului trebuie realizată prin raportare la un randament mediu, soluție care a fost confirmată ulterior de instanța de apel. Criticile recurentei, astfel cum au fost dezvoltate prin cererea de recurs, nu sunt apte de încadrare în niciuna dintre ipotezele de nelegalitate, urmând a fi înlăturate din analiză. În acest sens, Înalta Curte reține că motivele invocate de recurentă vizează modalitatea de stabilire a cuantumului contravalorii de folosință de către prima instanță și reprezintă o reiterare a criticilor cu același obiect aduse sentinței civile pronunțate în dosar, în apel, care au fost analizate și au primit dezlegare jurisdicțională din partea primei instanțe de control judiciar. Or, aceeași motivare, fără a se indica modalitatea în care instanța de apel a încălcat normele de drept incidente, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestor argumente și este inaptă a răspunde cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În această perspectivă, trebuie subliniat că o astfel de formulare a motivului de recurs contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs, vizând raționamentul și justificarea soluției adoptate de instanța de apel, și nu pe reținerile instanței de fond. Dat fiind că obiectul căii extraordinare de atac îl constituie decizia civilă nr. 169/2025 din 16 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția civilă, controlul de legalitate exercitat în recurs se circumscrie exclusiv dezlegărilor date de instanța de apel. În acest cadru procesual, orice critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ. trebuia să evidențieze, în mod riguros și punctual, eroarea de drept imputată primei instanțe de control judiciar, respectiv modalitatea în care aceasta a evaluat existența și întinderea prejudiciului și a validat soluția primei instanțe sub aspectul cuantificării contravalorii lipsei de folosință. Or, numai o asemenea argumentație, raportată nemijlocit la considerentele deciziei atacate, ar fi fost aptă să declanșeze analiza instanței de recurs în limitele proprii acestei căi extraordinare. Astfel, în absența indicării unor veritabile critici de nelegalitate, concretizate în susținerea încălcării sau aplicării greșite a unor norme de drept material ori procesual, susținerile recurentei rămân la nivel declarativ, fără a se circumscrie vreunuia dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1–8 C. proc. civ.. În consecință, aceste critici nu pot forma obiect al controlului de legalitate și urmează a fi înlăturate. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs formulat, prin care se impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1522 și următoarele, precum și ale art. 1535–1536 C. civ., cu referire la determinarea momentului de la care încep să curgă daunele moratorii, Înalta Curte reține că acest motiv este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse, fiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cauză, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că daunele moratorii ar începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe, concluzie ce reflectă o aplicare greșită a normelor de drept material anterior menționate, o asemenea dezlegare încălcând atât regimul juridic al punerii de drept în întârziere, cât și esența obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin faptă ilicită. Potrivit art. 1381 C. civ., "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...) (3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor". În aplicarea acestor dispoziții, sunt incidente dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" și ale art. 1531 alin. (1) și (2) din același cod, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform cărora prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În speță, pierderea efectivă suferită de proprietara reclamantă poate fi remediată prin acordarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, reprezentând primul element al reparării integrale a prejudiciului. În paralel, principiul reparării integrale impune compensarea și a celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, respectiv beneficiul de care reclamanta a fost lipsită (lucrum cessans), concretizat sub forma daunelor-interese moratorii, calculate la nivelul dobânzii legale. În ceea ce privește momentul de la care sunt datorate daunele moratorii, Înalta Curte reține că, în materia răspunderii civile delictuale, regimul juridic al dobânzii legale este guvernat de dispozițiile art. 1381 alin. (2) și (3), coroborate cu art. 1535 alin. (1) C. civ.. Din interpretarea sistematică a acestor texte rezultă că, în ipoteza obligațiilor izvorâte dintr-o faptă ilicită extracontractuală, dobânda curge de drept de la data producerii prejudiciului, respectiv de la momentul săvârșirii faptei ilicite, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se cuantifică despăgubirile. Această concluzie decurge din însăși finalitatea principiului reparării integrale a prejudiciului, care impune repunerea victimei în situația anterioară producerii faptei ilicite, inclusiv sub aspectul lipsei de folosință a sumelor datorate. În plus, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., debitorul este de drept în întârziere atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, nefiind necesară punerea în întârziere. În consecință, dreptul la dobândă moratorie ia naștere concomitent cu obligația de reparare a prejudiciului, fiind atașat acesteia ab initio, iar nu condiționat de intervenția sau definitivarea unei hotărâri judecătorești cu caracter constatator. În consecință, Înalta Curte constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind afectată de nelegalitate sub aspectul determinării momentului de la care sunt datorate daunele moratorii. Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportate la art. 496 alin. (2) din același cod, va admite recursul reclamantei și va casa, în parte, decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelului reclamantei exclusiv sub aspectul cererii de acordare a daunelor moratorii, fără a afecta dezlegările privind existența și întinderea prejudiciului ori celelalte dispoziții ale hotărârii, care vor fi menținute. Instanța de trimitere va proceda la reanalizarea acestui capăt de cerere cu aplicarea corectă a normelor de drept material menționate și cu respectarea dezlegărilor obligatorii date prin prezenta decizie. Totodată, în rejudecare, instanța va avea în vedere principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ., care limitează cadrul procesual la pretențiile și cauza juridică deduse judecății de parte, cu observarea faptului că reclamanta a solicitat acordarea daunelor moratorii de la data introducerii acțiunii. Asupra recursului declarat de pârâta Comisia Județeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Contestând legalitatea deciziei atacate, recurenta-pârâtă a imputat instanței de apel o nemotivare a hotărârii pronunțate, constând în neanalizarea apărărilor formulate, critică care, deși susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă și concretă, instanța de judecată fiind obligată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. Înalta Curte constată că, în baza unui raționament juridic amplu și convingător, iar nicidecum afectat de motivarea insuficientă, instanța de apel a reținut, în examinarea faptei ilicite imputate, respectiv executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești prin care reclamantei i s-a confirmat dreptul de proprietate, că există cel puțin trei hotărâri judecătorești definitive, opozabile în totalitate pârâtei, care au statuat culpabilitatea acesteia pentru întârzierea executării obligației stabilite prin decizia civilă nr. 316/R din 18 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Vaslui, situație care intră sub autoritatea de lucru judecat și care nu mai poate fi rediscutată sau repusă în discuție în prezenta cauză. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele din C. civ., raportat la motivele de apel formulate de ambele părți litigante, constatând că sunt întrunite toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei. A stabilit că prejudiciul material suferit de reclamantă constă în beneficiul material de care aceasta a fost lipsită, prin neexploatarea agricolă a terenului, și a menținut, ca legală, modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului. În ceea ce privește daunele moratorii, a stabilit că acestea vor fi datorate de pârâtă nu de la data introducerii acțiunii, ci de la data rămânerii definitive a sentinței primei instanțe, întrucât scadența debitului principal cu titlu de despăgubiri va fi data rămânerii definitive a acesteia. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat apărări esențiale formulate de pârâtă, cu trimitere directă la situația de fapt, astfel cum a fost aceasta percepută de parte, și la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt, dezacordul față de concluzia la care a ajuns instanța. Or, împrejurarea că partea este nemulțumită de modul în care a fost stabilită situația de fapt, în raport cu probele administrate în cauză, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv. Prin urmare, hotărârea conține o motivare completă și coerentă, care permite verificarea legalității acesteia. Simplul fapt că recurenta nu împărtășește concluziile instanței nu echivalează cu lipsa motivării în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că această critică urmează a fi înlăturată, ca nefondată. În ceea ce privește motivul de casare subsumat de recurenta-pârâtă ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru etapă procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Prin urmare, instanța de recurs nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs. Cu toate că recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1357 din C. civ., aceasta nu a expus niciun argument concret care să evidențieze modul greșit de aplicare a normei de drept material de către instanța de apel, motiv pentru care, nefiind dedusă examinării instanței de recurs o veritabilă critică de nelegalitate, urmează a fi eliminată din analiză. Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportate la art. 496 alin. (1) din același cod, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și că al doilea motiv de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8, recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat. În privința cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de reclamanta A., în legătură cu recursul său, Înalta Curte reține că, având în vedere soluția de casare parțială, la acest stadiu procesual nu se poate pronunța asupra cheltuielilor, întrucât litigiul nu a fost soluționat pe fond, în integralitatea lui, și nu a fost stabilită partea câștigătoare, condiție esențială pentru aprecierea eventualei culpe procesuale. În consecință, posibilitatea acordării acestor cheltuieli va fi analizată de instanța de apel în cadrul evaluării globale a cheltuielilor judiciare ale cauzei. În schimb, în ceea ce privește cererea, formulată de reclamantă, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului declarat de pârâtă, Înalta Curte va respinge această solicitare, reținând că, pentru justificarea pretențiilor sale, reclamanta a depus o singură dovadă, respectiv chitanța nr. x din 20 ianuarie 2026, care indică onorariul global al avocatului pentru reprezentarea părții în dosarul nr. x/2021, fără ca suma să fie defalcată în cheltuielile ocazionate de susținerea recursului său și cele aferente combaterii recursului părții adverse.